Invalidity of real estate sale due to lack of marital consent and missing authentic deed
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appellant's appeal, upholding the lower courts' decisions that rejected the claim for declaratory judgment of ownership over a real estate property. The dispute centered on a seller's attempt to confirm title based on an invoice and receipt issued in December 1996, challenging the lower courts' findings that the underlying transaction was invalid. The court held that the sale of land and buildings required an authentic deed pursuant to Article 46(1) of Law No. 18/1991, and that the transaction was void because the asset constituted marital property belonging to the defendant and his spouse, and the spouse’s express consent for the alienation, as mandated by Article 35(2) of the Family Code, was absent. Furthermore, the court rejected the claimant's argument that the defendant was sued in his personal capacity rather than as the administrator of the commercial entity listed on the invoice, affirming that the commercial entity was a distinct legal person and that no evidence proved the assets had been transferred from the individual's patrimony to the company's.
Legislator headnote
AI generatedart. 111 C. proc. civ, art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991; Invalidity of real estate sale due to lack of marital consent and missing authentic deed: Nejustificat recurentul impută instanțelor omisiunea de a se pronunța asupra restituirii prețului reactualizat, deoarece din actele dosarului nu rezultă că ar fi investit instanțele cu o astfel de cerere, el timbrând la valoare acțiunea întrucât, conform art. 6 din Normele metodologice pentru punerea în aplicare a Legii nr. 146/1997 o asemenea acțiune în constatare a unui drept este considerată evaluabilă în bani și trebuie timbrată la valoare.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Asupra recursului de față :
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 704 din 20 septembrie 1999 a Tribunalului Galați, secția comercială și de contencios administrativ, a fost respinsă acțiunea reclamantului H.P.F. prin care solicitase, în contradictoriu cu S.C. R. SRL și R.P., pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate cu caracter autentic și efect declarativ, că este proprietarul imobilului (construcții și teren 2000 mp) situat în comuna Costache Negri pentru care a achitat prețul de 10.000.000 lei la 10 decembrie 1996, cu factura nr. 2188011 și chitanța nr. 4, acțiune întemeiată de reclamant prin dispozițiile art. 111 C. proc. civ.
În esență, tribunalul a reținut că atâta vreme cât obiectul promisiunii de vânzare – cumpărare viza și teren, înstrăinarea acestuia nu era posibilă decât prin act autentic potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, că prețul de 10.000.000 lei este neserios, pârâtul probând că în realitate au convenit prețul de 200.000.000 lei, precum și faptul că bunurile ce vizau vânzarea – cumpărarea erau bunuri comune ale pârâtului R.P. și soției sale, care nu și-a dat acordul expres pentru înstrăinare conform dispozițiilor art. 35 alin. (2) C. fam.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 157/A din 2 martie 2000 a Curții de Apel Galați, secția comercială și de contencios administrativ, apreciindu-se ca legală și temeinică sentința de fond atât sub aspectul obiectului promisiunii de vânzare-cumpărare, cât și sub aspectul prețului și al calității pârâtului acționat în judecată în calitate de administrator al societății R. SRL și nu de proprietar al bunului.
Nemulțumit de această decizie reclamantul a declarat recurs solicitând casarea ei pentru netemeinicie și nelegalitate.
Recurentul critică instanțele pentru nepronunțarea asupra cererilor formulate susținând că imobilul a fost cumpărat urmare unei licitații organizată de bancă, vânzarea–cumpărarea fiind perfectată de organizatorul licitației, el intrând în posesia imobilului imediat și folosindu-l până la scoaterea lui abuzivă de către pârât din imobil.
De asemenea, deși a solicitat restituirea prețului reactualizat la 50.000.000 lei, instanțele nu s-au pronunțat asupra acestei cereri.
Recurentul apreciază că numai printr-o analiză superficială a probelor acțiunea sa a fost respinsă, instanțele argumentându-și soluțiile pe convenții 122 din 9 decembrie 1996 care nu are nimic comun cu factura din 10 decembrie 1996 și chitanța nr. 4 din aceeași dată.
De asemenea, greșit instanțele au fost preocupate de voința părților și condițiile în care și-au exprimat această voință, ignorându-se cele două înscrisuri pe care și-a întemeiat cererea.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:
Susținerea recurentului în sensul că imobilul în litigiu a fost cumpărat urmare unei licitații organizată de bancă, vânzarea–cumpărarea fiind perfectată de organizatorul licitației care a și încasat prețul și predat imobilul nu își are suport probatoriu și nici n-a fost invocată de reclamant în argumentarea acțiunii sale până în faza recursului.
Nejustificat recurentul impută instanțelor omisiunea de a se pronunța asupra restituirii prețului reactualizat, deoarece din actele dosarului nu rezultă că ar fi investit instanțele cu o astfel de cerere, el timbrând la valoare acțiunea întrucât, conform art. 6 din Normele metodologice pentru punerea în aplicare a Legii nr. 146/1997 o asemenea acțiune în constatare a unui drept este considerată evaluabilă în bani și trebuie timbrată la valoare.
În raport de obiectul cererii cu care a fost investită și de probele administrate de părți instanțele au analizat convenția părților și au analizat actele depuse în ordinea încheierii lor reținând în mod corect că factura și chitanța încheiată la 10 decembrie 1996 au fost urmarea convenției 122 din 9 decembrie 1996, dată la care reclamantul a convenit să cumpere imobil și teren de la societățile al cărui administrator era R.P.
Așa cum au reținut și instanțele și a susținut și reclamantul, imobilul (teren 2.000 mp și construcțiile edificate pe teren) erau proprietatea lui R.P., aceste bunuri fiind dobândite ca bun comun conform actului autentic 9779 din 16 mai 1995 persoană fizică ce nu putea înstrăina fără acordul expres al soției sale mandatul tacit prevăzut în art. 35 alin. (2) C. fam. neoperând în cazul înstrăinării imobiliare.
Așa cum corect a reținut și instanța de apel, reclamantul l-a acționat în judecată pe R.P. în calitate de administrator al S.C. R. SRL, și nu ca persoană fizică, coproprietar al imobilului.
Factura invocată în susținerea acțiunii sale în care sunt trecute camere de locuit, anexe gospodărești, gard beton, garaj și alte construcții moară poartă mențiunea, la rubrica „furnizor”, S.C. R. SRL, persoană juridică distinctă de persoana fizică R.P., reclamantul nefăcând nici o dovadă a trecerii bunurilor persoanei fizice în patrimoniul societății al cărui asociat este și pe care o administrează.
În raport de aceste considerente, recurentul critică nejustificat preocuparea instanței de apel în stabilirea calității în care a fost acționat R.P. și al condițiilor în care s-au încheiat actele de care părțile au înțeles să se servească în cauză.
În consecință, recursul reclamantului este apreciat ca nefondat, motiv pentru care va fi respins, decizia instanței de apel urmând a fi menținută ca temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul H.F. împotriva deciziei nr. 157 din 2 martie 2000 a Curții de Apel Galați, secția comercială și contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2003.