Proof of displacement under Law 189/2000: conflict between official employment records and witness testimony defeats refugee status claim

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 659 din 23 noiembrie 2007, a respins acțiunea formulată de F.M. în contradictoriu cu C.J.P. Cluj prin care reclamanta solicita anularea hotărârii din 1 august 2007, emisă de pârâtă și recunoașterea calității e beneficiară a Legii nr. 189/2000; a respins totodată excepția de tardivitate a acțiunii și excepția autorității de lucru judecat, invocate de pârâtă.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut, cu privire la excepțiile invocate, că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 163 C. proc. civ., neexistând tripla identitate de părți, obiect și cauză, cu pricina ce face obiectul Dosarului nr. 1098/2006, al aceleiași instanțe, indicat de pârâtă, pentru a se putea reține autoritatea de lucru judecat și nici nu s-a făcut, de către pârâtă, dovada comunicării efective a hotărârii contestate, pentru a se putea reține excepția tardivității acțiunii, borderoul nefiind o dovadă în acest sens.

Pe fondul cauzei instanța a reținut că reclamanta a depus, în probațiune două declarații autentificate de martori cu conținut contradictoriu.

Astfel în timp ce martora B.E. a declarat că o cunoaște pe reclamanta din iunie 1940, când s-a angajat ca menajeră în casa părinților săi familia P., localitatea Z., refugiindu-se cu aceștia, în septembrie 1940, în localitatea C.M., județul Argeș și apoi din 1942 s-a mutat, cu aceeași familie în București, martora B.A. a susținut că reclamanta s-a refugiat din orașul Zalău, în Câmpulung Mușcel, împreună cu familia P., în septembrie 1940, după care a plecat în București, revenind în localitatea B., în octombrie 1945.

Referitor la înscrisurile depuse la dosar respectiv copia carnetului de muncă din care rezultă că în iulie 1940 avea calitatea de servitoare cotizantă la C.A.S. Zalău, precum și copia carnetului de refugiat eliberat la 22 mai 1943 din care rezultă refugiul acesteia din orașul Zalău, instanța de fond a apreciat că acestea, prin ele însele, nu probează susținerile reclamantei ele putând constitui cel mult un început de dovadă scrisă.

În baza acestor probatorii și față de împrejurarea că cele două martore nu au putut fi audiate în fața instanței, s-a concluzionat că acțiunea reclamantei este neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs reclamanta susținând că instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legii întrucât, din probele administrate în cauză, rezultă că se încadra în ipoteza prevăzută de Legea nr. 189/2000.

Recursul este nefondat și urmează a fi respinsă.

Potrivit dispozițiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român care, în perioada regimurilor instaurate în România cu începere de la 06 septembrie 1940, până la 06 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, fiind refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Potrivit dispozițiilor art. 4 din H.G. nr. 127/2002, dovada acestor împrejurări de poate face cu înscrisuri oficiale sau, în lipsa acestora, cu declarații de martori.

Din proba cu înscrisuri aflată la dosar, respectiv carnetul de muncă al intimatei, rezultă că acesta a activat și a depus cotizația de asigurări sociale, în perioada 1940 - 1943, în orașul Zalău, iar din 1945 a fost angajata la Grădiniței de copii nr. E din orașul Cluj.

Din declarațiile autentificate ale martorilor B.A. și B.E., rezultă însă că reclamanta s-a refugiat din orașul Zalău în localitatea C.M., județul Argeș, în luna septembrie a anului 1940 (odată cu cedarea Ardealului de Nord) plecând ulterior cu familia în a cărei casă lucra, în orașul București. Cu privire la data întoarcerii din refugiu, martorii au însă opinii diferite, prima susținând că reclamanta s-a întors în localitatea de domiciliu B., județul Sălaj, în octombrie 1945, iar cealaltă, că a plecat, în iunie 1943, în comuna U., județul Alba.

Pe cale de consecință, cum declarațiile autentificate de martori relevă o altă situație decât cea rezultată din înscrisul oficial aflat la dosar, iar conținutul acestuia din urmă dovedește că intimata a lucrat și deci a locuit în orașul Zalău, aflat în teritoriile ocupate, în perioada 1940-1943, Curtea constată că așa cum, corect, a stabilit instanța de fond, în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii cerințelor art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, recursul declarat în cauză urmând a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de F.M. împotriva sentinței civile nr. 659 din 23 noiembrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 mai 2008.