Statute of limitations for public servant damages and administrative court jurisdiction over service reports

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, la 11 septembrie 2007 P.V.G.M. în contradictoriu cu Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie 1989 a declarat recurs împotriva sentinței nr. 2044 din 5 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii excepției necompetenței materiale a Curții de Apel București și să se respingă excepția prescripției dreptului la acțiune.

În motivarea recursului declarat recurentul susține că întrucât a invocat ca temei al acțiunii sale de chemare în judecare art. 269 C. muncii competent în soluționare litigiul de față este Tribunalul București.

A mai susținut recurentul că în mod greșit instanța de fond a considerat că acțiunea sa este prescrisă termenul de 3 ani curgând de la data nașterii dreptului la acțiune care în cauză nu s-a împlinit.

Din actele cauzei Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, constată că prin sentința nr. 2044 din 7 septembrie 2007 Curtea de Apel București a respins excepția de necompetență materială a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. S-au respins de asemenea excepțiile lipsei procedurii administrative prealabile și a inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiate.

De asemenea s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune privind despăgubirile și s-a respins acțiunea formulată de P.V.G.M. ca prescrisă.

Cu privire la excepția necompetenței materiale, care face și obiectul recursului declarat în cauză instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 911 din Legea nr. 188/199 modificată și completată prin Legea nr. 251/2006 prevăd expres competența instanțelor de contencios administrativ pentru soluționarea cauzelor care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public.

Cum reclamantul a solicitat prin acțiune, obligarea pârâtului la despăgubiri legale cu salariile indexate și majorate precum și celelalte drepturi cuvenite pe perioada în care a fost destituit nelegal din funcția publică deținută, în mod corect instanța de fond a apreciat că este competentă material a soluționa cauza de față Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

De altfel este de precizat că reclamantul nu a înțeles să conteste sentința nr. 706/2007 a Tribunalului București, secția a VIII-a, prin care s-a dispus anterior cu privire la competența materială în sensul declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Cât privește cel de al doilea motiv de recurs invocat de recurent este de asemenea neîntemeiat, în mod corect Curtea de Apel București constatând că acțiunea formulată de P.V.G.M. este prescrisă – dreptul la acțiune privind despăgubirile fiind prescris.

Art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/199 dispune expres cu privire la dreptul funcționarului public de a cere instanței de contencios administrativ atât anularea actului prin care s-a dispus din motive nelegale, încetarea raportului de serviciu, cât și obligarea la plata de către autoritatea publică emitentă a actului nelegal, la despăgubiri.

Art. 19 din Legea nr. 554/2004 prevede că, atunci când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În cauză recurentul-reclamant arată că prin acțiunea de anulare a actului administrativ nelegal, finalizată cu decizia nr. 4731, pronunțată în Dosarul nr. 4154/2004 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care a anulat cele 3 ordine nelegale și a dispus reintegrarea sa într-o funcție corespunzătoare pregătirii profesionale, nu și-a formulat cerere de despăgubiri. Aceasta a fost formulată ulterior cu depășirea termenului prevăzut de lege. Reclamantul a cunoscut întinderea pagubei prin formularea cererii de despăgubiri la 5 octombrie 2005 (când s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 4731). Acțiunea în despăgubiri a fost introdusă de recurent la Tribunalul București la 16 octombrie 2006, după împlinirea termenului de 1 an prevăzut de art. 19 alin. (2) raportat la art. 11 din Legea nr. 554/2004 astfel încât în mod corect instanța de fond a constatat perimarea dreptului la acțiune.

Hotărârea atacată fiind legală și temeinică recursul declarat va fi respins conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de P.V.G.M. împotriva sentinței civile nr. 2044 din 7 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 mai 2008.