Compensation commission’s inaction is unjustified refusal; appeal rejected, compensation title issuance order upheld.

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Circumstanțele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acțiunea înregistrată la 23 septembrie 2010, reclamanții C.C.I. și A.R.M. au chemat în judecată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor solicitând obligarea pârâtei la emiterea deciziei care să conțină titlul de despăgubire și transmiterea acestei decizii la Direcția pentru acordarea despăgubirilor în numerar din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea pârâtei la plata de despăgubiri morale în cuantum de 10.000 lei și cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea Curții de Apel

Prin sentința nr. 2109 din 18 martie 2011 a Curții de Apel București a fost admisă în parte acțiunea formulată de petenții C.C.I. și A.R.M. în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în sensul că a fost obligată pârâta, să emită decizia conținând titlul de despăgubiri aferentă dispoziției nr. 7215 din 12 octombrie 2005 emisă de Primăria Municipiului Ploiești, județul Prahova.

De asemenea, a fost obligată pârâta să transmită decizia menționată Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în numerar din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Instanța a respins capătul de cerere privind daunele morale și a fost obligată pârâta la plata sumei 5000 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că printr-o notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului situat in Municipiul Ploiești, str. Sf. Romana.

Prin Dispoziția nr. 7215 din 12 octombrie 2005, Primăria municipiului Ploiești în calitate de entitate notificată, a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul notificat.

Dosarul aferent dispozițiilor amintite a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale, fiind astfel declanșată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Instanța de primă jurisdicție a reținut faptul că procedurile administrative stabilite prin Legea nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv sunt proceduri complexe, care cuprind mai multe etape distincte în care, pe lângă pârâtă, mai sunt antrenate și alte entități, astfel încât în mod obiectiv nu pot fi soluționate în termenul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ.

Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative însă nu poate conduce la concluzia că autoritatea publică este îndreptățită să determine ea însăși acest interval de timp, întrucât este necesar ca deciziile, care reprezintă titluri de despăgubiri, să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul prevederilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. Termenul rezonabil se referă atât la durata procedurilor preliminare, administrative, cât și la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligația de a organiza funcționarea puterilor sale, în așa fel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana să poată beneficia în mod efectiv de protecția asigurată de art. 6 din Convenție.

În cauza de față, Curtea a apreciat că, în raport de perioada îndelungată de timp care s-a scurs de la data emiterii dispoziției Primarului Municipiului Ploiești din 12 octombrie 2005, de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul notificat, perioadă în care nu s-a ajuns nici măcar la transmiterea dosarului către evaluator, suntem în prezența unei încălcări evidente a dispozițiilor art. 6 din Convenție și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În plus, instanța a considerat că nu sunt concludente nici susținerile pârâtei legate de faptul că procedura administrativă a fost întârziată din motive obiective, respectiv din cauza necesității completării dosarului cu documente în ceea ce privește identificarea cât mai exactă în dispoziție a imobilului pentru care Primăria Municipiului Ploiești a propus acordarea de măsuri reparatorii, înscrisuri din care să reiasă descrierea imobilului construcție, modalitatea de preluare a imobilul notificat.

Instanța de fond a reținut că în conformitate cu art. 16 alin. (4), pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură, iar dispozițiile din art. 16 alin. (5) prevăd că Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în care, în mod întemeiat, cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.

În ceea ce privește capătul de cerere privind daunele morale, Curtea apreciază că acesta este neîntemeiat, reclamanții nefăcând dovada condițiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii pârâtei, respectiv existența și întinderea prejudiciului suferit, legătura cauzală dintre prejudiciul cauzat și fapta pârâtei, precum și vinovăția pârâtei. Ca urmare a culpei procesuale, în baza art. 274 C. proc. civ. a fost obligată pârâta la 5.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanți, reprezentând onorariu de avocat.

3. Recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

Prin motivele de recurs formulate recurenta a criticat hotărârea instanței de fond ca netemeinică și nelegală, arătând că instanța de fond a apreciat în mod greșit demersurile făcute de recurentă în vederea identificării imobilului pentru continuarea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

S-a arătat că ulterior aprobării cererii pe caz special, dosarul înregistrat cu nr. 2817/CC a fost analizat sub aspectul verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului solicitat și s-a constatat că trebuie completat cu identificarea cât mai exactă în dispoziție a imobilului pentru care Primăria Municipiului Ploiești a propus acordarea de măsuri reparatorii, înscrisuri din care să reiasă descrierea imobilului construcție și modalitatea de preluare a imobilului notificat.

S-a susținut că evaluatorul desemnat de Comisie nu are competențe în vederea identificării suprafețelor construite ale imobilului notificat și de a face distincția între suprafețele construite până la momentul preluării imobilului de către stat și cele construite ulterior.

Recurenta a precizat la finalul pct. 1 din motivele de recurs, faptul că dosarul de despăgubire al reclamanților a fost completat, iar dosarul a fost transmis la evaluare.

Recurenta a criticat aprecierea instanței de fond, care a reținut că a fost tergiversată soluționarea dosarului de despăgubire, arătând că în cauza dedusă judecății nu poate fi vorba de un refuz nejustificat al Comisiei.

S-a susținut faptul că recurenta nu își exercită cu rea-credință atribuțiile ce îi revin în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar pentru a exista abuz de drept atribuțiile conferite de lege trebuie exercitate cu încălcarea scopului pentru care au fost instituite.

A fost criticată hotărârea instanței în privința obligării la emiterea directă a deciziei conținând titlul de despăgubire, fără a se lua în considerare că impunerea unei astfel de obligații, cu trecerea peste etapele administrative poate conduce la existența unei hotărâri irevocabile care nu poate fi pusă în executare.

A fost criticată obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, arătându-se că aceste cheltuieli nu pot fi acordate întrucât Comisia a recunoscut implicit dreptul subiectiv al reclamanților și pretențiile acestora. S-a susținut în subsidiar micșorarea cheltuielilor de judecată, arătându-se că pentru soluționarea litigiului a fost necesar un singur termen de judecată.

II. Decizia instanței de recurs

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:

Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că intimații-reclamanți au invocat refuzul nejustificat al pârâtului de a le soluționa cererea, respectiv de a se emite decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în municipiul Ploiești, str. Romană.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Definiția excesului de putere este dată de art. 2 lit. m) din Legea nr. 554/2004 și constă în exercitarea dreptului de apreciere, aparținând administrației publice, prin încălcarea dreptului și libertăților fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de Constituție sau de lege.

În cauza de față, Înalta Curte a constatat că prin Notificarea din 13 august 2001, depusă în baza Legii nr. 10/2001 de către P.M., s-a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în municipiul Ploiești, str. Romană, iar prin Dispoziția nr. 7215 din 12 octombrie 2005 emisă de Primăria Municipiului Ploiești, județul Prahova, s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VIII din Legea nr. 247/2005, dispoziție care a fost comunicată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și înregistrată de aceasta la nr. 2817/CC, în vederea emiterii Deciziei reprezentând titlul de despăgubire, obligație ce nu a fost adusă la îndeplinire până la acest moment de către pârâtă, deși la dosarul înregistrat au fost depuse toate înscrisurile necesare soluționării cauzei.

La data de 05 august 2010 a fost încheiat contractul de cesiune de drepturi din 05 august 2010, între cedenții P.A.C., P.M.G., P.A.L., P.G.I.E., P.R.I. în calitate de titulari ai dispoziției nr. 7215 din 12 octombrie 2005 emisă de Primăria Municipiului Ploiești, județul Prahova, privind acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VIII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în municipiul Ploiești, str. Romană și cesionarii C.C.I. și A.R.A.

În raport de dispozițiile art. 1393 C. civ. s-a notificat pârâtei încheierea contractului de cesiune de drepturi, notificare din 13 august 2010 prin care s-a solicitat pârâtei să emită Decizia reprezentând titlul de despăgubire și să o transmită Direcției pentru acordarea de despăgubiri în numerar din cadrul A.N.R.P.

În conformitate cu dispozițiile din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de soluționare a dosarelor privind acordarea de măsuri reparatorii presupune parcurgerea mai multor etape și anume: etapa transmiterii și a înregistrării dosarelor; etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării; etapa evaluării, etapă în care dacă după analizarea dosarului se constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi transmis evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea acestui titlu în condițiile prevăzute de art. 26 din O.U.G. nr. 81/2007 care include în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul V, Secțiunea I intitulată „Valorificarea titlurilor de despăgubire”.

În aceste condiții, verificând actele și lucrările dosarului Înalta Curte a constatat că refuzul pârâtei de rezolvare a cererii reclamanților se privește ca fiind nejustificat, cum în mod corect a apreciat instanța de fond, admițând acțiunea reclamanților.

Critica formulată de recurent este neîntemeiată, întrucât instanța de fond a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită reclamanților decizie conținând titlul de despăgubire pentru imobilul individualizat mai sus, cu respectarea dispozițiilor din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, deci cu respectarea obligatorie a etapelor prevăzute de lege, etape care se finalizează odată cu emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Nici critica cu privire la faptul că dosarul reclamanților ar fi fost incomplet nu poate fi primită de Înalta Curte, întrucât înscrisurile considerate a fi necesare în dosar de către Comisie, după analizarea legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului solicitat, respectiv identificarea cât mai exactă a imobilului pentru care Primăria a propus acordarea de măsuri reparatorii, înscrisuri din care să reiasă descrierea imobilului construcție și modalitatea de preluare a imobilului notificat, nu pot fi produse de reclamanți.

Înalta Curte a constatat că reclamanții s-au adresat pârâtului, manifestându-și stăruința în soluționarea cererilor sale, însă cererea a rămas fără soluționare efectivă, împrejurare care este de natură a-i afecta pe reclamanți în soluționarea într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului se constată că prin Convenție se apără drepturi concrete și efective, iar orice ingerință în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menținerii unui just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială și exorbitantă (cauza Sporrong și Lonnroth; cauza Străin și alții împotriva României).

Or, din această perspectivă Înalta Curte reține că nesoluționarea cererii formulate de reclamanți, indiferent de motivația autorității recurente, ar echivala cu o vătămare a acestora în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea reparării injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută.

Principiul legalității înseamnă, înainte de toate, existența unor norme de drept intern, suficient de accesibile și previzibile, ori, în cauza de față, Legea nr. 247/2005 a stabilit procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana interesată( cauza Frydlender împotriva Franței și cauza Hartman împotriva Republicii Cehe).

În opinia Înaltei Curți litigiul născut între reclamanți și autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar nesoluționarea cererii adresate instituției pârâte prin faptul că dosarul reclamanților nu a urmat procedura de evaluare este de natură a crea o vătămare a reclamanților într-un drept prevăzut de lege, drept la care aceștia privesc cu speranță legitimă.

Înalta Curte nu poate primi apărarea formulată de recurent în sensul că există o cauză exoneratoare de răspundere, întrucât intimatul-reclamant a fost în culpă pentru nesoluționarea cererii sale, căci recurenta-pârâtă nu a avut la dosar date suficiente pentru identificarea imobilului solicitat, astfel încât nu a putut trimite dosarul în etapa următoare prevăzută de lege, a evaluării.

Înalta Curte a reținut că apărarea recurentei nu are temei legal, căci la dosarul cauzei există suficiente date pentru a se putea evalua imobilul revendicat de reclamant. Orice amânare în soluționarea cererii reclamantului ar însemna depășirea termenului rezonabil avut în vedere de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, amânarea pentru o dată neprecizată în vederea depunerii unor documente completatoare, care nu pot fi prezentate, reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.

Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 247/2005.

Interpretarea pe care instanța de fond a dat-o dispozițiilor din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, este în acord și cu considerentele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora „prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională.”

Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 2109 din 18 martie 2011 a Curții de Apel București –secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2012.