Eligibility for post-Vienna Award ethnic persecution benefits based on minor status and forced displacement

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, anularea hotărârii din data de 27 aprilie 2007 emisă de pârâtă și recunoașterea calității sale de beneficiară a O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, în urma încheierii Dictatului de la Viena din 30 august 1940 a fost nevoită să se refugieze, împreună cu părinții săi, din localitatea de domiciliu, respectiv satul F. în diferite comune din jurul B., din cauza ocupării teritoriului de către autoritățile maghiare.

Prin sentința nr. 186/CA–P.I. din 5 noiembrie 2007, Curtea de Apel Oradea a admis acțiunea formulată de reclamanta S.A., a dispus anularea hotărârii din 27 aprilie 2007 emisă de pârâtă și a obligat pârâta să recunoască reclamantei calitatea de beneficiară a O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că din probele existente la dosar, respectiv adeverința din 30 noiembrie 2004 eliberată de Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Bihor, declarațiile autentificate și cele date sub prestare de jurământ ale martorilor B.A. și D.A., precum și din actele de stare civilă ale reclamantei se atestă împrejurarea că acesta din urmă s-a refugiat, împreună cu familia, din localitatea de domiciliu, într-o altă localitate, în luna iunie 1942, reîntoarcerea având loc în luna martie 1945, fiind incidente dispozițiile art. 1 din Legea nr. 189/2000.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și ale art. 3041 C. proc. civ.

Recursul este nefondat.

Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus-menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Din conținutul textului de lege menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor cetățenilor români, care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, această situație putând fi dovedită cu acte oficiale, iar în lipsa acestora cu declarații de martori, potrivit art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002.

Totodată, în conformitate cu art. 2 teza a I-a din Normele de aplicare, prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, în sensul ordonanței, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Este de notorietate situația că, în urma încheierii Dictatului de la Viena, prin care au fost cedate anumite teritorii românești din Ardealul de Nord, au avut loc persecuții etnice, exercitate de regimul hortyst asupra populației românești din teritoriile ocupate, populația din localitățile de graniță resimțind pe deplin efectele acestei situații.

Prin urmare, nu poate fi reținută apărarea recurentei-pârâte în sensul că în speță este vorba de o schimbare de domiciliu care nu a fost determinată de persecuții etnice, și aceasta pentru unicul considerent că localitatea de domiciliu se afla sub administrația Statului Român. Acesta nu este un argument suficient pentru a anihila voința legiuitorului de a beneficia de măsurile reparatorii toate persoanele care au avut de suferit persecuții din motive etnice, nefăcându-se nici o distincție între administrațiile ce se exercitau asupra localităților din Ardealul de Nord cedate Ungariei.

Cum din dovezile administrate în cauză (adeverința eliberată de Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Bihor care îl atestă pe tatăl reclamantei – B.D. în calitate de refugiat, acte de stare civilă, declarații de martori autentificate și declarații de martori date în fața instanței) rezultă că reclamanta, la data refugiului, avea vârsta de 10 ani, fiind născută la data de 12 aprilie 1932, iar părinții săi au părăsit localitatea de domiciliu, ocupată de trupele maghiare, în luna iunie 1942, este evident că, reclamanta, nu putea avea altă situație decât cea a părinților săi, dată fiind vârsta pe care o avea la acel moment.

În aceste condiții, toate consecințele nefavorabile suportate de părinții reclamantei, ca urmare a refugiului, s-au răsfrânt și asupra ei, fapt care o îndreptățește la recunoașterea calității de refugiat și acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, astfel cum, în mod corect, a reținut instanța de fond.

Față de argumentele expuse mai sus, Înalta Curte constată să sentința pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, este temeinică și legală, și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor, împotriva sentinței nr. 186/CA– P.I. din 5 noiembrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2008.