Unreasonable delay in accepting citizenship reacquisition requests: application of the reasonable time principle to non-resident petitioners under the European Convention on Nationality

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1298 din 16 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta C.E. în contradictoriu cu pârâtul M.A.E., l-a obligat pe pârât să primească cererea de redobândire a cetățeniei române și actele aferente în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei sentințe și l-a obligat pe pârât la 250 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Reclamanta și-a manifestat intenția de a depune cerere pentru redobândirea cetățeniei române la data de 23 iulie 2009 și, până la data pronunțării hotărârii, această cerere nu a fost primită.

Instanța a avut în vedere dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei, ratificată prin Legea nr. 396/2002, precum și faptul că, în speță, nu este vorba doar de refuzul de a soluționa o cerere, ci de refuzul de primire a unei cereri, fiind evident că, în condițiile în care primirea cererii se face la mai mult de 6 luni de la manifestarea intenției, soluționarea nu respectă principiul termenului rezonabil.

Condițiile în care Secția Consulară de la Chișinău își desfășoară activitatea nu prezintă relevanță întrucât, în speță, se discută doar de primirea unei cereri, soluționarea ei urmând a se face de autoritățile de pe teritoriul României, respectiv de către Ministerul Justiției.

Nu se poate considera că termenul rezonabil de soluționare a unei cereri este incident doar cererilor pentru dobândirea cetățeniei formulate de persoane care locuiesc pe teritoriul României. O astfel de distincție nu este prevăzută de nici un text de lege și ar fi nefiresc ca persoanele care formulează cererea pentru dobândirea cetățeniei române (adică persoane care nu au fost niciodată cetățeni români) să beneficieze de o soluționare a cererii într-un termen rezonabil, iar persoanele care, aflându-se în afara teritoriului țării, solicită redobândirea cetățeniei române, ceea ce înseamnă că ele sau ascendenții lor au fost cetățeni români și au pierdut această cetățenie ca urmare a unor abuzuri săvârșite în trecut, să nu beneficieze de același tratament.

De asemenea, Curtea de apel a apreciat că prin Legea nr. 171/2009 se impune o modalitate de înregistrare a cererilor de redobândire a cetățeniei române prin care se contravine art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei Române ratificată prin Legea nr. 396/2002. Stabilirea unei norme de 30.000 de cereri pe an în condițiile în care chiar pârâta recunoaște că sunt peste 350.000 de persoane în Republica Moldova care și-au manifestat intenția de a redobândi cetățenia română face ca cererea reclamantei să fie primită peste 11 ani astfel încât termenul de soluționare a unei astfel de cereri să nu mai fie unul rezonabil.

Cât privește dispozițiile Legii nr. 354/2009, instanța a reținut că acestea nu sunt aplicabile în speță în raport cu data la care reclamanta și-a manifestat intenția de a depune cererea.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul M.A.E. a declarat recurs, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele:

Instanța de fond în mod greșit a apreciat că nu a fost respectat termenul rezonabil de soluționare a cererii, întrucât un termen rezonabil nu este neapărat un termen scurt, și că nu se poate reține existența unui refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, deoarece autoritățile române se aflau într-o imposibilitate obiectivă de a-și organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetățeniei române și pentru procesarea într-un termen cât mai scurt.

Mai susține recurentul-pârât că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se subsumează dreptului suveran al statului și că puterea judecătorească nu se poate substitui puterii executive în ceea ce privește stabilirea termenelor de primire a cererilor respective.

Totodată, se susține că noțiunea de "termen rezonabil de soluționare a cererii" nu este reglementată de lege lata în legislația română, el regăsindu-se doar în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și nu se aplică decât în privința solicitanților rezidenți în țara a cărei cetățenie o solicită și se apreciază în funcție de complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

Mai arată recurent-pârât că statul român a depus diligențele necesare, materializate în adoptarea Legii nr. 354/2009 și a O.U.G. nr. 5/2010, în raport de care nu mai există nicio restricție în ceea ce privește situarea domiciliului sau condiționat de obținerea dreptului de ședere în România ori de o programare prealabilă, iar începând cu data de 8 februarie 2010, birourile teritoriale ale Agenției Naționale pentru Cetățenie sunt operaționale și creează cea mai rapidă cale de a fi înregistrat dosarul de redobândire a cetățeniei.

Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în recurs și a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

Circumstanțele cauzei sunt de necontestat în sensul că reclamanta C.E. s-a adresat Secției Consulare a Ambasadei României la Chișinău la data de 23 iulie 2009 cu cerere de programare în vederea depunerii actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei române, în condițiile art. 101 și art. 12 din Legea nr. 21/1991, cerere la care nu a primit un răspuns din partea pârâtului.

În raport cu circumstanțele cauzei și obiectul acțiunii, instanța de recurs constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că în cauză există un refuz nejustificat al pârâtului, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, de a stabili data la care reclamantul poate depune cererea de redobândire a cetățeniei române, precum și faptul că, în speță, nu este vorba doar de refuzul de soluționare a unei cereri, ci chiar de refuzul de primire a cererii, persoanei reclamante refuzându-i-se un drept elementar, respectiv dreptul de petiționare.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că întemeiat Curtea de apel a apreciat că, față de data depunerii cererii de către reclamantă, în raport cu prevederile art. 10 din Convenția Europeană a Cetățeniei - a căror aplicabilitate a fost corect și detaliat argumentată prin hotărârea recurată - a fost încălcat termenul rezonabil de soluționare a cererii acesteia pentru stabilirea datei la care va fi invitată să depună documentele necesare pentru redobândirea cetățeniei române.

Nu pot fi primite criticile din recurs referitoare la faptul că noțiunea de "termen rezonabil" nu este reglementată în legislația națională sau că termenul rezonabil consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-ar aplica în anumite cazuri expres reglementate și exclusiv rezidenților din țara a cărei cetățenie o solicită.

Este adevărat că în Legea nr. 21/1991 nu este reglementat expressis verbis un termen legal sau un termen rezonabil de soluționare a cererilor de redobândire a cetățeniei române depuse conform art. 101 și art. 12 din lege, însă principiul termenului rezonabil este direct aplicabil în dreptul intern, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție, ca urmare a consacrării lui prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Totodată, este de reținut faptul că și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în art. 41 - Dreptul la bună administrare, se prevede expres că "Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii".

De asemenea, la pct. II.5 din Recomandarea nr. (80) 2 a Comitetului de miniștri al Consiliului Europei privind exercitarea puterilor discreționare de către autoritățile administrative este menționat expres principiul fundamental conform căruia, în exercitarea puterii discreționare, autoritatea administrativă trebuie să adopte decizia într-un termen rezonabil.

În altă ordine de idei, se reține că, nici până la data soluționării prezentului recurs, pârâtul nu a făcut dovada faptului că reclamanta ar fi fost invitată să depună documentele necesare pentru a beneficia efectiv de dreptul său întemeiat pe dispozițiile art. 101 din Legea nr. 21/1991 în vederea redobândirii cetățeniei române.

Este neîntemeiată susținerea din recurs referitoare la faptul că puterea judecătorească s-ar fi substituit puterii executive, întrucât instanța de fond nu a făcut altceva decât să soluționeze cererea cu care a fost legal învestită în raport cu competența legală ce îi revine potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

La pronunțarea prezentei decizii, instanța are în vedere și practica sa judiciară anterioară în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de față este nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinței recurate în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 sau art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.A.E. împotriva Sentinței civile nr. 1298 din 16 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2010.