Jurisdictional conflict over compensation for authorized translation services: distinguishing civil contract for services from individual employment contract

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față:

Prin cererea introdusă la Judecătoria sectorului 1 București reclamantul Ș.M. a chemat în judecată pârâta SC F.C.I. SRL pentru a fi obligată la plata prestațiilor rezultate din certificarea traducerilor prin aplicarea ștampilei de traducător autorizat. Și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 962, 963 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 6486 din 12 mai 2009 Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamantul a fost angajat de societatea pârâtă în funcția de traducător, cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată, astfel încât prezentul litigiu nu este unul civil, ci un conflict de muncă în legătură cu executarea acestui contract. Așa fiind, competența de primă instanță revine Tribunalului, în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Susținerea reclamantului că natura civilă a litigiului este dată de modalitatea de prestare a serviciilor, nu în temeiul contractului individual de muncă, ci în baza unei înțelegeri verbale sub forma unui modus vivendi a fost înlăturată de instanța de fond, care a apreciat că această împrejurare ține de modul de interpretare a raporturilor de muncă existente între părți, fără a schimba natura litigiului.

Prin sentința civilă nr. 841 din 01 februarie 2010 Tribunalul București, secția a VlII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a constatat necompetența sa materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, reținând natura civilă a litigiului, față de faptul că fundamentul dreptului invocat de reclamant nu îl constituie un contract individual de muncă, ci convenția părților privind prestarea de către reclamant a unor servicii, în condițiile Legii nr. 178/1997. Constatând ivit conflictul negativ de competență, Tribunalul a înaintat dosarul Curții de Apel București.

Prin sentința civilă nr. 28 din 04 iunie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă, îndreptată prin încheierea din 27 august 2010, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

A reținut că obiectul dedus judecății prin acțiunea formulată de reclamant nu se circumscrie jurisdicției muncii, deoarece se susține executarea unei prestații, în baza unei convenții civile, pentru realizarea căreia, pe lângă existența unui atestat de traducător era necesară și existența unei autorizații emisă de Ministerul Justiției în temeiul Legii nr. 178/1997.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC F.C.I. SRL, invocând nulitatea hotărârii atacate, față de faptul că în dispozitivul acesteia nu se arată în favoarea cui se stabilește competența de soluționare a cauzei. În subsidiar, a invocat prevederile art. 3041 C. proc. civ. și a solicitat modificarea în tot a sentinței recurate, susținând că activitatea de traducere a avut loc integral în timpul orelor de program, în exercitarea sarcinilor de serviciu ale reclamantului, cu folosirea echipamentelor societății, fiind plătit pentru această activitate, că Legea nr. 178/1999 nu limitează forma în care un traducător își poate desfășura activitatea, fiind perfect compatibilă activitatea de traducere în temeiul autorizației emisă de Ministerul Justiției cu raporturile de muncă, iar cerințele fișei postului nu se limitează strict la atestatul emis de Ministerul Culturii, pentru că acesta nu există și nici nu era necesar. De aceea a solicitat admiterea recursului și constatarea că litigiul de față are natura unui conflict de muncă.

Analizând recursul în condițiile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:

Motivul de recurs privind nulitatea hotărârii, ca urmare a neindicării în dispozitiv a instanței în favoarea căreia se stabilește competența nu va mai fi analizat, dat fiind faptul că după data introducerii recursului a fost pronunțată de către Curtea de Apel încheierea din 27 august 2010, prin care s-a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul sentinței civile nr. 28 din 04 iunie 2010 și s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

Pe fondul recursului, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat plata unor prestații efectuate pentru pârâtă în calitatea sa de traducător autorizat, prestații ce ar excede calificării de traducător, în considerarea căreia a fost angajat cu contract de muncă. De aceea a solicitat o plată separată, recunoscând că traducerile au fost realizate în cadrul programului normal de muncă, cu acordul beneficiarului.

Dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. stabilesc că „în toate carurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății".

Or, în cauza de față, atât obiectul, cât și temeiul juridic al acțiunii sunt clar stabilite de reclamant, situându-se în afara sferei conflictelor de muncă, respectiv a litigiilor în legătură cu încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale de muncă, așa cum sunt definite de dispozițiile art. 67 lit. a) din Legea nr. 168/1999.

Fundamentul direct al dreptului invocat de reclamant îl constituie nu contractul individual de muncă încheiat cu recurenta-pârâtă, ci convenția părților privind prestarea de către reclamant a unor servicii ca urmare a folosirii autorizației de traducător obținute în condițiile Legii nr. 178/1997.

În aceste circumstanțe, a avea în vedere dispozițiile Legii nr. 168/1999, care vizează o cauză nouă și distinctă a cererii de chemare în judecată și care nu a fost învederată de reclamant, ar echivala cu o încălcare a principiului disponibilității și depășirea limitelor investirii instanței în condițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Faptul că în perioada de referință reclamantul avea calitatea de salariat al recurentei-pârâte nu este de natură a avea consecințe asupra naturii litigiului, din moment ce prestațiile efectuate nu erau prevăzute în fișa postului. Din verificarea acesteia rezultă că reclamantul avea atribuția traducerii documentelor necesare desfășurării activității companiei angajatoare din/în limba engleză și germană, traduceri pe care le semna și pentru a căror corectitudine își angaja responsabilitatea în condițiile dreptului muncii. La Capitolul IX din fișa postului sunt specificate condițiile de ocupare a acestuia, respectiv studii superioare și atestat de traducător pentru limba engleză și limba germană. Așadar, reclamantul nu avea obligația de a certifica, în calitatea sa de traducător autorizat, traducerile efectuate, iar pentru ocuparea acestui post nu era necesară îndeplinirea condiției autorizării de către Ministerul Justiției în condițiile Legii nr. 178/1997.

În aceste condiții, ultima atribuție specifică postului, prevăzută la pct. 1V lit. A din fișa postului, constând în „orice alte sarcini alocate de către superiorul direct și care au legătură cu activitatea sa" nu poate îngloba sarcina autorizării traducerii, pentru că autorizarea este o cerință ce excede cerințelor impuse la angajare.

Că este așa, o dovedește și înscrisul denumit de intimatul-reclamant „anexa 374", care cuprinde factura din 07 aprilie 2006 și chitanța din 07 aprilie 2006, emise de traducătorul autorizat M.Ș. către SC F.C.I. SRL, prin care aceasta din urmă achită suma de 150 RON cu titlu de „traducere contract română-engleză". Așadar, chiar recurenta recunoaște implicit efectuarea de către intimatul-reclamant a unor prestații în afara contractului de muncă.

Desigur că existența convenției denumite de reclamant modus vivendi, cuantumul onorariului, plata acestuia, urmează a fi stabilite în urma probelor ce vor fi administrate de părți, însă în cadrul unui litigiu civil, calificat ca atare de reclamant prin chiar cererea de chemare în judecată.

Pentru toate aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC F.C.I. SRL împotriva sentinței nr. 28 din 04 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2011.