Legality of government-decreed fiscal methodological norms: negative patrimonial impact does not constitute a ground for annulment

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 943 din 23 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei capacității juridice a pârâtului și, pe fond, a respins acțiunea formulată de reclamantul H.D. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin care solicita anularea prevederilor pct. 1441 alin. (2) și (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în forma rezultată în urma modificării prin H.G. nr. 610/2005, și prevederile pct. 1441 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în forma rezultată în urma modificării prin H.G. nr. 1841/2006 și a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

În privința excepției lipsei capacității juridice a pârâtului, s-a constatat că nu există nicio prevedere expresă, constituțională sau de altă natură, care să limiteze răspunderea juridică a pârâtului la litigiile de contencios administrativ care se referă exclusiv la anularea actelor pe care le emite sau adoptă, iar din economia dispozițiilor Legii nr. 554/2004 reiese că orice autoritate administrativă, fără excepție, poate răspunde patrimonial pentru prejudiciile pe care le provoacă prin emiterea unui act administrativ nelegal.

Pe fondul cauzei, s-a observat că reclamantul a solicitat anularea unor articole din normele metodologice de aplicare a C. fisc., fără însă a invoca vreo cauză de nelegalitate, ci doar faptul că aplicarea acestor norme i-a provocat un prejudiciu patrimonial.

Or, aplicarea unui act administrativ cu caracter normativ poate avea, ca ultime consecințe, un efect negativ asupra intereselor sau a drepturilor unor particulari, iar această posibilitate este corolarul principiului preeminenței interesului public, căruia i se supune orice act administrativ, mai ales unul cu caracter normativ, și nu poate constitui, de plano, o cauză de nulitate.

Prima instanță a constatat astfel că o atare situație, nu presupune, în mod necesar, că respectivul act administrativ este nelegal, câtă vreme este adoptat în concordanță cu procedura prevăzută de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă și nu intră în contradicție cu actul normativ în aplicarea căruia a fost adoptat.

Concluzionând, judecătorul fondului a reținut că în speță Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. prevede expres autorizarea pârâtului să adopte norme metodologice de aplicare, iar prin modificarea codului prin O.U.G. nr. 200/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., au fost aduse modificări legislative în ceea ce privește tratamentul fiscal aplicabil veniturilor sub forma dobânzilor realizate de persoanele fizice, fapt ce a făcut necesar modificarea respectivelor norme.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul H.D.

Recurentul a arătat că hotărârea pronunțată de prima instanță apare ca nemotivată, iar în măsura în care ar conține totuși o motivare, considerentele pe care se întemeiază sunt străine de natura pricinii.

În opinia recurentului actele dosarului demonstrează cu prisosință că se impune anularea prevederilor pct. 1441 alin. (2) și (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în forma modificată prin H.G. nr. 610/2005, precum și a prevederilor pct. 1441 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în forma rezultată în urma modificării prin H.G. nr. 1841/2006.

Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. prevede autorizarea intimatului-pârât de a adopta norme metodologice de aplicare însă numai cu respectarea strictă a conținutului articolelor de lege respective, ceea ce în cauză nu s-a respectat fiind încălcate dispozițiile art. 67 alin. (2) teza I C. fisc. în forma introdusă de Legea nr. 343/2006, cu efectul încălcării drepturilor sau „intereselor” a sute de mii de particulari, deponenți la băncile comerciale, devenind astfel interes public, în condițiile în care interesul public nu rezidă exclusiv în colectarea de impozite cât mai mari.

Prin întâmpinare, Guvernul României a solicitat menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate.

Examinând cauza, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu există motive pentru casarea/modificarea sentinței atacate nici din perspectiva art. 304 C. proc. civ. și nici din cea a art. 3041 C. proc. civ.

Cererea de recurs nu cuprinde critici propriu-zise aduse soluției Curții de Apel București, toată expunerea recurentului fiind mai degrabă o reiterare a presupuselor încălcări ale legii prin art. 1441 din Normele metodologice de aplicare a C. fisc. în cele două forme de modificare prin H.G. nr. 610/2005 și H.G. nr. 1841/2006.

Critica privind nemotivarea sentinței nu va fi primită, observându-se că prima instanță a respectat întocmai prevederile art. 260 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu referire la art. 129 alin. (6) din același cod.

Obiectul cauzei deduse judecății a vizat anularea parțială a H.G. nr. 610/2005 [pct. 1441 alin. (2) și (3)] și a H.G. nr. 1841/2006 [pct. 1441 alin. (2)] privind modificarea și completarea H.G. nr. 44/2004 prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., reclamantul justificându-și demersul judiciar prin susținerea că textele în discuție nu reprezintă norme metodologice de aplicare a C. fisc. și ca urmare băncile comerciale și Asociația Română a Băncilor au interpretat eronat prevederile legale în defavoarea deponenților, implicit a sa, prin reținerea din conturile sale bancare a impozitului pe dobânzi de către băncile comerciale. Mai exact, critica reclamantului se referă la creșterea cotei de impozitare de la 1% (Legea nr. 571/2003) la 10% și respectiv 16% (conform celor două hotărâri de Guvern, amintite) pentru depozitele la termen constituite, instrumentele de economisire dobândite, contractele civile încheiate.

În mod corect, judecătorul fondului a constatat că nu constituie un motiv de nelegalitate al articolelor indicate de reclamant din Normele metodologice de aplicare a C. fisc. faptul că prin aplicarea acestor norme i s-ar fi cauzat un eventual prejudiciu patrimonial și că din perspectiva preeminenței interesului public propriu oricărui act administrativ normativ este posibil să apară consecințe negative asupra drepturilor sau intereselor unor persoane, fără însă ca acestea să constituie suficiente motive pentru anularea acelor norme.

Din verificarea conținutului art. 67 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, pe care recurentul-reclamant le-a considerat un veritabil reper pentru constatarea nelegalității parțiale a celor două hotărâri de Guvern, se observă că afirmația acestuia nu are suport, că art. 1441 din H.G. nr. 610/2005 și art. 1441 din H.G. nr. 1841/2006 nu intră în opoziție cu actul normativ în aplicarea căruia au fost adoptate.

Guvernul României este autorizat de Legea nr. 571/2003 să adopte norme metodologice de aplicare a acesteia, iar modificarea normelor de aplicare este justificată de modificările și completările aduse C. fisc. prin O.U.G. nr. 200/2008 în privința tratamentului fiscal aplicabil veniturilor sub forma dobânzilor realizate de persoane fizice.

Înalta Curte remarcă, totodată, că analiza instanței nu s-a oprit doar la acest argument adus de reclamant, subliniind că actele administrative normative în discuție sunt adoptate în concordanță cu procedura prevăzută de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

În acest context, văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de H.D. împotriva sentinței nr. 943 din 23 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2010.