Forestry claim for 13.6 billion lei guarantee assigned to Court of Appeal over tribunal declination
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice resolved a negative jurisdictional conflict by assigning the case to the Court of Appeal Ploiești, which prevails over the Tribunal Dâmbovița's declination. The dispute concerns a claim by the forestry administration against an oil company for payment of a guarantee (13.6 billion lei) for temporary use of forest land occupied by wells installed before 1990, based on Article 54 of the Forestry Code (Law No. 26/1996) and a 2001 protocol between the parties. The High Court held that the claim is an action for performance of a monetary obligation, not an "obligation to do" (obligație de a face), so jurisdiction is determined by the amount in dispute under Article 2(1)(a) of the Civil Procedure Code, placing it within the appellate court's competence rather than the tribunal's. The decision is final and irrevocable.
Legislator headnote
AI generatedart. 54 din Legea nr. 26/1996, art. 3 pct. 1 C. proc. civ, art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ; Forestry claim for 13.6 billion lei guarantee assigned to Court of Appeal over tribunal declination: Tribunalul Dâmbovița, față de precizările reclamantei privind cuantumul garanției stabilite prin protocolul semnat de părți, în luna august 1991, prin sentința civilă nr. 868 din 3 aprilie 2003 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești în considerarea dispozițiilor art. 3 pct. 1 C. proc. civ.
Keywords
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Asupra conflictului negativ de competență de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 6 ianuarie 2003 și precizată la 3 aprilie 2003 reclamanta D.S. Dâmbovița, a chemat în judecată pârâta S.N.P. P.S.A., sucursala P. Târgoviște, solicitând ca în baza sentinței civile ce se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 13.641.635.719 lei reprezentând contravaloare garanție pentru folosirea temporară a unor terenuri din fondul forestier, în suprafață totală de 30,34 ha, terenuri ocupate cu sonde instalate înainte de anul 1990.
În drept sunt invocate dispozițiile art. 54 din Legea nr. 26/1996 (C. silvic).
Tribunalul Dâmbovița, față de precizările reclamantei privind cuantumul garanției stabilite prin protocolul semnat de părți, în luna august 1991, prin sentința civilă nr. 868 din 3 aprilie 2003 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești în considerarea dispozițiilor art. 3 pct. 1 C. proc. civ.
Curtea de Apel Ploiești prin sentința civilă nr. 244 din 30 octombrie 2003 luând în considerație dispozițiile Codului Silvic a considerat că obligația de plată a garanției este o obligație legală, a obligației de a face, nefiind relevantă valoarea garanției în care potrivit prevederilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. a apreciat că în cauză competent este Tribunalul Dâmbovița în favoarea căruia și-a declinat competența și față de conflictul negativ intervenit a trimis cauza potrivit art. 20 și urm. C. proc. civ. Curții Supreme de Justiție.
Obiectul cauzei dedus judecății îl reprezintă plata contravalorii garanției la sondele amplasate înaintea apariției Legii nr. 18/1991 în fondul forestier administrat, de D.S. Dâmbovița în sumă de 13.252.161.257 lei, cuantum stabilit prin protocolul încheiat de părți la data de 7 august 2001.
La calculul acestei garanții s-a avut în vedere Codul Silvic și Metodologia de calcul a taxei, garanției, contravalorii terenului, chiriei, contravaloarea pierderii de creștere și a celorlalte obligații financiare pentru scoaterea definitivă sau temporară a unor terenuri din fondul forestier național.
Față de cele arătate, curtea apreciază că în raport de obiectul acțiunii astfel cum a fost precizat și față de dispozițiile legale care reglementează garanția și modul de calcul al acesteia, cât și față de acordul de voință realizat între părți prin protocolul încheiat, cererea formulată reprezintă o acțiune în realizare și nu o „obligație de a face”.
De altfel obligația de a face se definește ca îndatorirea debitorului unui raport juridic de a săvârși anumite fapte, acțiuni, lucrări sau servicii ceea ce nu este cazul în speță.
În aceste condiții având în vedere data înregistrării cauzei și cuantumului pretențiilor deduse judecății.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Stabilește competența de soluționare a litigiului dintre D.S. DÂMBOVIȚA și S.N.P. P. S.A. București, sucursala P. Târgoviște, în favoarea Curții de Apel Ploiești.
Irevocabilă.
Pronunțata în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2003.