Inadmissibility of cassation plea in annulment based on non-procedural material error and omitted causal nexus analysis

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 3604 din 25 iunie 2009 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta Comisia Națională a Valorilor Mobiliare împotriva Sentinței nr. 1943 din 12 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și a obligat recurenta la plata către intimatul B.I. a sumei de 1.500 RON - reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a avut în vedere obiectul dedus judecății, astfel cum a fost acesta soluționat prin Sentința civilă nr. 1943/2007 de către instanța de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, față de care apare ca nepertinentă, neadecvată, critica privind nepronunțarea instanței de fond asupra excepției nulității absolute a art. 7 din Contractul de intermediere de valori imobiliare din 5 ianuarie 1999 (încheiat între SVM E.B.G. SA reprezentată de intimatul-reclamant și SVM V.), cu atât mai mult cu cât evaluarea Contractului în discuție s-a făcut în mod irevocabil prin hotărâre judecătorească - Decizia civilă nr. 3607 din 12 noiembrie 2001 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, când s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că societatea reprezentată de intimatul-reclamant nu are nicio culpă în derularea Contractului amintit.

În privința excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului instanța de recurs a apreciat că prima instanță a acordat atenție excepției și a abordat-o corect în raport de probatoriul existent și de data de 26 noiembrie 2004, data introducerii acțiunii în despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 12 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, în vigoare la acel moment.

În concordanță cu prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 republicat reținându-se că prejudiciul a devenit cert și determinabil în anul 2002 (an în care B.I. a solicitat anularea Ordonanței nr. 150/1999 emisă de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare) excepția a fost în mod just respinsă ca neîntemeiată.

De asemenea instanța de recurs a mai constatat că recurenta nu menționează care este data la care termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit în viziunea sa, ținând seama că vechea lege a contenciosului administrativ nu conține prevederi privind termenul de prescripție, ci doar momentul de la care acesta începea să curgă, noua lege a contenciosului administrativ a acoperit această lipsă prin dispozițiile art. 19(1) și (2).

Instanța a mai reținut că analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale din prisma dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. a constituit o preocupare atentă din partea judecătorului fondului, toate aspectele avute în vedere fiind explicit arătate în argumentarea soluției de admitere a cererii reclamantului.

Instanța de control judiciar nu a putut accepta teza împărtășită de recurentă în sensul că nu sunt relevante hotărârile judecătorești irevocabile prin care s-au admis cererile de anulare a Ordonanțelor nr. 149 și nr. 150/1999 emise de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare.

Este inacceptabilă și confuzia recurentei între cele două instituții de drept distincte: puterea lucrului judecat ca unul din efectele hotărârii judecătorești și autoritatea de lucru judecat (parte a puterii de lucru judecat) ce poate fi invocată pe cale de excepție, iar în acest context trimiterea la dispozițiile art. 1201 C. civ. este neavenită.

În ce privește fondul cauzei, instanța de recurs a constatat că admiterea cererii este argumentată în drept și susținută de probele administrate, între acestea și expertiza contabilă, cert fiind că intimatul-reclamant a suportat un prejudiciu material dar și unul moral, cuantumul acestora din urmă fiind stabilit printr-o apreciere corectă după cum menționează în finalul considerentelor sentinței.

Împotriva acestei hotărâri, recurenta Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a formulat contestație în anulare, fondată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

S-a apreciat că dezlegarea recursului a fost datorată unei greșeli materiale a instanței supreme și se referă la consemnarea datei la care începe să curgă termenul de prescripție.

De asemenea s-a motivat calea extraordinară de atac și prin aceea că în recurs nu au fost analizate toate motivele, respectiv lipsa legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și cele trei categorii de pagube invocate.

Restul motivelor invocate în contestația în anulare sunt motive reiterate de contestator cu ocazia judecării recursului, temeiul de drept în această pricină fiind art. 318 C. proc. civ.

Contestația în anulare este inadmisibilă și va fi respinsă.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești irevocabile date cu încălcarea anumitor norme de procedură sau greșite din cauza unor inadvertențe de ordin formal.

În speță, contestația în anulare este fondată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., fiind o contestație în anulare specială care se exercită numai împotriva hotărârilor instanței de recurs, atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, sau când instanța respingând sau admițând în parte recursul, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare ori casare.

Motivele acestei contestații în anulare sunt astfel limitativ prevăzute de lege, obiect al său (al contestației în anulare speciale) făcându-l doar hotărârile instanței de recurs prin care s-a soluționat recursul.

Fiind text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” trebuie interpretată restrictiv, legea având în vedere greșeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate. Prin urmare, greșeala materială nu trebuie să fie rezultatul modului în care instanța de recurs a înțeles să interpreteze un text de lege, deci nu orice greșeală materială se încadrează în prevederile art. 318 C. proc. civ. și nu poate fi confundată cu „greșeala materială” prevăzută de art. 281 C. proc. civ. (eroare sau omisiune).

În speță, referirile contestatoarei se încadrează în dispozițiile art. 281 C. proc. civ., ea însăși vorbind despre o „eroare materială” pe care ar fi comis-o instanța de recurs.

Dar nici teza a II-a a art. 318 C. proc. civ. nu poate fi aplicată, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia atacată, prin care a fost respins recursul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare nu a omis să cerceteze din „greșeală” nici un motiv de recurs, ea analizând în raport de art. 3041 C. proc. civ., toate motivele pe care recurenta le-a invocat.

Față de toate aceste considerente și în raport de prevederile art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că această contestație în anulare este inadmisibilă și o va respinge în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, împotriva Deciziei nr. 3604 din 25 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2010.

Procesat de GGC - NN