Administrative enforcement fines imposed on public authority head without joinder as party

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 331 din ședința camerei de consiliu de la 1 iunie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția Comercială, de Contencios Administrativ și Fiscal a admis în parte acțiunea reclamanților M.I.F. (identic cu M.I.M.F.) și A.M. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin Președinte, a obligat conducătorul autorității - președintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere începând cu data de 10 aprilie 2011 și până la executarea efectivă a Sentinței nr. 267 din 22 iunie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 620/33/2010 al Curții de Apel Cluj, sentință rămasă irevocabilă prin respingerea recursului la 10 martie 2011, a respins petitul privind plata despăgubirilor pentru întârziere și a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată parțiale în favoarea reclamanților în sumă de câte 100 RON pentru fiecare reclamant.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut, în esență, faptul că, prin Sentința nr. 267 din 22 iunie 2011, Curtea de Apel Cluj a admis cererea, a obligat Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită o decizie reprezentând titlu de despăgubire pentru imobile, potrivit Dispoziției nr. 917 din 19 februarie 2009 a Primarului Municipiului Cluj-Napoca și a obligat pârâta să achite suma de 1800 RON cheltuieli de judecată, respectiv câte 900 RON pentru fiecare reclamant.

Pentru a lua hotărârea mai sus individualizată, curtea de apel a avut în vedere prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Din reglementarea anterior indicată, rezultă faptul că neexecutarea benevolă a hotărârilor judecătorești irevocabile în termenul de 30 de zile atrage aplicarea unei amenzi.

În speță, s-a constatat de către judecătorul fondului că prin hotărâre judecătorească nu s-a stabilit un termen pentru emiterea titlului de despăgubire la emiterea căruia a fost obligată autoritatea publică pârâtă, însă, aceasta trebuia să procedeze la întocmirea actului în cel mult 30 de zile de la data când a fost pronunțată Decizia nr. 1441 din 10 martie 2011.

Or, pârâta nu a emis actul administrativ indicat de titlul executoriu la data expirării termenului respectiv și nici pe parcursul judecării cauzei.

Pe de altă parte, curtea a considerat faptul că reclamanții nu au evaluat în acțiune în mod concret despăgubirile solicitate și nici nu au administrat dovezi în acest sens.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești a fost promovat recurs în termen legal de către pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin Președinte, care a solicitat, în principal, casarea sentinței spre rejudecare, iar în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea acestei căi extraordinare de atac, încadrată în drept în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că nu a fost citat în prezenta cauză conducătorul instituției în sarcina căruia a fost aplicată amenda de 20% din salariul minim brut pe economie.

Pe acest aspect, recurenta consideră că, în raport de conținutul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 25 din același act normativ, pentru ca un subiect de drept să poată fi obligat la plata amenzii în discuție, trebuie să îndeplinească în mod cumulativ două condiții:

1) să aibă competența (respectiv posibilitatea concretă) de a exercita (ori de a asigura executarea) personal a hotărârii judecătorești irevocabile;

2) să fie vorba de o persoană fizică privată.

În altă ordine de idei, recurenta menționează faptul că reclamanții au solicitat aplicarea amenzii față de conducătorul autorității publice chemate în judecată, fără a formula o cerere de introducere în proces a acestuia în nume personal.

Or, în toate cazurile, persoanele obligate la executarea hotărârii trebuie chemate în instanță pentru aplicarea amenzii nominal, chiar dacă obligația este strâns legată de calitatea lor (funcționar sau ales local având o anumită competență).

În consecință, recurenta consideră că se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare având în vedere că, deși Președintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost amendat, acesta nu a fost parte în litigiu.

Pe fondul cauzei, recurenta susține că dosarul a fost transmis la evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare și că expertul a fost notificat prin Adresa nr. 38658 din 30 iunie 2011 ca până la data de 11 iulie 2011 să predea raportul de evaluare, având în vedere că termenul de expirare a lucrării a fost depășit.

De asemenea, recurenta critică și acordarea unor cheltuieli de judecată, întrucât trebuie să se aibă în vedere obiectul cauzei, respectiv faptul că este vorba despre o obligație de a face, iar nu o obligație bănească.

În plus, față de împrejurarea că recurenta reprezintă Statul Român în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, această instituție nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată.

Analizând sentința atacată, în raport de prevederile art. 304 și art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului, în baza argumentelor care vor fi expuse în continuare.

Criticile recurentei-pârâte vizează, în principal, încălcări ale unor norme de procedură, care se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Mai precis, în speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că instanța de fond a dispus amendarea unei persoane care nu a avut calitatea de parte în litigiu, respectiv s-a aplicat sancțiunea conducătorului autorității pârâte, fără a-l nominaliza și cita în cauză.

În această situație, persoana amendată nu a putut să-și exercite dreptul la apărare, garantat în legislația națională, de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și de jurisprudența constantă a instanței de la Strasbourg.

În aceeași linie de idei, nu trebuie ignorat faptul că, în raport de obiectul acțiunii anterior relevat, sunt incidente prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, care precizează următoarele:

- alin. (1): „dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii”;

- alin. (2): „în cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere”.

Or, în cauză, a avut calitatea de pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin Președinte.

Prin aplicarea amenzii stabilite de alin. (2) al articolului mai sus citat conducătorului autorității pârâte, în contextul în care acesta nu a fost parte în proces, au fost încălcate regulile procedurale anterior amintite.

Pe de altă parte, art. 161 din Legea nr. 554/2004 precizează că instanța de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuție din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum și a altor subiecte de drept.

În litigiile de contencios administrativ, Codul de procedură civilă reprezintă dreptul comun în materie procedurală. De altfel, art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 permite completarea Legii contenciosului administrativ cu prevederile acestui cod, în condițiile stipulate de acest articol.

O regulă de bază a procesului civil instituită de Codul de procedură civilă este reprezentată de rolul activ al judecătorului, consacrat de art. 129 C. proc. civ.

Art. 161 din Legea nr. 554/2004 poate fi interpretat și înțeles doar prin raportare la art. 129 alin. (4) C. proc. civ., conform căruia cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau întâmpinare.

În consecință, în spețele de contencios administrativ, judecătorul poate pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a anumitor subiecte de drept. Și în asemenea litigii, este incident principiul disponibilității părților: reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual prin indicarea persoanelor chemate în judecată.

Desigur, lărgirea cadrului procesual, în sensul art. 161 din Legea contenciosului administrativ poate determina o lămurire a situației de fapt și a împrejurărilor de drept, datorită apărărilor realizate, absolut necesare pentru o asemenea cauză.

În speța de față, Înalta Curte apreciază că se impunea ca, în baza art. 129 alin. (1) C. proc. civ. și art. 161 din Legea nr. 554/2004, prima instanță să pună în discuția părților introducerea în cauză a conducătorului autorității pârâte.

În situația în care această persoană nu participă la judecarea cauzei care o privește în mod direct, ea este lipsită de dreptul de a se apăra și de a-și susține interesele în legătură cu litigiul respectiv.

În raport de obiectul pricinii, instanța de fond trebuia să stabilească și calitatea procesuală pasivă a părților și să pună în discuție completarea cadrului procesual, prin introducerea în cauză a conducătorului autorității publice.

Această soluție decurge din conținutul art. 161 din Legea nr. 554/2004 și asigură respectarea principiilor contradictorialității și a dreptului la apărare, în vederea garantării unui proces echitabil.

În plus, trebuie avut în vedere faptul că efectele unei hotărâri judecătorești sunt inter partes, adică între părțile aflate în proces; or, în situația de față, sentința nu este opozabilă conducătorului autorității publice, care nu a avut calitatea de parte.

Așadar, instanța de control judiciar apreciază că este aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, prima instanță a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Această ultimă prevedere normativă constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură. De aceea, se poate susține că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la pct. 1 - 4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Astfel, hotărârea poate fi casată atunci când se invocă încălcarea dreptului la apărare și nerespectarea rolului activ al judecătorului.

Prin urmare, în baza art. 312 alin. (1) teza I și alin. (2) raportat la art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Desigur, celelalte critici ale recurentei-pârâte referitoare la fondul litigiului și la acordarea cheltuielilor de judecată nu mai prezintă relevanță pentru instanța de control judiciar, față de soluția amintită anterior, motiv pentru care aceste susțineri nu vor mai fi analizate de Înalta Curte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței civile nr. 331/2011 din 01 iunie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 august 2011.

Procesat de GGC - NN