Qualified homicide co-authorship via victim restraint and rejection of mitigating provocation circumstances

Asupra recursurilor de față; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 157 din 21 iulie 2009, Tribunalul Bihor, secția penală, a dispus următoarele:

I - în temeiul art. 174 C. pen., rap. la art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a condamnat pe inculpatul B.F., fiul lui P. și S., recidivist postcondamnatoriu, în prezent deținut în Penitenciarul Oradea, la o pedeapsă de 16 ani închisoare, în regim de detenție, cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza II și lit. b) C. pen.

Potrivit art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II și lit. b) C. pen. pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei.

În baza art. 350 C. proc. pen. a menținut măsura arestării preventive a inculpatului și în baza art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestului preventiv din 13 septembrie 2010 - la zi.

II - conform art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei reținută conform rechizitoriului în sarcina inculpatului T.S., fiul lui A. și V., în prezent deținut în Penitenciarul Oradea, din infracțiunea prev. și ped. de art. 175 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. în infracțiunea prev. și ped. de art. 174 C. pen., rap. la art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., texte în baza cărora l-a condamnat la o pedeapsă de 16 ani închisoare, în regim de detenție, cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza II și lit. b) C. pen.

Conform art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II și lit. b) C. pen. pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei.

În baza art. 83 C. pen. a fost revocat beneficiul suspendării condiționate a executării pedepsei de 1 an 2 luni închisoare aplicată aceluiași inculpat prin sentința penală nr. 157 din 21 iulie 2009 a Judecătoriei Beiuș și s-a dispus să o execute alături de pedeapsa aplicată în prezenta cauză, prin privarea de libertate.

Potrivit art. 350 C. proc. pen. s-a menținut măsura arestării preventive a inculpatului și în baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată durata arestului preventiv din 20 august 2010 lăzi.

III - în baza art. 346 C. proc. pen. cu referire la art. 14 C. proc. pen., art. 998 și art. 1003 C. civ., au fost obligați inculpații B.F. și T.S. în solidar, să plătească părții civile T.L., prin reprezentant legal S.l., , suma de 50.000 lei cu titlu de daune morale.

În baza art. 346 C. proc. pen. cu referire la art. 14 C. proc. pen., art. 17 C. proc. pen., art. 998 și art. 1003 C. civ. au fost obligați inculpații B.F. și T.S. în solidar, să plătească părții civile T.L., prin reprezentant legal S.l., suma de 200 lei cu titlu de despăgubiri periodice lunare începând cu data de 19 august 2010 până la majoratul acesteia, respectiv și după împlinirea vârstei de 18 ani în ipoteza continuării studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 25 ani.

S-a dispus ca din fondurile Ministerului Justiției să se vireze în favoarea Baroului Bihor onorariile apărătorilor din oficiu avocat S.T.C., C.O. și I.A. în sumă de câte 300 lei pentru fiecare conform delegațiilor din 03 noiembrie 2010; din 03 noiembrie 2010 și din 14 aprilie 2011. S-a mai dispus ca din fondurile Ministerului Justiției se va vira în favoarea Baroului Bihor onorariul pentru avocat B.R. în sumă de câte 300 lei conform delegației pentru asistență juridică gratuită din 03 martie 2011.

În baza art. 191 C. proc. pen. au fost obligați inculpații să plătească în favoarea statului suma de 1.500 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, înregistrat la instanță la data de 03 noiembrie 2010, au fost trimiși în judecată, în stare de arest, inculpații B.F., pentru comiterea infracțiunii prev. și ped. de art. 174 -175 alin. 1 lit. i) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. și T.S. pentru comiterea infracțiunii prev. și ped. de 175 alin. 1 lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

În fapt, potrivit actului de sesizare, s-a reținut că în seara zilei de 19 august 2010, în jurul orelor 20.45, numitul T.C. se afla la domiciliul inculpatului B.F., împreună cu inculpatul T.S., în scopul de a consuma băuturi alcoolice. Pe fondul consumului exagerat de alcool, între cei trei a izbucnit o ceartă, numitul T.C. primind un pumn în cap de la inculpatul T.S.. Ca urmare a acelei lovituri, numitul T.C. ar fi fugit din casă, fiind urmărit de cei doi și, în momentul în care a fost prinsă, inculpatul B.F. a imobilizat-o de umeri și brațe, iar inculpatul T.S. i-a aplicat două lovituri cu un cuțit, tăind victima la piciorul drept și în zona inimii, cuțitul rămânând în victimă. Ca urmare a pierderii de sânge, victima a decedat la circa 20 de minute după cele două lovituri de cuțit aplicate.

Audiat fiind în fața instanței de fond (fila 51 dosar) inculpatul B.F. nu a recunoscut comiterea faptei susținând că în seara respectivă victima a sosit la domiciliul său cu chef de scandal, iar când a izbucnit un conflict între aceasta și inculpatul T.S. a încercat să-l aplaneze, interpunându-se între cei doi, și cerând victimei să părăsească imobilul. Primul a părăsit locuința T.S., iar victima a fugit după el, având în mână un cuțit. Inculpatul B.F. a susținut că nu i-a urmat afară, însă din coridorul casei a văzut că în timp ce victima fugea după T.S., s-a împiedicat și a căzut jos. în acel moment T.S. a luat cuțitul și i-a aplicat o lovitură victimei, care a părăsit zona fără a fi necesară intervenția unei persoane care să o ajute.

Audiat fiind în fața instanței de fond (fila 52 dosar), inculpatul T.S. a afirmat că în seara respectivă se afla în stare avansată de ebrietate, nu-și aduce aminte să fi lovit victima cu un cuțit, este posibil ca, în măsura în care victima I-a provocat la scandal, să-i fi aplicat o lovitură cu cuțitul.

În final, în urma examinării întregului probatoriu, instanța de fond a reținut următoarele:

În seara zilei de 19 august 2010, la domiciliul inculpatului B.F., se aflau concubina acestuia T.L., și copii acestora, locuința fiind situată într-un cartier de cetățeni romi, de la marginea orașului V., județul B Tot în seara zilei de 19 august 2010, la domiciliul inculpatului B.F. au venit, în vizită, inculpatul T.S., victima T.C. și martorul T.C.A. în jurul orelor 20.00 au sosit la domiciliul inculpatului B.F. și martorii minori T.M. și T.M.A.

Potrivit declarațiilor celor doi martori minori, inculpații B.F. și T.S. consumau băuturi alcoolice împreună cu victima și, la un moment dat, între cei trei a izbucnit un scandal, aceștia discutând despre o femeie din localitatea Nojorid ce urma să-i fie dată inculpatului T.S. de către inculpatul B.F. Martorii minori mai precizează că, înainte de a izbucni scandalul, victima T.C. a cerut ceva de mâncare și i s-a dat costiță cu slănină, acesta mâncând cu ajutorul unui cuțit de bucătărie. La un moment dat, în timpul scandalului, inculpatul T.S., fiind în stare avansată de ebrietate, a început să o lovească pe victima T.C. cu pumnii, inculpatul B.F. intenționând să-i despartă și să-i calmeze.

în timpul izbucnirii conflictului, martorul minor T.M. și concubina inculpatului B.F., respectiv T.L., declară că au văzut asupra inculpatului T.S. un cuțit pe care îl ținea în brâu. Martorii minori mai arată că scandalul a degenerat în bătaie, iar victima T.C. a luat o coadă de mătură, a rupt-o în două și, cu un capăt, a încercat să se apere de inculpați, moment în care inculpatul T.S. a scos cuțitul de la brâu amenințând-o pe victimă. Victima T.C. a încercat să evite amenințarea directă a cuțitului și a început să se deplaseze cu spatele spre ușa de ieșire din locuință.

în momentul în care a ajuns la ușa locuinței, victima T.C. s-a întors cu spatele la cei doi inculpați, a ieșit afară din locuință și s-a deplasat pe o cărare înspre locuința sa, aflată la circa 200 metri. Martorii minori T.M. și T.M. declară că imediat după ce victima T.C. a ieșit din locuință, primul care I-a urmărit a fost inculpatul B.F., iar în spatele său se afla inculpatul T.S.. Cei doi inculpați împreună cu martorii minori au ieșit toți împreună din locuință și au plecat în urmărirea victimei. Aceeași martori declară că inculpatul B.F. a fost primul care a ajuns-o din urmă pe victimă și a prins-o pe aceasta pe la spate, de mijloc și de brațe, reușind să o imobilizeze.

în acel moment a ajuns din urmă și inculpatul T.S., care s-a pus în fața victimei și cu cuțitul pe care îl avea într-o mână a lovit victima în picior provocându-i o tăietură adâncă și largă din care a început să curgă sângele. Tot aceeași martori arată că T.S. a scos cuțitul din piciorul victimei și a lovit din nou victima cu cuțitul înfigând cuțitul în dreptul inimii, în tot acest timp victima fiind imobilizată de inculpatul B.F. în sfârșit, potrivit declarațiilor celor doi martori, victima T.C. a căzut la pământ, iar cei doi inculpați au fugit de acolo.

Cei doi minori au ridicat victima de jos, au sprijinit-o și împreună s-au îndreptat spre locuința acesteia, moment în care la fața locului a ajuns și martora T.A. Cei trei martori au sprijinit victima până la circa 10 metri de locuința sa, loc în care victima a căzut, nemaiputând sta pe picioare.

La strigătele martorei T.M. au sosit imediat în acel loc C.A. și T.M. senior. T.M. senior i-a scos cuțitul victimei din piept și a anunțat ambulanța, iar martora C.A. a întrebat-o pe victimă, care încă mai era conștientă, cine a lovit-o cu cuțitul, iar aceasta a spus că a fost tăiat de inculpații T.S. și B.F. Aceste ultime cuvinte ale victimei au fost auzite de martorele C.A. și T.M., cele două susținând în mod constant în declarațiile date că acest lucru l-a auzit din gura victimei înainte ca aceasta să-și piardă cunoștința.

Ca urmare a loviturilor primite, victima T.C. a decedat și potrivit raportului de constatare medico legală din 20 august 2010 moartea a fost violentă și s-a datorat hemoragiei externe și interne consecutiv unei plăgi axilare și toracice. Din concluziile aceluiași raport se reține că direcția de acțiune a agentului vulnerant - în raport cu victima - a fost de sus în jos, de la stânga la dreapta și ușor înclinat din față în spate și că leziunile vasculare de la nivelul axilei, hemitoracelui stâng și decesul victimei există o legătură de cauzalitate directă și necondiționată.

În opinia instanței de fond, modul de derulare al evenimentelor din seara respectivă și vinovăția inculpaților rezultă din întregul material probator administrat în cauză, după cum urmează:

Martorii minori T.M. junior și T.M. audiați fiind în cursul urmăririi penale în prezența unui reprezentant legal (filele 126, 127 u.p. respectiv 136-137 u.p.) susțin că au asistat la întregul conflict, au ieșit afară imediat după ce victima și inculpații au părăsit locuința, au văzut când victima a fost ajunsă din urmă de B.F.,care a imobilizat-o în sensul că a prins-o pe aceasta pe la spate, de mijloc și de brațe. în acel moment a ajuns din urmă și inculpatul T.S., care s-a pus în fața victimei și cu cuțitul pe care îl avea într-o mână a lovit victima prima dată în picior în picior după care a scos cuțitul și a lovit din nou victima în dreptul inimii, în tot acest timp victima fiind imobilizată de inculpatul B.F. Martorii minori au fost confruntați, pe rând, cu fiecare dintre cei doi inculpați în prezența unui ofițer criminalist și în prezența avocaților celor doi inculpați (filele 71-73, 79-82, 131-133, 139-141 u.p.). în timpul confruntărilor efectuate cei doi martori minori au confirmat toate declarațiile date anterior și au arătat în prezența inculpaților și ai apărătorilor acestora, modul și felul în care inculpatul B.F. a imobilizat victima și cum inculpatul T.S. a procedat la lovirea acesteia în două rânduri cu cuțitul, cele arătate de cei doi martori minori fiind concretizate în timpul confruntării prin efectuarea unor fotografii judiciare materializate în planșe foto existente la dosarul cauzei (filele 85-86,76-77 u.p.).

Audiat fiind în fața instanței de judecată martorul T.M. declară următoarele: „în seara respectivă mă aflam în imobilul unde era atât victima cât și cei doi inculpați și jucam cărți cu ceilalți copii. A izbucnit un scandal între T.S. și T.C. deoarece inculpatul B.F. le promisese ambilor una și aceeași femeie. în urma acestor discuții contradictorii T.S. a început să o lovească pe victima T.C. cu pumnii iar pentru a se apăra T.C. a luat o coadă de mătură și la rândul său a ripostat lovindu-l pe T.S. cu acea coadă. Am văzut de asemenea asupra lui T.S., la brâu, un cuțit. în aceste condiții victima T.C. a părăsit locuința însă a fost urmat imediat de T.S. și B.F. Victima a fost ajunsă din urmă de cei doi, B.F. l-a prins din spate de mâini dar nu știu dacă să-l omoare sau ca să-i despartă iar în acel moment T.S. cu cuțitul de la brâu l-a lovit pe C. prima dată în picior și imediat după aceea în piept. Cei doi inculpați au plecat imediat acasă. în afară de mine mai era prezentă și T.M. Am fugit imediat în casă după tatăl meu T.M. A mai venit la fața locului alertată de strigătele noastre și T.A. Tatăl meu a scos cuțitul din pieptul victimei. Tatăl meu a reușit să o întrebe pe victimă ce a pățit iar aceasta a spus că a fost împunsă cu cuțitul de T.S.”. S-a remarcat și faptul că, în fața instanței, martorul și-a nuanțat declarația afirmând că nu poate preciza adevăratele intenții ale inculpatului B.F., fiind posibil ca prin intervenția sa să încerce să-i despartă pe cei doi.

S-a arătat că, în realizarea dezideratului prevăzut de dispozițiile art. 62 C. proc. pen. - aflarea adevărului - prin lămurirea cauzei sub toate aspectele, instanța este obligată să analizeze și rațiunile pentru care unii martori își modifică declarațiile date la puțin timp de la comiterea agresiunii și să verifice în ce măsură argumentele oferite de aceștia sunt sau nu credibile.

Instanța de fond a arătat că probele administrate în faza de cercetare judecătorească nu trebuie să primească o valoare probatorie superioară celor de la urmărire penală, întrucât dispozițiile legale imperative evidențiază că probele nu au valoare prestabilită. Este adevărat că principiul liberei aprecieri a probelor lasă instanței de judecată posibilitatea să aprecieze concludenta tuturor probelor, indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, iar principiul aflării adevărului impune instanței de judecată să dea valoare doar acelor probe care, coroborate cu alte probe legal administrate, exprimă adevărul. Tot atât de adevărat este însă că, în cauză, în cadrul operațiunii de examinare a probelor, instanța trebuie să aprecieze care dintre declarațiile date de martori reflectă adevărul, și anume cele făcute într-un moment foarte apropiat de producerea faptelor și în care s-a relatat de către aceștia cu lux de amănunte, evenimentul la care au asistat - ori cele date după scurgerea unui interval de timp, în fața instanței și în care aceștia și-au exprimat îndoiala cu privire la aceleași aspecte redate fidel în primele declarații, ce vizau împrejurărilor exacte ale comiterii faptei în timp ce credibilitatea depozițiilor inițiale nu poate fi contestată, declarațiile date ulterior apar ca fiind făcute în vederea disculpării inculpatului.

Din toate aspectele evidențiate mai sus, în opinia instanței de fond rezultă că împrejurarea potrivit căreia în cursul cercetării judecătorești, cu motivarea generică și puțin plauzibilă că așa ar fi declarat și cu prilejul audierii în cursul urmăririi penale, martorul T.M. a revenit asupra depozițiilor inițiale, nu poate conduce la conturarea unei alte stări de fapt și la concluzia nevinovăției inculpatului B.F. Prin asemenea retractări, fără o justificare credibilă, plauzibilă se divizează artificial procesul penal și se încearcă minimalizarea necesității și importanței urmăririi penale, practica dovedind, de cele mai multe ori, că declarațiile care sunt cele mai apropiate de adevăr sunt cele date în momentele inițiale ale urmăririi penale.

Pe de altă parte, s-a remarcat și faptul că în cursul urmăririi penale martorul a indicat modalitatea în care B.F. a imobilizat victima întocmindu-se în acest sens și planșe foto, fotografii care, în opinia instanței de fond, evidențiază adevăratele intenții ale inculpatului și contribuția sa la comiterea faptei. Dacă s-ar fi pus problema să intervină între cei doi ca să-i despartă (cum susține martorul în fața instanței) în nici un caz nu ar fi acționat din spate și în modalitatea indicată (ținând victima de brațe și umeri) ci s-ar fi interpus efectiv între victimă și coinculpatul T.S.

În concluzie, a arătat instanța de fond că - față de toate aspectele evidențiate mai sus - întrucât, în cauză, nu există nici un temei legal pentru a se crea o ordine de preferință între declarațiile succesive ale martorului, are temeiuri suficiente să considere - constatând că declarațiile martorului sunt contradictorii - că numai cele făcute în cursul urmăririi penale sunt expresia adevărului, ele coroborându-se cu alte fapte și împrejurări ce au rezultat din ansamblul probelor existente în cauză.

Audiată fiind în fața instanței de judecată, martora T.M. declară următoarele: „în seara respectivă am auzit scandal în casă la B.F. și am văzut că din imobil iese T.C. care a fost imediat urmat de T.S. care avea în mână un cuțit respectiv de B.F. La un moment dat B.F. i-a pus piedică lui T.C. care a căzut jos. în continuare T.C. a fost ridicat de jos de cei doi. în continuare eu am văzut că B.F. aflat în spatele victimei l-a ținut de ambele brațe moment în care T.S. a împuns victima cu cuțitul. Loviturile aplicate de T.S. au fost în zona piciorului și a pieptului victimei. Răspund întrebării instanței dacă B.F. a intervenit pentru a-i despărți și în opinia mea ar fi trebui să-l țină pe T.S. care se afla sub influența băuturilor alcoolice și avea un cuțit în mână. în afară de mine mai era de față și T.M. junior și apoi au venit C.A. și T.M. senior. Eu am strigat către T.S. să se oprească deoarece îl omoară pe unchiul meu însă ca reacție T.S. m-a bătut era chiar să mă omoare dacă nu intervenea bunica mea. în momentul în care a venit mama mea C.A. a întrebat victima ce s-a întâmplat iar aceasta a răspuns că a fost lovită de T.S. și B.F. După consumarea acestui incident B.F. a fugit în casă iar T.S. spre C. Cuțitul a fost scos din victimă de T.M. senior. Eu nu pot să precizez dacă au existat o înțelegere prealabil între inculpați să omoare victima. Arat că indiferent de susținerile inculpatului B.F. adevărul este cel relatat azi în fața instanței.”

A fost remarcat faptul că martora își menține integral declarațiile date în cursul urmăririi penale, inclusiv cele date cu prilejul confruntărilor, susținând că, în opinia sa, dacă B.F. ar fi intenționat să-i despartă cu adevărat pe cei doi, ar fi trebui să-l țină pe T.S., care se afla sub influența băuturilor alcoolice și avea un cuțit asupra sa.

Audiat fiind în cursul urmăririi penale, martorul T.M., tatăl minorului T.M. (filele 128-129 u.p.) declară că în seara respectivă fiul său a venit speriat acasă spunându-i că pe C. l-au tăiat cu cuțitul cei doi inculpați. A ieșit imediat afară, s-a apropiat de victimă lângă care se mai afla și C.A., aceasta din urmă a întrebat ce i s-a întâmplat .victima răspunzând că a fost înțepată cu cuțitul de către „S.”. După plecarea ambulanței l-a întrebat pe fiul său ce s-a întâmplat iar acesta i-a relatat că victima și inculpații au părăsit locuința, a văzut când victima a fost ajunsă din urmă de B.F., care a prins-o pe aceasta pe la spate, de mijloc și de brațe. în continuare inculpatul T.S. cu cuțitul pe care îl avea într-o mână a lovit victima prima dată în picior în picior după care a scos cuțitul și a lovit din nou victima în dreptul inimii. Audiat fiind în fața instanței de judecată, martorul T.M. declară următoarele: Eu nu am fost prezent la incident, T.M. Junior a fugit acasă la C.A. chemând-o să vină repede pentru că victima are un cuțit în piept. Când am ajuns acolo am văzut-o pe victimă culcată pe jos cu spatele la pământ văzându-i ochii deschiși am considerat că pot să-I mai salvez dacă îi scot cuțitul din piept. Victima a fost întrebată de C.A. ce i s-a întâmplat iar răspunsul a fost că a fost tăiat de T.S.. Doresc să se consemnez faptul că am primit amenințări de la familia lui T.S. în sensul declarațiilor pe care urmează să le dau. Mi s-a spus că voi păți și eu ce a pățit victima. Fiul meu fiind prezent mi-a spus că în seara aceea a fost un scandal că după victimă au ieșit B.F. și T.S. că probabil B.F. l-a ținut ca să-i despartă în timp ce T.S. a împuns victima cu cuțitul. Eu am luat în serios amenințările pe care le-am primit în legătură cu modul în care voi da declarații. După ce am scos cuțitul victima a mai trăit circa 5 minute. Salvarea a ajuns la aproximativ 10 minute. Nu existau relații de dușmănie între T.S. și victimă, chiar dacă s-au mai certat în alte situații.”

S-a remarcat faptul că, în fața instanței de fond, martorul și-a schimbat declarația afirmând că fiul său i-ar fi relatat că B.F. a ținut victima probabil ca să-i despartă. A fost apreciată ca nesinceră această afirmație in condițiile în care, pe de o parte, martorul își menține declarațiile inițiale și nu invocă o justificare plauzibilă a acestei retractări, iar pe de altă parte, a fost prezent în momentul în care organele judiciare au surprins în fotografii, la indicația minorului T.M.,modul și felul în care inculpatul B.F. a imobilizat victima,prin maniera in care a acționat fiind evident că inculpatul a urmărit imobilizarea victimei (acționând din spatele acesteia) și în nici un caz pentru a-i despărți pe cei doi.

Martora C.A. care, alertată fiind de strigătele minorului T.M., a ajuns la fața locului înainte ca victima să-și piardă cunoștința, susține în mod constant în declarațiile date în cursul urmăririi penale (fila 142u.p.) că a auzit-o pe aceasta spunând că agresorii sunt B.F. și T.S.. în fața instanței martora își menține declarațiile relatând următoarele: „în seara respectivă nu am fost prezentă efectiv în momentul altercației, dar auzind strigătele de ajutor ale victimei T.C. care se văita că moare, am ieșit afară și am văzut că în pieptul acestuia se află un cuțit.

Am sunat imediat la 112, după care am întrebat-o pe victimă ce s-a întâmplat prilej cu care mi-a spus că T.S. a fost cel care l-a împuns cu cuțitul în timp ce era ținut de B.F. Imediat după ce a făcut aceste afirmații și-a pierdut cunoștința căzând la pământ. în afară de mine la fața locului în acel moment se mai aflau T.M. senior și T.M. jr. (tatăl și fiul). Relatez că și aceste persoane au auzit discuția pe care am purtat-o cu victima, inclusiv numele agresorului și a persoanei care o ținea pe victimă. Cei de față am considerat că facă scoatem cuțitul o să salvăm victima, de aceea i-am cerut lui T.M. senior acest lucru.

Cuțitul a fost apoi pus pe pământ și predat apoi lucrătorilor de poliție. în acele momente cei doi inculpați nu se mai aflau la fața locului. Victima T.C. avea o fetiță Larisa pe care mama o părăsise de când avea 2 săptămâni. Inițial fetița a fost crescută de soacră însă după decesul soacrei a rămas în întreținerea victimei T.C. Victima T.C. obținea venituri ocazionale necesare pentru a asigura întreținerea fiicei sale Larisa. Chiar dacă nu pot preciza suma efectiv alocată în vederea creșterii și educării fetiței pot spune cu certitudine că victima făcea eforturile necesare pentru ca minorei să nu-i lipsească nimic.

Răspund întrebării formulate de inculpat și arăt încă o dată că nu am văzut incidentul, ci am chestionat-o doar pe victimă ce s-a întâmplat De altfel doresc să se mai consemneze faptul că T.M. jr. a fost de față când a avut efectiv loc agresiunea și mi-a confirmat la rândul său că lucrurile s-au petrecut așa cum a relatat victima și anume că în timp ce B.F. ținea victima, T.S. a împuns-o cu cuțitul. Nu sunt în relații de dușmănie cu nici unul dintre inculpați și am relatat în fața instanței doar adevărul. Confirm faptul că a fost de față și T.A.

Practic ea ținea victima să nu cadă însă nu știu dacă va putea fi obiectivă în cauză în momentul în care va da declarație deoarece este verișoară primară cu T.S. - inculpatul din prezenta cauză. Cu prilejul efectuării urmăririi penale am aflat că acel cuțit aparținea inculpatului T.S.”.

Martora T.L., concubina inculpatului B.F., relatează cu prilejul audierii in cursul urmăririi penale (fila 157 u.p.) că a văzut-o pe victimă fugind din casă după izbucnirea conflictului,urmată fiind de T.S. care a scos un cuțit de la brâu, respectiv de B.F. Nu cunoaște ce s-a întâmplat mai departe deoarece a rămas în casă dar a auzit victima văitându-se și a văzut-o in timp ce era sprijinită de minorii Marcel și Manuela. în fața instanței de fond, martora a declarat următoarele: „îmi mențin declarația data in cursul urmăririi penale aflata la fila 157 din dosarul de urmărire penala. De la fiul meu T.S. care se juca cu T.M. jr. afara am aflat ce s-ar fi petrecut în afara casei. Cunosc că în seara respectiva la locuința lui T.A. se aflau cei doi inculpați si victima consumând băuturi alcoolice. Era de asemenea și T.A. si soția lui. M-am dus după B.F. cerându-i să vină acasă, a fost de acord, am mers la cumpărături, am cumpărat un flacon de bere, iar după ce am ajuns la locuința noastră a sosit si victima T.C. care a început sa bea bere cu soțul meu B.F. La scurt timp a apărut si T.S.A., cei trei continuând sa bea bere. La un moment dat lui T.C. i s-a făcut foame, B.C. i-a dat o bucata de carne sa mănânce iar victima i-a cerut un cuțit. S. a răspuns ca nu are așa ceva, iar in acel moment B.F. a spus ca-i da el un cuțit sens in care a luat un cuțit de bucătărie si i I-a dat lui C. După ce a terminat de mâncat intre cei doi inculpați si victima s-au iscat discuții contradictorii care au pornit de la femei respectiv de la fosta soție a lui T.C. si pe care acesta intenționa sa si-o recupereze. Urmare acestei discuții contradictorii T.S.A. i-a aplicat o lovitura cu pumnul in fata lui T.C. În continuare T.C. a rupt o coada de matura intenționând sa-l lovească pe T.S.A. cu acea matura. întrucât T.S.A. avea in mina in afara acelei cozi de matura si cuțitul, T.S.A. i-a luat cuțitul din mână și mi I-a dat mie, iar eu l-am pus pe masa. Văzând că se cearta, B.F. i-a scos afara din casa.

Precizez ca inculpatul B.F. nu a ieșit din casă ci doar așa cum am mai arătat victima si T.S.A. La nici doua minute fiul nostru T.S. a fugit in casa si ne-a spus sa venim repede spunând ca victima este tăiata spunându-mi ca victima ar fi fost tăiata cu cuțitul de T.S.A. În momentul în care am ieșit din casa am văzut ca victima este sprijinită si condusă de T.M. jr. și T.A. Eu pe T.M. nu am văzut-o la fata locului si nici pe T.M. senior.

Atunci când victima si T.S.A. au ieșit din casa eu nu am văzut ca unul dintre ei sa aibă cuțit asupra lui. Dându-mi-se citire declarației date in cursul urmăririi penale raportat la contradicțiile cu cele declarate azi in instanța, arat ca nu este adevărat ceea ce apare consemnata în declarație la procuror în sensul ca nu l-am văzut pe T.S.A. scoțând un cuțit de la brâu, alergând după T.C., ambii urmați de B.F. Adevărul este cel relatat azi in fata instanței. Atunci când au părăsit casa la insistentele concubinului meu primul a ieșit afara victima T.C. iar după el inculpatul T.S.A.”

S-a constatat că, în fața instanței de fond, martora nu invocă un motiv plauzibil al modificării substanțiale a conținutului declarației date in cursul urmăririi penale iar în condițiile în care afirmațiile făcute în instanță sunt infirmate de declarațiile martorilor oculari T.M. jr. si T.M., urmând să înlăture depoziția martorei dată în faza de cercetare judecătorească, poziția sa fiind evident subiectivă dată fiind natura relației sale cu inculpatul B.F. - aceea de concubinaj.

Martora T.A., care alertată fiind de strigătele victimei a ieșit afară pentru a vedea ce se întâmplă, declară cu prilejul audierii in cursul urmăririi penale (fila 143 u.p.) că atunci când a văzut-o pe jos plină de sânge a remarcat lângă ea prezența minorilor T.M. jr. si T.M., aspect important ce infirmă susținerile inculpaților și ale unor martori care în declarațiile date au acreditat ideea că aceste persoane nu s-ar fi aflat la fața locului. în fața instanței de fond, martora își menține declarațiile relatând următoarele:” în seara respectivă am auzit strigătele de ajutor ale lui T.C. Am ieșit afară și l-am văzut cu cuțitul înfipt în piept, cerând ajutor. L-am sprijinit și l-am ajutat să meargă spre locuința sa, iar când am ajuns în fața casei, am strigat-o pe C.A. să iasă repede afară. A ieșit imediat afară din casă C.A. și fiica ei. când eu am strigat au ieșit afară și au venit imediat și T.M. jr. respectiv T.M. senior. T.M. a fost cel care a scos cuțitul din pieptul victimei. Mama a strigat după mine să merg în casă pentru că plânge fetița mea de aceea nu am mai rămas la fața locului, însă ulterior am aflat că martora C.A. a întrebat-o pe victimă ce s-a întâmplat și cine i-a aplicat lovitura cu cuțitul. Nu am aflat ulterior ce răspuns a dat victima. Când victima a strigat după ajutor nu era de față nici unul dintre cei doi inculpați. Am aflat ulterior că T.M. jr. aflat la fața locului în momentul agresiunii a afirmat cu prilejul declarației luate că inculpatul B.F. a ținut victima, iar T.S. ar fi împuns-o. Ulterior am aflat de la soția lui B.F. că în seara respectivă cei doi inculpați s-au luat la ceartă cu victima. „

Audiat fiind în etapa de cercetare judecătorească, martorul T.S., fiul inculpatului B.F., declară următoarele: „în seara respectivă mă aflam acasă, inculpatul T.S. și cu victima au consumat băuturi alcoolice. Tatăl meu, inculpatul B.F. i-a dat de mâncare victimei inclusiv un cuțit cu care să taie mâncarea. T.S. și victima s-au certat pentru o femeie, iar în urma acestor discuții contradictorii T.C. având în mână acel cuțit a sărit la bătaie intenționând să-l lovească pe T.S. care o avea în brațe pe surioara mea mai mică. Eu nu am văzut cum a fost lovită victima mi-a spus doar T.M. junior că victima a fost lovită cu cuțitul de T.S. Tatăl meu în mod cert nu a fost prezent lângă victimă în momentele în care a fost agresată deoarece a rămas pe coridorul casei la circa 4 metri de locul incidentului. Arăt că T.M. a fost de față la incident nu însă și T.M.

Instanța de fond a apreciat ca lipsite de veridicitate susținerile martorului relativ la participația penală a inculpatului B.F., susțineri infirmate de declarațiile martorilor oculari T.M. jr. și T.M., fiind evident că martorul încearcă să îl disculpe pe inculpat, poziția sa fiind evident subiectivă dată fiind natura relației sale cu inculpatul (tată și fiu).

Cu privire la declarațiile inculpaților, instanța de fond a remarcat inconsecvența acestora, fapt ce demonstrează lipsa lor de sinceritate.

Astfel, s-a constatat că pe timpul efectuării cercetării la fața locului, respectiv din noaptea 19/ 20 august 2010 și pe timpul audierilor efectuate de procuror, inculpatul T.S. a recunoscut comiterea faptei arătând în declarația sa din data de 20 august 2010, că într-adevăr fiind într-o stare avansată de ebrietate a lovit victima în două rânduri cu cuțitul, arătând totodată că inculpatul B.F. nu a imobilizat-o pe victimă și că nu I-a ajutat în nici un fel la comiterea faptei. Această versiune a fost confirmată de inculpatul B.F. motiv pentru care s-a dispus reținerea număra inculpatului T.S., urmând a se continua cercetările penale în cauză. In perioada celor 29 de zile în care inculpatul T.S. s-a aflat în Arest-ul I.P.J. Bihor,a beneficiat de trei vizite din partea fratelui său T.A. zis „G.” și a altor rude apropiate și de efectuarea mai multor convorbiri telefonice. Drept urmare a acestor vizite și convorbiri, inculpatul T.S. a înaintat un memoriu procurorului de caz prin care își schimbă declarațiile date, atât la procuror, cât și în fața instanței de judecată, arătând că el nu se mai declară vinovat de comiterea faptei și că cel care a provocat moartea victimei este inculpatul B.F. Fiind audiat de procuror, inculpatul T.S. face o nouă descriere a stării de fapt, afirmând că nici măcar nu s-a aflat în apropierea victimei, când inculpatul B.F. a lovit-o pe aceasta, și propune în sprijinul celor mai nou afirmate, audierea a noi cinci martori, pretinzând că aceștia au fost la fața locului și pot relata că nu el este autorului omorului.

Important de reținut, în opinia instanței de fond, este împrejurarea că, în noaptea de 19/ 20 august 2010, când s-a făcut cercetarea la fața locului și s-au identificat martorii oculari, acești cinci noi martori nu au făcut nici o mențiune în sensul că s-au aflat la fața locului și că au văzut acel incident.

A reținut instanța de fond că împrejurarea potrivit căreia inculpatul T.S. a primit vizita în arest din partea unora dintre persoanele susmenționate și că a purtat convorbiri telefonice, este dovedită de raportul întocmit de conducerea Arestului I.P.J. Bihor, aflat la dosarul cauzei.

După audierea inculpatului T.S., ocazie cu care acesta și-a schimbat declarațiile, a fost audiat și inculpatul B.F., care la rândul său „produce o surpriză” în sensul că nu-și mai menține declarațiile date anterior, afirmând că cel care a omorât-o pe victimă este inculpatul T.S. și că el nici măcar nu se afla în apropierea victimei în acel moment.

În final, ținând cont de această nouă stare de fapt, după audierea celor doi inculpați, s-a procedat la audierea celor cinci martori propuși de inculpatul T.S. în urma memoriului formulat, rezultând următoarele:

- martorul B.S. (fila 145 u.p.) declară că deși se afla la circa 50 metri distanță de locul unde erau cei doi inculpați și victima și deși era întuneric, a văzut o mână a lui B.F. în care se afla un cuțit și cu care a lovit victima. Tot acest martor mai arată că a auzit când T.S. i-a șoptit lui B.F. să ia asupra sa comiterea faptei;

- martora B.F. (fila 149 u.p.) declară că nu a văzut când cei doi inculpați s-au bătut cu victima și nici când aceasta a fost lovită cu cuțitul;

- martorul T.C.A. (fila 151 u.p.)declară că se afla la circa 5 metri distanță de locul unde se aflau inculpații și victima și că deși era întuneric l-a văzut pe B.F. cu cuțitul în mână cât și momentul în care a lovit victima;

- martorul T.A.(fila 156 u.p.) arată că nu a fost la fața locului și că nu a văzut cine cu cine s-a certat și cine a lovit victima, dar menționează în schimb că l-a auzit pe T.S. când îi spunea lui B.F. să ia asupra sa comiterea faptei.

După cum s-a observat, din declarațiile acestor martori reiese un aspect foarte important și anume că deși toți menționează că se aflau împreună, totuși fiecare precizează o anumită distanță la care se aflau în momentul incidentului față de inculpat și victimă, distanță ce variază de la 50 de metri până la 5 metri. Toți martorii afirmă că l-au auzit pe B.F. când îl „instruia” pe T.S. să declare că el este autorul omorului.

Analizând întreg probatoriul administrat în cauză, a arătat instanța de fond că se impune excluderea acestor declarații, fiind date în mod cu totul subiectiv, având în vedere gradul de rudenie al acestora cu inculpatul T.S. În plus, o parte dintre acești martori au fost testați cu aparatul poligraf și unde s-au constatat modificări semnificative care să fie interpretate ca indici ai comportamentului simulat din partea acestor subiecți. Și inculpații au fost testați cu aparatul poligraf, constatându-se că niciunul dintre ei nu spune adevărul, având un comportament simulat în răspunsurile date. S-a mai constatat că, pe timpul efectuării urmăririi penale, cei doi inculpați au încercat, în repetate rânduri, să creeze „piste false” și să deruteze organul de urmărire penală cu diferite variante ale stării de fapt, și care să creeze o stare de fapt falsă, și să dea un alt curs al cercetărilor.

În opinia instanței de fond, din totalitatea mijloacelor de probă administrate se evidențiază declarațiile martorilor T.M. și T.M. care, în mod constant, au susținut aceeași stare de fapt, au menținut declarațiile și în prezența inculpaților arestați și au arătat modul și împrejurările pe care ei le-au perceput de la locul comiterii faptei și pe timpul comiterii faptei. Acestor declarații li se adaugă depozițiile martorilor T.M. și C.A. care a auzit-o pe victimă spunând că „a fost tăiată cu cuțitul de inculpații B.F. și T.S.” Foarte importantă de reținut este și declarația martorului M.C.M. (fila 159 u.p.) care declară că la data de 19 august 2010, în jurul orelor 18.00, s-a întâlnit cu inculpatul T.S., moment în care inculpatul T.S. i-a arătat acestui martor un cuțit ce se afla la brâu și pe care l-a și scos, arătându-i-l martorului, acel cuțit fiind cel cu care a fost lovită victima T.C.

Instanța de fond a menționat că cererea inculpatului T.S., formulată prin apărător ales, în sensul reținerii circumstanței atenuante prev. de aii. 73 lit. b) C. pen. este nefondată. Martorii oculari audiați au declarat că după unele discuții contradictorii T.S. a fost cel care a început să exercite acte de agresiune asupra victimei T.C. care pentru a se apăra la rândul ei a luat o coadă de mătură ripostând acestor acte de agresiune. Atâta timp cât situația conflictuală nu a fost determinată de victima T.C., inculpatul T.S. nu poate invoca în apărarea sa faptul că a comis fapta sub imperiul unei puternice tulburări determinate de o provocare din partea victimei.

Sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, instanța de fond a considerat relevante următoarele aspecte:

Potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuși un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după anumite reguli și criterii precis determinate. înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului individualizării pedepsei, așa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanță. De altfel, ca să-și poată îndeplini funcțiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei. Funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate. Actele de violență exercitate de inculpați în comiterea faptei sunt elemente care nu pot fi omise și care trebuiesc bine evaluate de către instanță, în alegerea pedepsei. Așa fiind, inculpații trebuiau să știe că, pe lângă drepturi, au și o serie de datorii, obligații, răspunderi, care caracterizează comportamentul lor în fața societății. Tot sub aspectul individualizării pedepsei, instanța de fond a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., ținând cont de gradul de pericol social, în concret ridicat al faptei comise agravat de circumstanțele reale ale săvârșirii ei, urmarea produsă-decesul victimei, dar și de circumstanțele personale ale inculpaților, care au avut o atitudine nesinceră cu privire la fapta comisă și sunt cunoscuți cu condamnări anterioare, așa cum rezultă din fișa de cazier.

- inculpatul T.S. a fost condamnat la o pedeapsă de 1,2 ani închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, prin sentința penală nr. 157/2009 în Dosarul nr. 787/187/2009 a Judecătoriei Beiuș, definitivă prin neapelare la data de 11 august 2009, fapta din prezenta cauză fiind comisă în cadrul termenului de încercare de 3 ani și 2 luni, ce atrage incidența art. 83 C. pen. privind revocarea beneficiului suspendării condiționate și executarea acestei pedepse alăturat pedepsei aplicate în cauză prin privare de libertate;

- inculpatul B.F. a suferit multiple condamnări pentru infracțiuni de tâlhărie, viol, violare de domiciliu și furt, fapta din prezenta cauză fiind comisă în stare de recidivă postexecutorie.

În opinia instanței de fond, exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât și asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situația de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare și de a se abține de la săvârșirea de infracțiuni. Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată și pusă în executare, intensitatea și generalitatea dezaprobării morale a faptei și făptuitorului, condiționează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privațiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracțiunii și gradul de vinovăție a făptuitorului. Numai o pedeapsă justă și proporțională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât și finalitatea acesteia, prevenția specială și generală înscrise și în Codul penal român, art. - 52 alin. (1), - potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni”. Fapta unei persoane de a o ucide pe alta, în public, este neîndoielnic gravă, apreciată ca atare și de legiuitor care reglementează și sancționează ca o variantă calificată o asemenea activitate.

În privința pedepselor accesorii, instanța de fond a menționat următoarele: gravitatea faptei relevă că inculpații nu au capacitatea de a aprecia asupra unor valori fundamentale cum este viața. Este adevărat că, într-o societate democratică, și dreptul la alegeri libere este o valoare fundamentală. Din moment ce inculpații nu are maturitatea de a respecta dreptul la viață al celor mai apropiați semeni, acesta fiind unul din motivele pentru care vor fi lipsiți de libertate până la executarea pedepsei, se impune în mod rezonabil concluzia că inculpații nu sunt în măsură să aprecieze asupra dreptului de a fi aleși în autoritățile publice sau în funcții elective publice precum și asupra celui de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat. Prin aplicarea în acest mod a pedepsei accesorii s-a respectat un procedeu rezonabil care este și în acord cu decizia C.E.D.O. din cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, care impune ca aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor electorale să fie realizată numai în baza hotărârii definitive a instanței, după ce în prealabil această pedeapsă accesorie este pusă în discuție în fiecare caz în contradictoriu și după examinarea împrejurării dacă interdicția respectă principiul proporționalității.

Apreciind că se mențin temeiurile care au stat la baza luării măsuri arestării preventive, instanța de fond, în baza art. 350 C. proc. pen. a menținut măsura arestării preventive a inculpatului B.F. și în baza art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestului preventiv din 13 septembrie 2010 la zi. De asemenea, apreciind că se mențin temeiurile care au stat la baza luării măsuri arestării preventive, în baza art. 350 C. proc. pen., a menținut măsura arestării preventive a inculpatului T.S. și în baza art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestului preventiv din 13 septembrie 2010 la zi.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, instanța de fond a reținut următoarele:

Partea T.L., prin curator S.l., s-a constituit parte civilă cu suma de 50.000 lei pentru daune morale, solicitând - de asemenea - o sumă lunară în 2.000 lei până la împlinirea vârstei de 25 ani în condițiile în care minora va urma cursurile unei școli superioare.

În opinia instanței de fond, cerințele legii impun ca persoana care a săvârșit o faptă ilicită să repare integral toate prejudiciile ce au rezultat din săvârșirea acesteia, indiferent de caracterul lor, ceea ce rezultă din însăși redactarea art. 998 și 999 C. civ., care folosesc termenul general de „prejudiciu”, fără a distinge în raport cu caracterul material sau moral al acestuia, ceea ce înseamnă că trebuie reparate atât prejudiciile materiale cât și cele morale cauzate prin orice fapte ilicite, deci, și a celor cu caracter penal. Dacă în cazul răspunderii civile patrimoniale, stabilirea prejudiciului este relativ ușoară, întrucât acesta este material, evaluabil în bani, iar criteriile de fixare a pagubei materiale sunt tot de natură patrimonială, în cazul răspunderii civile nepatrimoniale pentru daunele morale, dimpotrivă, prejudiciile sunt imateriale, nesusceptibile, prin ele însele de a fi evaluate în bani. în sistemul de drept românesc nu sunt precizate criterii pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele pe orice plan, suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat. Pe de altă parte, această compensație materială trebuie să fie echitabilă și proporțională cu întinderea pagubei suferite.

În prezenta cauză, conform opiniei instanței de fond, este vorba de repararea unui prejudiciu de afecțiune invocat de o victimă indirectă, prejudiciu care trebuie reparat de către persoanele culpabile, sens în care, s-a dispus și prin Rezoluția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei nr. 75 adoptată la 14 martie 1965 în materia prejudiciului corporal care statuează expres că „în caz de deces, reparația pentru prejudiciul de afecțiune trebuie acordată părinților, soțului, fraților și copiilor victimei pentru că doar în aceste cazuri reparația este supusă condiției ca aceste persoane să fi avut legături de afecțiune strânse cu victima, în momentul decesului”. Despăgubirile solicitate de către partea civilă T.L. prin reprezentant legal S.l., în cuantum de 50.000 lei sunt au fost considerate ca întemeiate de către instanța de fond, având scopul de a alina suferința pricinuită fiicei, în vârstă de doar 7 ani, prin moartea victimei, de care era legată afectiv. S-a dovedit mai presus de orice dubiu că partea civilă a suferit o traumă psihică, determinată de fapta săvârșită de inculpați, - moartea tatălui în condițiile era unicul părinte care asigura creșterea și educarea minorei, mama părăsind-o când avea doar câteva săptămâni. S-a apreciat în acest context că daunele morale în cuantum de 50.000 lei vor reprezenta o compensare a prejudiciului afectiv cauzat fiicei de care victima era legată printr-o relație afectivă de natură familială.

În final, s-a reținut că, existând raport de cauzalitate între activitatea delictuală a inculpatului și prejudiciul nepatrimonial încercat de partea civilă, soluția pronunțată este corespunzătoare principiilor răspunderii civile delictuale stabilite prin dreptul intern și exigențelor art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Ca urmare, în baza art. 346 C. proc. pen. cu referire la art. 14 C. proc. pen., art. 998 și art. 1003 C. civ., au fost obligați inculpații B.F. și T.S. în solidar, să plătească în favoarea părții civile T.L. prin reprezentant legal S.l., suma de 50.000 lei cu titlu de daune morale. Solicitarea părții civile, prin curator, având ca obiect obligarea inculpaților la plata unei despăgubiri periodice lunare în favoarea sa, a fost apreciată ca întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit depozițiilor martorilor audiați, în special martora C.A., victima T.C. o avea în întreținere pe minora T.L., pe care mama o părăsise de când avea câteva săptămâni. Potrivit declarației martorei după decesul soacrei fetița a fost crescută de victima T.C., care obținea venituri ocazionale necesare pentru a asigura întreținerea fiicei sale. S-a dovedit în cauză că victima depunea toate eforturile necesare pentru ca minorei să nu îi lipsească nimic. Este în afară de orice discuție că persoana, care potrivit codului familiei primea efectiv întrețineri de la defunct, este îndreptățită să obțină despăgubiri de la autorii infracțiunii de omor calificat în cadrul acțiunii civile alăturate celei penale. Cu privire la cuantumul acestor despăgubiri s-a apreciat că suma de 2.000 lei nu a fost probată în cauză. în condițiile în care nu s-a dovedit suma certă a veniturilor pe care le obținea lunar victima, instanța de fond a avut în vedere cuantumului venitul minim pe economie (600 lei). Raportat la dispozițiile art. 94 alin. (1) coroborat cu art. 94 alin. (3) C. fam. care stabilesc plafonul maxim până la care se întinde cuantumul obligațiilor de întreținere în sarcina părinților instanța de fond a apreciat că se justifică acordarea unor despăgubiri periodice lunare în sumă de 200 lei.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel inculpații B.F. și T.S., apreciind-o ca fiind netemeinică și nelegală, după cum urmează:

- inculpatul B.F. a solicitat să se desființeze sentința primei instanțe, în sensul de a se dispune achitarea sa, în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen., deoarece nu el a comis fapta pentru care a fost trimis în judecată. Inculpatul apelant, personal, a arătat că a fost condamnat pe nedrept și a solicitat ca martorii să fie supuși testului poligraf, menționând, totodată, că martorii oculari, în primele declarații, nu au susținut că el ar fi comis fapta de omor;

- inculpatul T.S. a solicitat să se dispună desființarea sentinței, în sensul de a se reduce pedeapsa ce i-a fost aplicată, în raport de criteriile generale de individualizare, cât și de faptul că fapta a fost comisă pe fondul unei puternice tulburări și emoții.

Prin decizia penală nr. 50/ A din 22 septembrie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția penală, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondate apelurile declarate de către inculpații B.F. și T.S., ambii deținuți în Penitenciarul Oradea, împotriva sentinței penale nr. 158 din 23 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o menține în întregime.

Au fost obligați apelanții să plătească în favoarea statului suma de câte 500 lei, cheltuieli judiciare în apel, din care suma de 500 lei, onorariu pentru avocații din oficiu N.R.D. și D.B., va fin avansată din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești, conform delegațiilor nr. X/2011 (N.R.D. - 200 lei) și nr. Z/2011 (D.B. - 300 lei).

În baza art. 160b C. proc. pen., a fost menținută măsura arestării preventive a inculpaților și s-a dedus din pedeapsă arestul preventiv până la zi, respectiv 22 septembrie 2011.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de prim control judiciar a reținut următoarele:

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 371 și art. 378 C. proc. pen., a apreciat că aceasta este temeinică și legală. Astfel, și în opinia instanței de apel, în mod corect prima instanță, pe baza probelor administrate atât în faza de urmărire penală, cât și în cea a cercetării judecătorești, probe temeinic examinate și coroborate, a stabilit că, în seara zilei de 19 august 2010, cei doi inculpați-apelanți, pe fondul consumului exagerat de alcool, l-au omorât pe numitul T.C. Probatoriul a dovedit, în mod cert, că inculpatul apelant B.F. a imobilizat-o pe victimă, ținând-o de umeri și de brațe, moment în care inculpatul apelant T.S. i-a aplicat două lovituri cu un cuțit, tăind-o pe victimă la piciorul drept și în zona inimii, lovituri în urma cărora victima a decedat la aproximativ 20 de minute după cele două lovituri de cuțit aplicate.

În opinia instanței de apel, corect a procedat prima instanță înlăturând declarațiile martorilor T.M. și T.L., declarații date în cursul cercetării judecătorești, acestea fiind evident în favoarea inculpatului B.F. Astfel, în ceea ce-l privește pe martorul ocular T.M., într-adevăr, revenirea făcută în fața instanței nu are nicio justificare credibilă, câtă vreme, în faza urmăririi penale, martorul a indicat care a fost modalitatea concretă în care inculpatul apelant B.F. a imobilizat victima și, așa cum a subliniat și prima instanță, modalitatea în care a procedat inculpatul apelant îi demonstrează clar intenții, pentru că dacă ar fi dorit să-i despartă, s-ar fi interpus între cei doi și, în niciun caz nu ar fi ținut-o pe victimă din spate. De altfel, declarația acestui martor, dată în faza de urmărire penală se coroborează pe deplin cu declarația celuilalt martor ocular, T.M., exemplificativ fiind și faptul că aceeași stare de fapt a rezultat și din confruntarea celor doi martori. Cât privește revenirea asupra celor anterior arătate, în fața instanței de fond, de către martora T.L., subiectivismul declarației date în fața instanței de fond este, într-un anume fel, justificat de faptul că aceasta este concubina inculpatului apelant B.F. Se va observa, de asemenea, poziția oscilantă pe care au avut-o cei doi inculpați apelanți dar și faptul că inculpatul apelant T.S. a recunoscut, în fața instanței de apel, în declarația dată, că a comis fapta, dar că nu își amintește exact ce s-a întâmplat, pentru că era băut.

În final, s-a arătat de către instanța de apel, fără a mai proceda la o analiză a tuturor probelor administrate - atât în faza urmării penale, cât și cea a cercetării judecătorești - pentru că ar însemna să se reitereze analiza instanței de fond, la care instanța de control judiciar a achiesat integral, s-a reținut că, în privința ambilor inculpați apelanți, s-a făcut dovada certă a comiterii faptelor ce le-au fost reținute în sarcină, astfel că, sub acest aspect, apelul inculpatului B.F. este nefondat și va fi respins ca atare, neputând fi primite susținerile acestuia în sensul că imediat după comiterea faptei martorii oculari ar fi susținut că el nu ar fi comis fapta, fiind în prezența unor simple alegații.

În ceea ce privește pedepsele ce le-au fost aplicate celor doi inculpați, curtea de apel a apreciat că prima instanță a făcut o corectă individualizare, iar pedepsele corespund, sub aspectul naturii și duratei lor, gravității deosebite a faptei, pericolului social pe care îl prezintă persoana celor doi inculpați-apelanți, precum și aptitudinii lor de a se îndrepta sub influența sancțiunii penale, neimpunându-se reducerea lor. Nu poate fi primită, în opinia instanței de apel, cererea inculpatului apelant T.S. de a se reține că a comis fapta pe fondul unei puternice tulburări sau emoții, astfel că și această apărare a fost corect înlăturată de instanța de fond, în raport de faptul că situația conflictuală nu a fost determinată de victimă.

De asemenea, s-a apreciat că și latura civilă a cauzei a fost corect soluționată, suma de 50.000 lei acordată cu titlul de daune morale fiind în măsura să compenseze, măcar parțial, pierderea suferită de partea civilă intimată ca urmare a decesului tatălui său, cu atât mai mult cu cât acesta era singurul care se ocupa de creșterea și educarea sa. Totodată, în mod corect s-a dispus și obligarea celor doi inculpați apelanți la plata prestației lunare, ținând seama de faptul că probele administrate au făcut dovada faptului că victima a asigurat toate cele necesare creștere și educării minorei, chiar dacă lucra doar ocazional.

Totodată, în raport de dispozițiile art. 383 alin. (11) și alin. (2) C. proc. pen., cu referire la art. 350 C. proc. pen., a fost menținută măsura arestării preventive a celor doi inculpați apelanți.

Împotriva deciziei instanței de apel, inculpații B.F. și T.S. au declarat recurs, motivele fiind menționate în încheierea de dezbateri și amânare a pronunțării prezentei decizii.

Prealabil examinării pe fond a recursurilor, Înalta Curte constată următoarele: - la instanța de fond, cu acordul lor, ambii inculpați au fost ascultați, fiecare declarându-se nevinovat pentru faptele expuse în rechizitoriu.

Astfel:

Inculpatul B.F. a menționat că el doar a intervenit între victimă și inculpatul T.S., pentru a-i despărți, și că cel care a lovit victima cu cuțitul în piept a fost inculpatul T.S. Coinculpatul T.S. a menționat că nu-și amintește ce s-a întâmplat, deoarece era în stare de ebrietate, dar a acceptat că este posibil să fi lovit victima cu cuțitul în piept deoarece - a susținut inculpatul - „eram supărat pentru că m-a părăsit concubina și am băut toată ziua”;

- în apel, inculpatul T.S., ascultat fiind cu acordul său, a recunoscut săvârșirea faptei pentru care a fost trimis în judecată (fila 35 d.a.), precizând, încă o dată, că nu își amintește ce s-a întâmplat deoarece era sub influența băuturilor alcoolice, iar inculpatul B.F., ascultat cu acordul său, s-a declarat nevinovat pentru faptele expuse în rechizitoriu, și pentru care a fost condamnat în primă instanță, menționând că nu a avut nicio contribuție la săvârșirea faptelor ce formează obiectul judecății (fii.36 d.a.);

- în recurs, inculpații, după ce și-au exprimat acordul pentru a fi asistați de către avocați din oficiu, au primit încuviințarea de lua contact cu aceștia în vederea definitivării motivelor de recurs, nu au propus probe noi și nici nu au formulat cereri prealabile dezbaterilor.

Examinând pe fond recursurile inculpaților, Înalta Curte reține următoarele:

Motivele de recurs sunt identice cu motivele de apel, argumentele în fapt și în drept ale apărării fiind aceleași ca cele expuse la instanța de prim control judiciar și, respectiv, la instanța de fond. Ambele instanțe au examinat aceste apărări și argumente, de natură probatorie și de natură juridică, ale inculpaților și - motivat - le-au înlăturat, astfel cu s-a arătat anterior, înalta Curte însușindu-și integral aceste argumente.

I) recursul inculpatului T.S. a fost întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., susținându-se, pe de o parte, că greșit nu s-a reținut starea de provocare (art. 73 lit. b)) din C. pen.) cu consecința stabilirii unei pedepse sub minimul special prevăzut de textul incriminator al faptei, iar pe de altă parte, pedeapsa aplicată este prea severă în raport cu datele sale personale, și cu circumstanțele faptei săvârșite.

Recursul inculpatului T.S. va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta:

Potrivit art. 73 lit. b) din C. pen., constituie circumstanță atenuantă „săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă”.

Existența tulburării sau emoției, în sensul art. 73 lit. b) din C. pen. și intensitatea acestora, nu se pot reține de organul judiciar pe baza unei prezumții legale, ci trebuie stabilite în mod concret, pe bază de probe, în principal prin utilizarea unor criterii subiective, însă fără absolutizarea acestora, și fără a exclude total ipoteza utilizării unor criterii obiective. Astfel, întrucât dispozițiile art. 73 lit. b) din C. pen. presupun atât examinarea unor împrejurări exterioare care influențează starea psihică a făptuitorului, cât și examinarea semnificației acestora asupra comportamentului făptuitorului, pe fondul inexistenței unor criterii cu valoare absolută (și, totodată, nesusceptibile de relativizare) referitoare la procesele psihice (criterii exacte pentru a se stabili dacă o anumită tulburare și-a avut sau nu sorgintea într-un impuls exterior determinant), nu se poate renunța total la criteriile obiective în aprecierea existenței sau inexistenței „stării de provocare”. Pentru reținerea „stării de provocare”, în sensul art. 73 lit. b) din C. pen., nu se poate face abstracție de unele criterii obiective cum ar fi compararea reacției făptuitorului cu reacția „omului mediu” supus unei provocări similare, cerința unei anumite proporții între actul provocator și reacția făptuitorului, inclusiv prin observarea consecințelor faptei săvârșite ca urmare a actului provocator etc.

În prezenta cauză însă, nu se poate reține „starea de provocare”, în sensul art. 73 lit. b) din C. pen., nici prin utilizarea criteriilor subiective, și nici a celor obiective deoarece, chiar pe fondul consumului excesiv de alcool, nici pretinsul conflict cu privire la femeia din localitatea Nojorid ce urma să-i fie dată inculpatului T.S. de către inculpatul B.F.”, și nici încercarea victimei de a se apăra cu o coadă de mătură, nu realizează condițiile legale anterior menționate. Dimpotrivă, probatoriul administrat relevă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că victima a fost lovită cu pumnul în cap, a fugit din locuință, a fost urmărită de cei doi inculpați, imobilizată și lovită cu cuțitul în anumite zone anatomice, cu precizie alese (lovirea victimei, cu cuțitul, în picior, provocându-i-se o tăietură adâncă și largă din care a început să curgă sângele, urmată de scoaterea cuțitului din piciorul victimei și lovirea ei, din nou, prin înfigerea cuțitului în dreptul inimii), astfel încât, în foarte scurt timp (circa 20 de minute), aceasta a decedat ca urmare a pierderilor masive de sânge.

De altfel, mai reține înalta Curte că, în declarația dată la judecarea cauzei în fond, inculpatul T.S. a menționat că este posibil să fi lovit victima cu cuțitul în piept deoarece - a susținut inculpatul - „în seara respectivă eram supărat pentru că m-a părăsit concubina și am băut toată ziua”.

Or, această pretinsă „supărare” a inculpatului, invocată ca motiv al acțiunii sale extrem de violentă contra victimei, nu realizează niciuna dintre condițiile prevăzute de art. 73 lit. b) din C. pen., mai ales cea referitoare la „sursa” acestei supărări, aceasta neprovenind dinspre cel atacat.

Neîntemeiată este și critica inculpatului referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei.

Potrivit art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. Conform art. 72 din C. pen., care prevede criteriile generale de individualizare, la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama: de dispozițiile părții generale a Codului penal; de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal; de gradul de pericol social al faptei săvârșite; de persoana infractorului; de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174 C. pen., rap. la art. 175 lit. i) C. pen., este sancționată cu închisoare de la 15 la 25 de ani.

Inculpatului i-a fost aplicată o pedeapsă de 16 ani închisoare, situată cu 1 an închisoare peste minimul special al textului incriminator (15 ani închisoare).

În raport cu criteriile legale de individualizare judiciară a pedepsei, cererea inculpatului pentru o reducere a pedepsei nu este întemeiată, gravitatea concretă a faptelor nejustificând convingerea că scopul pedepsei aplicate poate fi atins printr-un cuantum mai redus al acesteia.

În concluzie, în acord cu cele două instanțe, Înalta Curte - însușindu-și integral argumentele instanței de fond și ale instanței de apel, expuse în partea expozitivă a hotărârilor atacate, secțiunea referitoare la individualizarea judiciară a pedepselor - apreciază că pedeapsa aplicată inculpatului răspunde atât criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., cât și scopului prevăzut de art. 52 C. pen., reflectând principiul proporționalității între gravitatea faptei și datele personale ale făptuitorului.

II) Recursul inculpatului B.F. a fost întemeiat pe cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 18 și pct. 14 C. proc. pen., susținându-se, pe de o parte, că greșit a fost condamnat, solicitându-se achitarea în temeiul art. 10 lit. c) din C. proc. pen., iar pe de altă parte, pedeapsa aplicată este prea severă în raport cu datele sale personale, și cu circumstanțele faptei săvârșite.

Recursul inculpatului va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta:

Conform art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare. Eroarea gravă trebuie să fie constatată din compararea faptelor reținute cu probele administrate.

Apărarea inculpatului nu a arătat în ce constă eroarea gravă de fapt și ce probă este în contradicție cu situația de fapt reținută de prima instanță și, respectiv, confirmată de instanța de apel. Motivarea apărării, sugerează ipoteza potrivit căreia instanțele ar fi interpretat/coroborat greșit probele administrate ori că nu ar fi clarificat unele contradicții între probele administrate, adică ipoteza unei coroborări/evaluări greșite a probatoriului, iar nu existența unei erori grave de fapt având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare, situație care nu este suficientă și de natură să justifice incidența cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Prima instanță, precum și cea de apel, astfel cum s-a arătat anterior, au motivat convingător situația de fapt și vinovăția inculpatului prin coroborarea probelor administrate în cursul procesului penal.

Este adevărat că inculpatul beneficiază de „prezumția de nevinovăție”, nefiind obligat să-și dovedească nevinovăția (art. 66 alin. (1) C. proc. pen.), revenind organelor judiciare (acuzării) obligația să administreze probe în vederea dovedirii vinovăției acestuia (art. 4, art. 62 și art. 65 alin. (1) C. proc. pen.). Este însă deopotrivă adevărat că, potrivit art. 66 C. proc. pen., inculpatul, în cazul în care există probe de vinovăție, are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. în înțelesul legii „a proba lipsa lor de temeinicie”, este un drept și o obligație procesuală care nu se rezumă la negarea vinovăției, la negarea conținutului informativ al unei probe ori la negarea evaluării corecte a probelor de către instanță. în măsura în care inculpatul nu reușește să probeze lipsa de temeinicie a probelor în acuzare, prezumția de nevinovăție a acuzatului este răsturnată, această prezumție având caracter relativ, iar nu absolut.

Revenind la argumentele „în drept” pentru neincidența cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte mai reține următoarele:

Când uciderea persoanei se realizează prin contribuția mai multor făptuitori, care colaborează, răspunderea acestora se stabilește în temeiul dispozițiilor privind participația penală. Deși există mai mulți făptuitori, fapta de ucidere este unică, așa că fiecare dintre participanți răspunde pentru totalitatea ei și, în concret, în raport de contribuția adusă in obținerea rezultatului. în dreptul penal român s-a adoptat linia clasică a teoriei „complicității delict unic”, iar nu teoria „complicității delict distinct”. Potrivit art. 23 C. pen., „participanți sunt persoanele care contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici”. Formele de participație sunt deci: coautoratul, instigarea, complicitatea.

Există coautorat la omor, ori de câte ori mai mulți făptuitori săvârșesc în mod intenționat împotriva unei persoane acte specifice de violență de natură să-i cauzeze moartea. Se produce, într-un anume fel, o distribuție a acțiunilor, unele de intensitate mai mare, altele mai mică, dar toate orientate spre aceeași finalitate: suprimarea vieții persoanei. Ea dirijează actele fiecărui coautor, stabilind caracterul de faptă unică realizată de toți împreună, indiferent dacă contribuțiile sunt simultane sau succesive, în același loc sau în locuri diferite.

Pentru ca unul dintre coautori să răspundă pentru omor, el trebuie să fi săvârșit împotriva victimei, direct sau indirect, activ sau pasiv, un act de violență. în același timp, actul de violență al făptuitorului nu trebuie să acopere în întregime sfera actului tipic, căci el nu se privește izolat, ci în raport de totalitatea actelor săvârșite de coautori. Cu alte cuvinte, fiecare act de violență conține un dinamism propriu, fizic și psihic, prin care participă la fapta în ansamblu, demonstrând astfel unitatea structurală a acesteia. Potrivit doctrinei juridice, condițiile coautoratului sunt: a) unitatea indivizibilă a acțiunilor mai multor făptuitori; b) cooperarea subiectivă a făptuitorilor;

În cele mai multe cazuri, contribuțiile coautorilor sunt inegale, în sensul că numai unul sau o parte dintre aceștia săvârșesc acte specifice de ucidere, iar ceilalți săvârșesc acte care, în sine, nu posedă eficiența necesară rezultatului, dar se află în strânsă interdependență cu primele, completându-le. Dacă s-ar privi fracționat contribuțiile nu s-ar realiza nimic concludent asupra sensului juridic al coautoratului.

Jurisprudența a confirmat, în mod constant, acest punct de vedere. Astfel, au caracter de acte de coautorat la omor: lovirea victimei cu cuțitul, chiar dacă nu a provocat decesul acesteia, dar a fost de natură să slăbească puterea de rezistență si de apărare, permițând celuilalt inculpat să aplice lovitura mortală; aplicarea de lovituri peste spate, în timp ce alt inculpat lovește victima în cap; lovirea victimei cu obiecte și cu picioarele, ceea ce a contribuit la înfrângerea rezistenței acesteia și a posibilității de apărare; în general, acțiunile care sunt conjugate și indispensabile comiterii infracțiunii de omor.

Imobilizarea victimei, pentru ca un alt făptuitor să fie în măsură să-i aplice lovitura mortală, exprimă forță și dinamism într-un moment decisiv și, ca urmare, constituie, împreună cu acțiunea de ucidere, o unitate indivizibilă. în loc ca infractorul singur să lupte cu victima, să-i învingă rezistența și apoi să-i aplice lovitura mortală, un coautor, sau mai mulți, imobilizează victima chiar în momentul în care un altul aplică acea lovitură. Ca urmare, activitatea de imobilizare a victimei este legată direct și nemijlocit de activitatea care constituie latura obiectivă a infracțiunii de omor.

Unitatea acțiunii de imobilizare a victimei cu acțiunea de ucidere, efectuată de alt coinculpat, se axează pe caracterul indispensabil al primei acțiuni, fără de care cealaltă acțiune nu ar fi posibilă. De fapt, imobilizarea victimei în momentul de pericol maxim pentru viața ei echivalează cu un adevărat act de violență, susceptibil de a cauza moartea acelei victime.

Așadar, toate contribuțiile care au legătură între ele, fiind conjugate și unificate într-un ansamblu specific, orientat spre realizarea uciderii persoanei, au caracter de acte de coautorat la omor. Nu are relevanță, din punct de vedere al cauzalității juridice, care dintre actele săvârșite de coautori a provocat leziunea care, în final, a cauzat moartea victimei, căci ceea ce caracterizează coautoratul este unitatea acțiunilor, capacitatea lor de a se integra aceluiași sistem sau model de explicație.

Coautorul nu acționează singur, ci în cooperare cu alt făptuitor (sau mai mulți). Ca atare, coautorul trebuie să urmărească și să accepte producerea rezultatului cauzat nu numai de acțiunea lui, ci de totalitatea acțiunilor, ceea ce presupune că el trebuie să cunoască celelalte acțiuni și finalitatea lor și, în mod conștient, să-și orienteze activitatea astfel încât să se integreze finalității în ansamblu.

Elementul cooperării subiective - adică reprezentarea totalității acțiunilor și voința de a se realiza, prin efortul comun, activitatea de ucidere a unei persoane - se obține din analiza împrejurărilor în care fapta a fost comisă.

În situațiile în care, după o înțelegere expresă sau tacită, toți făptuitorii atacă victima și îi aplică lovituri sau acționează într-o modalitate care, în ansamblu, îi cauzează moartea, nu mai are relevanță împrejurarea că unele lovituri au fost de mai mică gravitate și nu puteau - singure - să producă rezultatul, căci intenția de coautori la omor rezultă din materialitatea actelor săvârșite. Aceeași situație este și în cazul în care, fără consens prealabil, unul din inculpați acționează agresiv, cunoscând intenția celorlalți, și asociindu-se astfel conștient la realizarea uciderii.

Revenind la cauza penală ce face obiectul recursului, Înalta Curte - în acord cu cele două instanțe - apreciază că probatoriul administrat, astfel cum a fost anterior prezentat, relevă - dincolo de orice îndoială rezonabilă - împrejurarea că inculpatul B.F. nu a intervenit pentru a „despărți” pe celălalt coinculpat și victimă, ci - dimpotrivă - că intervenția sa a fost, pe de o parte, clar și precis orientată, iar pe de altă parte, a avut caracter determinant, esențial, în acțiunea conjugată de suprimare a vieții victimei, mai ales dacă se are în vedere declarația coinculpatului T.S. potrivit căreia acesta se afla în avansată stare de ebrietate. în această situație, este evident că numai inculpatul T.S., singur și afectat de consumul de alcool, ar fi avut șanse mai reduse de a prinde victima, de a o imobiliza, anihilându-i astfel orice posibilitate de apărare și ripostă, și - în final - de a-i aplica loviturile cu cuțitul, cu forța și în zone anatomice care au condus, relativ rapid (circa 20 de minute), la deces prin pierderea masivă de sânge.

În consecință, se constată că toate criticile inculpatului, în sensul că ar fi fost „greșit” condamnat, nu sunt întemeiate.

Este neîntemeiată și critica aceluiași inculpat referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei.

Așa cum s-a arătat anterior, potrivit art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. Conform art. 72 din C. pen., care prevede criteriile generale de individualizare, la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama: de dispozițiile părții generale a Codului penal; de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal; de gradul de pericol social al faptei săvârșite; de persoana infractorului; de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174 C. pen., rap. la art. 175 lit. i) C. pen., este sancționată cu închisoare de la 15 la 25 de ani.

Inculpatului i-a fost aplicată o pedeapsă de 16 ani închisoare, situată cu 1 an închisoare peste minimul special al textului incriminator (15 ani închisoare), deși a săvârșit infracțiunea în condiții de natură să atragă agravarea sancționării sale (starea de recidivă prevăzută de art. 37 lit. b) din C. pen. stare care ar fi justificat - în conformitate cu dispozițiile art. 39 alin. (4) C. pen. - aplicarea unei pedepse orientate până la maximul special, ori chiar depășirea acestui maxim, prin adăugarea unui spor de până la 10 ani închisoare). Conform fișei de cazier (filele 97-98 d.u.p.) inculpatul figurează cu mai multe condamnări anterioare la pedepse cu închisoare.

În consecință, în raport cu criteriile legale de individualizare judiciară a pedepsei, cererea inculpatului pentru o reducere a pedepsei nu este întemeiată, gravitatea concretă a faptelor nejustificând convingerea că scopul pedepsei aplicate poate fi atins printr-un cuantum mai redus al acesteia.

În concluzie, și în cazul acestui inculpat, în acord cu cele două instanțe, Înalta Curte - însușindu-și integral argumentele instanței de fond și ale instanței de apel, expuse în partea expozitivă a hotărârilor atacate, secțiunea referitoare la individualizarea judiciară a pedepselor - apreciază că pedeapsa aplicată inculpatului răspunde atât criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., cât și scopului prevăzut de art. 52 C. pen., reflectând principiul proporționalității între gravitatea faptei și datele personale ale făptuitorului.

Față de cele reținute, Înalta Curte - în temeiul 38515 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. - va respinge ca nefondate recursurile inculpaților.

Potrivit art. 38517 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 88 C. pen., din pedeapsa aplicată inculpaților se va deduce durata măsurilor preventive privative de libertate.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., fiecare recurentul - inculpat va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații B.F. și T.S. împotriva deciziei penale nr. 50/ A din 22 septembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului B.F., durata reținerii și arestării preventive de la 13 septembrie 2010 la 1 februarie 2012.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului T.S., durata reținerii și arestării preventive de la 20 august 2010 la 1 februarie 2012.

Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 800 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 300 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 1 februarie 2012.