Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2941/2012 AI generated

Distinction between contractual penalties and statutory interest in commercial disputes; absence of a penalty clause bars late-payment penalties

Case Number Decizia nr. 2941/2012
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Cassation and Justice rejected the cross-appeals filed by both the claimant and the defendant, thereby upholding the Court of Appeal’s decision, which partially modified the first-instance judgment to award the principal debt for security services but explicitly exclude late-payment penalties. The dispute arose from a commercial contract for security services where the claimant sought payment of outstanding invoices and penalties; the first-instance court awarded both the principal and penalties based on statutory interest, while the appeal court reversed the penalty award, finding that no contractual penalty clause existed to support such a claim and that the claimant had failed to properly request statutory interest in its initial petition. The court held that late-payment penalties are distinct from statutory interest and require a specific contractual penalty clause under Civil Code Article 1066; since the claimant incorrectly characterized its request as penalties rather than statutory interest under Commercial Code Articles 43 and 46 and Government Emergency Ordinance No. 9/2000, it could not recover them, and the procedural irregularities regarding direct conciliation did not bar access to justice given the defendant's failure to respond.

Legislator headnote

AI generated

art. 1066 C. civ, art. 7201 alin. (2) C. proc. civ, art. 7201 alin. (5) C. proc. civ, art. 720 C. proc. civ, art. 304 C. proc. civ; Distinction between contractual penalties and statutory interest in commercial disputes; absence of a penalty clause bars late-payment penalties: Astfel, părțile nu au prevăzut în conținutul contractului o clauză penală în sensul că pentru plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de preț al serviciilor de pază prestate, pârâta ar datora o penalitate egală cu dobânda legală reglementată de O.G. nr. 9/2000. Nu pot fi echivalate noțiunile de penalitate, cu aceea de dobândă legală, prima se impune a fi determinată printr-o clauză penală în sensul art. 1066 C. civ., ceea ce în cauză nu s-a făcut, iar dobânda legală nu s-a cerut, cererea nefiind nici în fapt și nici în drept motivată pe acest temei.

Keywords

AI generated
contractual penalty clause payment of interest commercial debt statutory basis civil judgment direct payment

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub nr. 7068/97/2010, reclamanta SC P.I. SRL Otopeni a chemat în judecată pe pârâta SC M.S. Hunedoara SA solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să o oblige la plata sumei de 377.719 lei, cu titlu de preț al serviciilor de pază prestate și la suma de 149.955,67 lei, reprezentând penalități de întârziere.

Prin sentința nr. 1948/CA din 31 mai 2011 a Tribunalului Hunedoara, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă cererea formulată de reclamantă, a fost obligată pârâta să plătească suma de 377.719 lei contravaloare servicii prestate, suma de 149.955,67 lei reprezentând penalități de întârziere, precum și suma de 9390 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, în baza relațiilor contractuale, reclamanta a prestat pârâtei servicii de pază în valoare de 377.719 lei pe care aceasta din urmă, însă, nu le-a achitat.

În conformitate cu dispozițiile art. 1066 C. civ., art. 43 C. com. și ale O.G. nr. 9/2000 pârâta a fost obligată și la plata sumei de 149.955,67 lei cu titlu de penalități de întârziere calculate la nivelul dobânzii legale a BNR.

Împotriva acestei soluții a declarat apel pârâta SC A.M. Hunedoara SA solicitând schimbarea în tot a sentinței în sensul respingerii cererii reclamantei ca fiind inadmisibilă, prematur introdusă, lipsită de obiect și nedovedită.

Prin decizia comercială nr. 78 din 23 septembrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială, a fost admis apelul declarat de pârâtă, a fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul înlăturării obligării pârâtei la plata sumei de 149.955,67 lei cu titlu de penalități de întârziere, intimata fiind obligată la plata sumei de 1332 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Pârâta nu a contestat executarea de către reclamantă a serviciilor de pază prestate, astfel încât acestea se datorează, potrivit art. 969 raportat la art. 998 – 999 C. civ. Lipsa facturilor nu semnifică lipsa prestației, care poate fi dovedită cu orice mijloc de probă potrivit art. 46 C. com.

Pârâtei recurente i-au fost aduse la cunoștință facturile în discuție, inclusiv cu ocazia concilierii directe convocată pentru data de 9 decembrie 2010, despre care aceasta a avut cunoștință, așa cum rezultă din confirmarea de primire de la fila 15 și procesul-verbal de conciliere, de la fila 16 din dosarul primei instanțe, conciliere la care pârâta nu s-a prezentat.

Aceleași facturi au fost depuse de către intimata reclamantă în apel, astfel încât criticile recurentei, sub acest aspect, nu se justifică.

Cât privește respectarea termenelor de 15 zile pentru convocarea concilierii, prevăzut de art. 7201 alin. (2) C. proc. civ. și cel de 30 de zile, prevăzut de art. 7201 alin. (5) C. proc. civ. pentru înaintarea cererii de chemare în judecată, s-a constatat că nu au fost respectate cu rigurozitate, însă, în cauză, pârâta recurentă nu poate justifica un interes pentru sancționarea intimatei reclamante din acest punct de vedere, în condițiile în care nu a dat curs convocării reclamantei, neputând susține că a fost surprinsă prin introducerea, de către reclamantă, a cererii de chemare în judecată.

În ce privește critica relativă la penalitățile de întârziere solicitate de reclamantă, s-a constatat că apelul este fondat.

Astfel, părțile nu au prevăzut în conținutul contractului o clauză penală în sensul că pentru plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de preț al serviciilor de pază prestate, pârâta ar datora o penalitate egală cu dobânda legală reglementată de O.G. nr. 9/2000. Nu pot fi echivalate noțiunile de penalitate, cu aceea de dobândă legală, prima se impune a fi determinată printr-o clauză penală în sensul art. 1066 C. civ., ceea ce în cauză nu s-a făcut, iar dobânda legală nu s-a cerut, cererea nefiind nici în fapt și nici în drept motivată pe acest temei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâta.

I. În recursul său, recurenta-reclamantă a adus următoarele critici deciziei recurate:

Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 43 și art. 46 C. com. și a dispozițiilor O.G. nr. 9/2000, în sensul că, deși contractul de prestări servicii nu cuprinde obligativitatea pârâtei la plata unei penalități egale cu dobânda reglementată de O.G. nr. 9/2000, acest lucru nu înseamnă că reclamanta nu poate cere acordarea de daune interese pentru îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor contractuale de către pârâtă, penalitatea stabilită de prima instanță fiind egală cu dobânda legală datorată de pârâtă pentru plata cu întârziere a sumelor datorate.

Recurenta-reclamantă a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

II. În recursul său, recurenta-pârâtă a adus următoarele critici deciziei recurate:

1. În mod greșit instanța de apel nu a ținut cont de excepția inadmisibilității acțiunii, formulată de către pârâtă, motivat de faptul că reclamanta nu a respectat condițiile imperative impuse de art. 720 C. proc. civ., respectiv nu a comunicat pârâtei nici un înscris pentru ca aceasta să poată verifica veridicitatea susținerilor reclamantei, aceasta din urmă nerespectând termenele impuse de legiuitor cu privire la procedura concilierii directe și la termenul de introducere a cererii de chemare în judecată.

2. Recurenta-pârâtă susține că cererea reclamantei este lipsită de obiect, deoarece aceasta nu a comunicat facturile care formează obiectul litigiului, pârâta neavând, astfel, posibilitatea să verifice dacă prestațiile au fost efectuate sau nu.

Mai mult, recurenta-pârâtă susține că ambele instanțe de fond au admis cererea reclamantei fără ca la dosar să existe dovada temeiniciei pretențiilor reclamantei.

Și recurenta-pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

I. În ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă.

Hotărârea instanței de apel este legală.

Este adevărat că în raporturile dintre comercianți dobânzile curg de la scadența datoriei, însă, recurenta-reclamantă a formulat în mod greșit cerere de chemare în judecată.

Astfel, aceasta a solicitat penalități de întârziere, deși acestea se puteau acorda numai dacă exista o clauză penală înscrisă în contractul părților, însă aceasta nu există, dar putea solicita prin cererea introductivă plata dobânzilor legale, începând cu data scadenței datoriei, însă, reclamanta nu a formulat o astfel de cerere, astfel încât hotărârea instanței de apel este legală sub aspectul neacordării penalităților de întârziere.

II. În ce privește recursul recurentei-pârâte.

1. Prima critică nu poate fi reținută.

Motivarea instanței de apel este legală, dispozițiile din Codul de procedură civilă, privind procedura concilierii directe, prevăzute de art. 720 și urm., au ca scop prevenirea înregistrării unor litigii între comercianți pe rolul instanțelor și nu blocarea accesului la justiție, or, în speța de față, așa după cum a reținut și instanța de apel, s-a făcut dovada că reclamanta a comunicat pârâtei pretențiile sale, însă aceasta a preferat să recurgă la tertipuri procedurale, în loc să răspundă pretențiilor reclamantei, astfel încât acesteia din urmă nu-i putea fi refuzat accesul la justiție, mai ales că pretențiile sale s-au dovedit a fi justificate.

2. Celelalte critici formulate de către recurenta-pârâtă vizează temeinicia deciziei recurate, însă, sub acest aspect, hotărârea instanței de apel nu mai poate fi verificată în calea de atac a recursului, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC P.I. SRL Petroșani și pârâta SC A.M. HUNEDOARA SA Hunedoara împotriva deciziei nr. 78 din 23 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 31 mai 2012.