Inapplicability of tax penalty provisions to non-contractual claims for non-use of state-owned space

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului București, înregistrată la data de 6 noiembrie 2011, reclamanta Administrația Fondului Imobiliar a chemat în judecată pe pârâta SC L.D. SRL, solicitând instanței să dispună ca aceasta să fie obligată să-i plătească echivalentul în RON la cursul zilei din data punerii în executare a sumei de 19.653,02 dolari SUA, din care 11.352 dolari SUA, reprezintă contravaloarea lipsă folosință spațiu, aferentă perioadei 1 februarie 2005–31 iunie 2006, iar 8.301,02 dolari SUA, reprezintă majorări de întârziere, aferente aceleiași perioade, invocând în drept prevederile art. 998, art. 999, art. 1073 C. civ., art. 1 alin. (2) și art. 115 din O.G. nr. 92/2003, republicată, modificat prin Legea nr. 210/2005.

Secția a VI-a comercială a Tribunalului București, prin sentința comercială nr. 2351, pronunțată la data de 2 martie 2010, a admis, în parte, acțiunea și a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 85.664,48 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru spațiul în suprafață de 577,66 m.p. în baza fișei de calcul nr. 24258 din 2 noiembrie 2000, respingând capătul de cerere având ca obiect plata penalităților de întârziere.

Spre a hotărî astfel, tribunalul a reținut că dreptul locativ al pârâtei pentru spațiul cu altă destinație decât aceea de locuință, situat în sector 2, București, s-a născut din dispoziția Primarului General, executată de reclamantă prin fișa de calcul și de evidență lunară a locațiunii, nu prin contract de închiriere care nu există în speță; că pârâta a recunoscut datoria restantă cu titlu de preț al locațiunii, lăsând expertului contabil posibilitatea de a determina suma datorată; că, prin expertiza contabilă efectuată în cauză, s-a stabilit această sumă ca fiind un cuantum de 85.664,48 RON, reprezentând echivalentul în RON al sumei de 28.243,21 dolari SUA la cursul B.N.R. din data de 19 iunie 2009, la care reclamanta și-a restrâns pretențiile solicitate cu titlu de contravaloare lipsă de folosință, și că penalități de întârziere nu pot fi acordate, cât timp între părți nu a fost încheiat un contract prin care să se prevadă o clauză penală.

Apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului motivat pe neacordarea majorărilor de întârziere solicitate prin cererea de chemare în judecată, a fost respins, ca nefondat, de Secția a VI-a comercială a Curții de Apel București, prin decizia comercială nr. 429, pronunțată la data de 3 noiembrie 2010.

Pentru a pronunța această decizie, analizând sentința atacată, în limitele cererii de apel, în raport cu probele administrate și dispozițiile legale aplicabile, instanța de control judiciar a reținut că prevederile anexei nr. 2 la H.C.G.M.B. nr. 59/1997, cele ale H.C.G.M.B. nr. 221/1998 nu sunt incidente în cauză, câtă vreme între părți nu s-a încheiat niciun fel de contract, asemeni prevederilor art. 115 alin. (1) și alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, republicată, înlăturând ca neîntemeiate susținerile apelantei în sensul că penalitățile de întârziere ar fi datorate în baza acestor prevederi.

Împotriva menționatei decizii a formulat recurs apelanta reclamantă, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 115 alin. (1) și alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, aplicabile în speță, în conformitate cu care neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor sale de plată se sancționează cu penalități de întârziere care fac venit la bugetul căruia îi aparține creanța principală, întrucât sumele reprezentând contravaloarea de folosință a imobilelor care fac parte din fondul imobiliar de stat fac venituri la bugetul local – recurenta neprecizând relevanța referirilor la incidența art. 998-999 și art. 1073 C. civ., față de decizia atacată, dat fiind că instanța de control judiciar, nu a fost învestită prin cererea de apel cu examinarea acestui aspect și nedezvoltând motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. spre a putea fi analizat.

Recursul este nefondat.

Astfel, având în vedere că între părți nu s-a încheiat un raport juridic fiscal, iar suma reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, în litigiu, chiar dacă are natura juridică a veniturilor proprii la bugetul local al Municipiului București, devenind, din momentul în care se datorează, creanță bugetară de încasat la bugetul local, nu reprezintă creanță fiscală în sensul art. 21 din O.G. nr. 92/2003, în conformitate cu care creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal, nerezultând dintr-un raport de drept material fiscal, se constată că, în mod corect, instanța de apel a înlăturat criticile apelantei bazate pe incidența art. 115 alin. (1) și alin. (3) din precitatul act normativ, făcând o corectă calificare a izvorului obligației de plată în speță, reglementată de norme de drept privat, nu de acte normative de drept public care reglementează creanțele fiscale.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Administrația Fondului Imobiliar împotriva deciziei comerciale nr. 429 din 03 noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2011.