Inadmissibility of judicial suspension of statutory pension reform measures and Government Ordinance under Administrative Jurisdiction Act

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 22 octombrie 2010, reclamanta D.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, suspendarea aplicării Legii nr. 119/2010 și a H.G. nr. 737/2010 până la pronunțarea instanței de fond asupra cererii sale privind anularea parțială a actelor normative menționate, cerere ce face obiectul Dosarului nr. 10237/2/2010 al Curții de Apel București, secția a VIII-a.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în anul 2001 s-a pensionat, îndeplinind condițiile de vârstă și vechime în muncă, timp de 33 de ani având, neîntrerupt, funcția de grefier de ședință.

A mai arătat reclamanta că în data de 02 septembrie 2010 i-a fost comunicată Decizia nr. 153289 din 17 august, emisă ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor și a H.G. nr. 737/2010 privind metodologia de recalculare a categoriilor de pensii de serviciu prevăzute la art. 1 lit. c) - h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor.

S-a mai precizat că potrivit Deciziei mai sus menționate, ca urmare a aplicării dispozițiilor Legii nr. 119/2010 și ale H.G. nr. 737/2010 îi revine o pensie în cuantum de 1.229 RON, din care i se rețin 13 RON CASS și 35 RON impozit, rămânându-i 1.181 RON.

Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile și, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamanta D.M.

În ce privește excepția inadmisibilității, pârâtul a arătat că reclamanta trebuia să se adreseze în prealabil, în termenele și condițiile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, autorității care a emis actul. Numai după parcurgerea acestei etape, care este o condiție de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ, reclamanta se putea adresa instanței.

Curtea a pus în discuție la termenul din 09 noiembrie 2010 excepția inadmisibilității cererii de suspendare a Legii nr. 119/2010.

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului, cerere încuviințată în principiu în ședință publică de instanță.

Prin Sentința nr. 4562 din 16 noiembrie 2010 Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamanta D.M. și a admis cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului, formulată de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut următoarele:

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 14, 15 și art. 7 din Legea nr. 554/2004 s-a reținut că suspendarea executării actului administrativ nu poate fi dispusă în situația în care reclamantul nu face dovada îndeplinirii condiției de admisibilitate a recursului administrativ prealabil.

Astfel, suspendarea executării actului administrativ se poate dispune, conform art. 14 din Legea nr. 554/2004, în anumite condiții, când persoana vătămată cere instanței acest lucru „după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare”.

Chiar dacă, potrivit art. 15, cererea de suspendare poate fi formulată și odată cu sesizarea instanței cu cererea de anulare a actului, cerința îndeplinirii condiției recursului administrativ prealabil rezultă implicit (sesizarea instanței cu cererea de anulare a actului este obligatoriu a fi precedată de cererea de revocare a acestuia, în condițiile art. 7 din Legea contenciosului administrativ).

Reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte că anterior sesizării instanței s-a adresat Guvernului cu cererea de revocare a actului administrativ a cărui suspendare o solicită.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că cererea de suspendare a executării legii nu este admisibilă, actele normative nefiind supuse dispozițiilor art. 14 - 15 din Legea nr. 554/2004, referitoare la suspendarea executării actelor administrative unilaterale.

Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond a declarat recurs D.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului, reclamanta a arătat, în esență, că soluția pronunțată este greșită, câtă vreme art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 prevede situația în care persoanele vătămate prin dispoziții ale ordonanțelor pot introduce acțiuni fără a avea obligația de a formula plângere prealabilă.

Recursul este nefondat.

Soluția primei instanțe de a respinge ca inadmisibilă cererea de suspendare a prevederilor Legii nr. 119/2010, este corectă.

Legea nr. 554/2004 reglementează materia contenciosului administrativ, stabilind condițiile în care orice persoană poate contesta în justiție fie acte administrative emise de autoritățile publice, fie refuzul nejustificat al acestor autorități de soluționare a cererilor și de recunoaștere a drepturilor pretinse, invocând vătămarea în drepturi prevăzute de lege ori în interese legitime (protejate de lege).

Este de esența contenciosului administrativ că sunt supuse cenzurii instanțelor de judecată, potrivit Legii nr. 554/2004, doar actele administrative tipice sau atipice, adică exclusiv actele infralegislative, astfel cum sunt definite în art. 2 din actul normativ amintit, iar nu dispoziții cuprinse în legi.

Prin urmare, judecătorul de contencios administrativ nu poate nici să dispună suspendarea pe cale judiciară, în baza prevederilor art. 14 și/sau art. 15 din Legea nr. 554/2004, a prevederilor unei legi, cum este cazul actului normativ la care se referă în acțiune reclamanta - Legea nr. 119/2010.

Evident, prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, invocate de reclamantă în recurs, nu sunt aplicabile pentru că acestea se referă, printre altele, la cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe, or, în cauză, reclamanta nu a invocat prin acțiune că ar fi fost vătămată printr-un astfel de act normativ, ci prin dispozițiile unei legi.

În ceea ce privește suspendarea prevederilor H.G. nr. 737/2010, această hotărâre este un act infralegislativ normativ supus controlului instanțelor de judecată în baza Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, însă reclamanta nu a respectat exigențele legale ale art. 14 alin. (1) din actul normativ precitat, astfel că în mod corect prima instanță a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.

În art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt fixate condițiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiții cumulative: a) condiția declanșării procedurii administrative prealabile, b) condiția cazului bine justificat și c) condiția prevenirii unei pagube iminente.

În speță, reclamanta a solicitat suspendarea H.G. nr. 737/2010 direct la instanța de judecată fără să adreseze Guvernului reclamație administrativă prin care să solicite retractarea sau reformarea actului normativ atacat, astfel că cererea sa este inadmisibilă.

Nici în legătură cu acest capăt de cerere nu sunt incidente prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, pentru că în discuție nu este o ordonanță de guvern, ci o hotărâre a acestuia, textul legal invocat de reclamantă referindu-se exclusiv la actele administrative ce conțin norme cu putere de lege (ordonanțele), iar nu la orice acte administrative normative.

Față de cele ce preced, Înalta Curte constatând că recursul este nefondat, îl va respinge ca atare, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de D.M. împotriva Sentinței nr. 4562 din 16 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 februarie 2011.