Recognition of refugee status for ethnic persecution compensation under Emergency Order No. 105/1999 based on witness testimony in absence of official records

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, reclamantul M.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj, anularea hotărârii nr. 5523 din 12 decembrie 2008 emisă de pârâtă, în sensul de a fi obligată pârâta să-i acorde drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, întrucât are calitatea de persoană refugiată, în sensul actelor normative menționate.

În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că în toamna anului 1940 a plecat împreună cu părinții săi, din localitatea de domiciliu H., jud. Sălaj, în localitatea B., județul Bihor, din cauza persecuțiilor etnice, exercitate de regimul hortyst.

Prin sentința civilă nr. 235 din 25 mai 2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamantul M.D., a dispus anularea hotărârii nr. 5523 din 12 decembrie 2008 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantului calitatea de refugiat în perioada 1 noiembrie 1940-6 martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 octombrie 2008.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că din probele existente la dosar, respectiv actele de stare civilă, declarațiile autentificate și cele date în fața instanței ale martorilor P.F. și L.A., rezultă împrejurarea că părinții reclamantului M.F. s-a refugiat, împreună cu acesta din localitatea de domiciliu H., în localitatea B., în toamna anului 1940, reîntoarcerea având loc în luna martie 1945, fiind incidente dispozițiile art. 1 din Legea nr. 189/2000.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și ale art. 3041 C. proc. civ.

Susține, în esență, că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii, în sensul că a constatat calitatea de refugiat a reclamantului, în condițiile în care acesta nu a dovedit printr-un act oficial situația refugierii familiei sale din motive de persecuție etnică, iar declarațiile martorilor nu pot fi concludente având în vedere trecerea a 63 de ani de la eveniment, precum și vârsta fragedă pe care aceștia o aveau în toamna anului 1940.

Recursul este nefondat.

Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc. civ., Curtea constată că recursul nu este întemeiat, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus-menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Din conținutul textului de lege menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor cetățenilor români, care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, această situație putând fi dovedită cu acte oficiale, iar în lipsa acestora cu declarații autentificate de martori, potrivit art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 127/2002 cuprinzând Normele metodologice de aplicare a O.G. 105/1999.

Or, din declarațiile autentificate ale martorilor P.N. și R.F., date în fața notarului public, precum și din cele depuse sub prestare de jurământ în fața instanței de fond de numiții P.F. și L.A., coroborate cu hotărârile emise de pârâtă în favoarea martorilor, în sensul recunoașterii calității acestora de refugiat, din aceeași localitate, H., și în aceeași perioadă cu cea menționată de reclamant, rezultă cu certitudine că acesta, împreună cu familia sa, din motive etnice, s-a refugiat în luna noiembrie 1940 în localitatea B. din județul Bihor, unde a rămas până în martie 1945, când s-a întors în localitatea natală.

Pe de altă parte, este de notorietate situația că, în urma semnării Dictatului de la Viena, prin care au fost cedate anumite teritorii românești din Ardealul de Nord, au avut loc persecuții etnice, exercitate de regimul hortyst asupra populației românești din teritoriile ocupate, declarațiile martorilor fiind concordante sub acest aspect.

Cum din dovezile administrate în cauză (acte de stare civilă, declarații de martori și alte înscrisuri) rezultă cu evidență că părinții reclamantului, cetățeni români, M.D. și M. s-au refugiat, în noiembrie 1940 din localitatea de domiciliu H., în localitatea B., iar la acea dată, reclamantul fiind minor nu putea avea altă situație decât cea a părinților săi.

Că schimbarea domiciliului de către reclamant și familia sa a fost determinată de persecuțiile etnice suferite de aceștia rezultă și din împrejurarea că refugiul acestora s-a întins pe întreaga perioadă prevăzută de O.G. nr. 105/1999, la sfârșitul căreia reclamantul s-a reîntors în localitatea de domiciliu, în martie 1945.

În cauză, dovada refugiului reclamantului s-a făcut, așadar, conform legii, instanța de fond, în mod întemeiat, admițând acțiunea formulată de reclamant.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Sălaj, împotriva sentinței civile nr. 235 din 25 mai 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2009.