Illegality of "public utility facilities" interpretation in statutory restitution exception

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 160 din 10 decembrie 2010 a Curții de Apel Bacău a fost respinsă excepția de nelegalitate a dispozițiilor pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, invocată în cauza privind acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta F.R. în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Moinești - prin Primar și Guvernul României, ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău sub nr. 6156/110/2009, reclamanta F.R. a contestat Dispoziția nr. 1033/2009 emisă de Primarul Municipiului Moinești prin care s-a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafață de 3.875 mp.

Prin Încheierea din 7 iunie 2010, instanța a invocat din oficiu excepția de nelegalitate a dispozițiilor pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, constatând că soluționarea cauzei depinde de legalitatea sau nelegalitatea acestui act al Guvernului, sesizând astfel Curtea de Apel Bacău prin Adresa înregistrată.

În cauză au fost solicitate relații cu privire la apartenența terenurilor care fac obiectul deciziei contestate.

Analizând excepția de nelegalitate invocată, instanța sesizată a reținut că prin invocarea din oficiu a excepției de nelegalitate, Tribunalul Bacău nu a arătat care ar fi dispozițiile legale în raport de care H.G. nr. 250/2007 ar fi nelegale.

Prin concluzii reclamanta a apreciat că sintagma și „altele” inserată la pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 este contrară prevederilor art. 166 alin. (46) din Legea nr. 84/1995 și art. 16 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Analizând legalitatea pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 instanța a apreciat că nu se relevă motive de nelegalitate. Norma criticată a fost adoptată în aplicarea art. 51 din Legea nr. 10/2001 și în temeiul art. 108 din Constituție, având următorul conținut:

„În toate cazurile entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată, de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a suprafeței acestuia pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situații, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele. Individualizarea acestor suprafețe în cadrul procedurilor administrative de soluționare a notificărilor, este atributul entității învestite cu soluționarea notificărilor, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituțile legale cât și documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism.

Prevederile alin. (11) al art. 10 din lege interzic înstrăinarea sau schimbarea destinației imobilului a cărui restituire în natură nu este posibilă datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică. Interdicția instituită de acest text legal subzistă pe o perioadă de 5 ani, calculată cu începere de la data emiterii deciziei/dispoziției de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, motivată pe afectarea ...”.

Sintagma „și altele” nu este nelegală în raport de dispozițiile Legii nr. 84/1995 și art. 16 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul definind noțiunea de amenajări de utilitate publică așa încât formularea „și altele” nu poate avea în vedere decât bunurile afectate unei utilități publice.

Din înscrisurile depuse rezultă că terenul care a făcut obiectul cererii de restituire a făcut parte din domeniul public al municipiului, fiind astfel atestat prin H.G. nr. 1347/2001 pe acest teren aflându-se creșa și căminul cu program prelungit.

Este adevărat că potrivit Legii nr. 84/1995 – art. 166 alin. (46), bunurile și clădirile preluate abuziv fac parte din domeniul privat al statului, însă această prevedere nu atrage nelegalitatea pct. 10.3 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007, fiind o chestiune ce poate viza nelegalitatea H.G. nr. 1347/2001 de atestare a respectivelor bunuri în domeniul public.

Cum în discuție nu a fost însă legalitatea acestui act normativ, și cum de altfel, față de data emiterii H.G. nr. 1347/2001 și având în vedere practica Înaltei Curți de Casație și Justiție (care a statuat că actele emise anterior Legii nr. 554/2004 nu pot forma obiectul excepției de nelegalitate fără a implica încălcarea principiului securității raporturilor juridice), instanța sesizată cu fondul pricinii urmează să analizeze legalitatea H.G. nr. 1347/2001 prin care terenul în discuție a fost atestat ca făcând parte din domeniul public.

În ipoteza în care autoritățile uzând de sintagma „și altele” cuprind în sfera terenurilor de utilitate publică alte terenuri decât cele ce se circumscriu celor enumerate la pct. 10.3, se pune în discuție interpretarea acestei noțiuni și nicidecum legalitatea normei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs F.R.

În esență, prin cererea de recurs s-a arătat că practic nu s-a soluționat excepția invocată de Tribunalul Bacău din oficiu, că motivarea instanței de fond se face în mod greșit referire la H.G. nr. 1347/2001 deoarece în anexa 7 la această hotărâre de guvern, așa cum a fost modificată prin H.G. nr. 1538 din 1 noiembrie 2006, nu se regăsește terenul în litigiul și că din moment ce există prevederile art. 166 alin. (46) din Legea nr. 84/1995 se impune extinderea enumerării de la pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 a terenurilor de utilitate publică în sensul acestor prevederi, iar nu punerea în discuție a sintagmei „și altele”. Toate acestea demonstrează, în opinia recurentei, nelegalitatea normei legale în discuție.

Intimatul Guvernul României a răspuns prin întâmpinare motivelor de recurs invocate de recurentă, apreciind că soluția primei instanțe este temeinică și legală, cu atât mai mult cu cât Tribunalul Bacău care a sesizat instanța de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Bacău nu a menționat și care sunt textele de lege prin raportare la care dispozițiile H.G. nr. 250/2007 ar fi nelegale.

În susținerea apărărilor sale, intimatul a depus la dosar Nota de fundamentare care a stat la baza actului administrativ contestat, Avizul Consiliului Economic și Social și Avizul Consiliului Legislativ.

Examinând cauza prin prisma art. 3041 C. proc. civ., având în vedere obiectul litigiului care privește verificarea legalității conform procedurii instituite de art. 4 (1) din Legea nr. 554/2004, probatoriul administrat de Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Considerentele sentinței aflate în control judiciar demonstrează că abordarea și concluzia primei instanțe sunt corecte, remarcându-se că în lipsa indicării de către instanța care a invocat din oficiu excepția de nelegalitate, Tribunalul Bacău, secția civilă, a dispozițiilor legale în raport de care să se cerceteze legalitatea pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 (pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989), deși instanța de contencios administrativ este obligatoriu a fi sesizată prin încheiere motivată în conformitate cu art. 4 (1) din Legea contenciosului administrativ, a fost necesar a se apela la dispozițiile art. 166 (46) din Legea nr. 84/1995 a învățământului, republicată și art. 16 (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, indicate de reclamanta F.R. În „concluziile scrise finale” reclamanta arată că pct. 10.3 din Normele metodologice contravin prevederilor legale mai sus-menționate, făcând referire concretă la sintagma „și altele” cuprinsă în textul verificat pe calea art. 4 (1) din Legea contenciosului administrativ, al cărui conținut a fost reprodus în expunerea rezumativă a considerentelor sentinței recurate.

Analizându-se norma criticată din perspectiva Legii nr. 10/2001 [art. 16 alin. (1) și (2)] și a Legii nr. 84/1995 s-a constatat în mod corect că legiuitorul a definit noțiunea de amenajări de utilitate publică așa încât formularea „și altele” nu se poate referi decât la bunurile afectate unei utilități publice.

Mai mult, actele depuse de intimat dovedesc că proiectul actului administrativ în discuție a fost avizat favorabil atât de Consiliul Economic și Social cât și de Consiliul Legislativ.

Trimiterile făcute la H.G. nr. 1437/2001 privind atestarea domeniului public al județului Bacău, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Bacău nu reprezintă argumente pentru sublinierea că norma contestată este legală, ci așa cum se poate lesne observa din considerentele sentinței reprezintă doar un punct de vedere al judecătorului care consideră că toate chestiunile legate de art. 166 (46) din Legea nr. 84/1995 pot viza fondul pricinii și eventual verificarea legalității hotărârii de guvern menționate.

Văzând și dispozițiile art. 312 (1) C. proc. civ. și art. 4 (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de F.R. împotriva Sentinței nr. 160 din 10 decembrie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 martie 2011.