Conversion of property vindication to damages for missing national treasure and State liability represented by Ministry of Culture

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

1. Hotărârea instanței de apel

Prin Decizia civilă nr. 421 A din 6 iulie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor împotriva Sentinței civile nr. 1088 din 12 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că din probele administrate în cauză a rezultat că prin Sentința penală nr. 318 din 10 martie 1989 a Judecătoriei Brașov s-a dispus confiscarea în favoarea Statului Român de la inculpatul A.B. a mai multor bunuri mobile proprietatea acestuia, între care și cele 2 piese revendicate în prezenta acțiune. Aceste bunuri au fost predate în custodie Muzeului de Istorie și Artă al Municipiului București, în prezent Muzeul Municipiului București.

După grațierea faptei, reclamantului i-au fost restituite o parte din bunurile confiscate, nu și cele menționate în prezenta acțiune.

Conform raportului de expertiză, aceste bunuri au valoare de tezaur național, situație în care legea aplicabilă este Legea nr. 182/2000. Față de art. 6 alin. (3) din această lege, calitate procesuală pasivă în cauză are Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, în calitate de reprezentant al Statului Român, iar nu Ministerul Finanțelor Publice.

Acțiunea a fost soluționată corect și pe fond pentru că, deși bunurile au intrat în posesia Statului Român, la data revendicării nu se mai regăseau fizic la instituția care le-a deținut, în prezent Muzeul Municipiului București. A fost dovedită fapta ilicită constând în preluarea ilegală de către stat a bunurilor mobile revendicate, existența prejudiciului determinat de lipsa unor valori patrimoniale în patrimoniul reclamantului, vinovăția autorului, cauzată de nerespectarea obligațiilor ce reveneau pârâtului Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, precum și legătura de cauzalitate între vinovăție și prejudiciu.

2. Recursul

2.1. Motive

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., prin care a formulat următoarele critici:

Instanța de apel a reținut vădit eronat, printr-o analiză superficială și chiar omisivă a materialului probator, că acțiunea în revendicare este fondată.

Instanța de apel a reținut vădit excesiv și arbitrar, în absența oricărui mijloc de probă, că legitimarea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național este susținută și de faptul că această instituție are în subordine pe pârâtul Muzeul Municipiului București, cel ce a deținut în fapt, la un moment dat, bunurile confiscate de la reclamant.

În cauză, față de materialul probator administrat, motivarea deciziei civile recurate apare ca vădit insuficientă, lipsită de bază legală, generând contradicție între considerente și dispozitiv în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție, dar care nu se regăsește întocmai în măsurile exprimate în dispozitiv.

În absența oricărui mijloc de probă instanța de apel a constatat că bunurile revendicate nu au putut fi identificate, nefiind găsite, iar expertizarea s-a făcut numai ipotetic, instanța acordând mai mult decât s-a cerut pentru că reclamantul își precizase valoarea obiectului acțiunii la 100.000 euro.

Reținerea în considerente a faptului că pârâtul Muzeul Municipiului București este în subordinea Ministerului Culturii și Patrimoniului Național a condus la exprimarea în dispozitiv a unor măsuri total golite de conținut și imposibil de executat.

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național nu are calitate procesuală în cauză, nefiind deținător de bunuri culturale mobile, așa cum impune art. 99 alin. (1) și (2) din Legea nr. 182/2000. Reprezentarea statului trebuia făcută de Ministerul Finanțelor Publice, în sarcina acestuia incumbând măsura reparației subsidiare prin echivalent.

2.2. Analiza recursului

Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Deși recurentul și-a întemeiat prima critică pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dezvoltarea motivului de recurs are la bază modul „vădit” eronat în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în primă instanță. Or, prin asemenea critică este dedusă controlului judiciar netemeinicia hotărârii, lucru inadmisibil în recurs față de art. 304 C. proc. civ. care arată că modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Verificând, din oficiu, legalitatea hotărârii instanței de apel sub aspectul motivării pe care se sprijină dispozitivul, Înalta Curte a apreciat că, dimpotrivă, hotărârea este temeinic motivată, judecătorul redactor structurând corect argumentele invocate de apelant în dezvoltarea criticilor împotriva sentinței și răspunzând pe larg acestor critici.

În al doilea rând, instanțele de fond nu au acordat mai mult decât s-a cerut. Împrejurarea că prin cererea introductivă de instanță reclamantul a prețuit valoarea bunurilor revendicate la suma de 100.000 euro, în respectarea cerințelor art. 112 pct. 3 C. proc. civ., iar instanța a obligat la plata a 120.000 euro, nu este de natură să atragă nelegalitatea hotărârii, conform art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Aceasta deoarece, după depunerea raportului de expertiză prin care cele două bunuri mobile au fost estimate la 120.000 euro reclamantul nu a formulat obiecțiuni, iar la termenul din 5 octombrie 2009, în condițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., a solicitat obligarea la despăgubiri în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză.

Nu este întemeiată nici critica privitoare la lipsa de calitate procesuală a Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, în reprezentarea Statului Român.

Astfel, de vreme ce instanțele de fond nu au dispus restituirea în natură a bunurilor confiscate din patrimoniul reclamantului nu sunt incidente prevederile art. 99 alin. (1) și (2) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, care obligă la restituire instituțiile deținătoare.

Întrucât bunurile mobile ce formează obiectul litigiului nu au mai putut fi identificate în natură, instanțele de fond au făcut aplicarea și interpretarea corectă a art. 6 alin. (3) din aceeași lege conform cu care, Ministerul Culturii și Cultelor reprezintă Statul Român în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural național mobil. Raporturile „interne” nu exclud reprezentarea în justiție, iar pârâtul nu a contestat natura bunurilor care, conform raportului de expertiză, au „valoare de tezaur național”. Prin urmare, executarea obligației va fi făcută în numele Statului Român de Ministerul Culturii și Cultelor.

În fine, instanța de apel a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 480 C. civ. chiar dispunând obligarea la contravaloarea bunurilor revendicate. Dacă lucrul revendicat nu mai există în materialitatea sa, din cauze care exclud culpa proprietarului neposesor, revendicarea este convertită într-o acțiune în despăgubiri.

Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că motivele de recurs nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. a respins recursul ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național împotriva Deciziei nr. 421 A din 06 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2011.