Nullity of holding unit's redirection of land restitution notification under Law No. 10/2001 and material competence

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea introductivă la instanță (formulată la data de 4 noiembrie 2008) apelanta-reclamantă S.C. I. S.A. București, prin reprezentanții legali, a solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul Iași – prin Primar, H.L. și H.B.R., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută parțială a Dispoziției primarului Municipiului Iași din 26 octombrie 2005, respectiv nulitatea art. 4 al acesteia.

Prin dispoziția contestată le-a fost respinsă pârâților H.L. și H.B.R., cererea privind acordarea de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești pentru imobilul construcție demolată din Iași, cu motivarea că Legea nr. 10/2001 nu prevede posibilitatea acordării unor astfel de despăgubiri, în cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură.

Prin aceeași dispoziție (la art. 3) s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Legii speciale nr. 247/2005 iar la art. 4 s-a direcționat notificarea spre competentă soluționare către S.C. I. S.A., în calitate de unitate deținătoare.

Prin Sentința civilă nr. 1473 din 28 iunie 2010 Tribunalul Iași a respins cererea formulată de reclamanta I. S.A. București în contradictoriu cu pârâții Municipiul Iași și H.L. și H.B.R. și a obligat reclamanta să plătească pârâților H. suma de 400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Iași, secția civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamantă, a respins calea de atac, ca nefondată, prin Decizia nr. 2 din 7 ianuarie 2011 pentru considerentele ce urmează:

La data de 16 septembrie 2005, anterior emiterii Dispoziției din 26 octombrie 2005, petenții H.L. și H.B.R. au solicitat reclamantei S.C. I. S.A. așa cum rezultă din notificarea înregistrată la data 16 septembrie 2005 la Biroul Executorului Judecătoresc R.I.C., restituirea în natură a terenului pe care nu s-au edificat construcții situat în Iași și bunuri în compensare pentru restul terenului ocupat.

Este adevărat că prin Sentința civilă nr. 1695 din 19 decembrie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost respinsă contestația petenților H. împotriva Deciziei nr. 4781 din 2 noiembrie 2005 a Consiliului de Administrație al S.C. I. S.A. (sentință împotriva căreia petenții nu au formulat cale de atac) însă în considerentele acesteia se reține cu autoritate de lucru judecat că notificarea acestora în privința terenului rămas liber nu a fost soluționată până în prezent, prevederile pct. 4 din Decizia nr. 3430/2005 referitoare la direcționarea notificării spre competentă soluționare către S.C. I. S.A., rămânând neschimbate, acestea vizând potrivit notificării și mențiunilor din dispoziție terenul situat în Iași.

În aceste condiții în mod corect Tribunalul Iași a reținut că nu poate fi primită cererea apelantei privind constatarea nulității absolute parțiale a art. 4 al Dispoziției din 26 octombrie 2005, atât timp cât nu se află în situația nerespectării, la emiterea acesteia a unor norme care ocrotesc un interes general, ci a unor norme edictate în interesul notificatorilor. Ori a proceda astfel, ar însemna, așa cum pe larg constată prima instanță a da dovadă de un formalism excesiv care nu ar avea altă finalitate decât aceea de a încetini, în mod nejustificat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a deturna fondurile acesteia de la scopul său reparator.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1, 3, 7 și 9 C. proc. civ. solicitând în principal casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea acțiunii formulate.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. se arată că instanța competentă material să soluționeze acțiunea este judecătoria întrucât reclamanta are calitatea de terț față de dispoziția emisă de unitatea deținătoare, nefiind aplicabile dispozițiile art. 24 alin. (37) din Legea nr. 10/2001.

O altă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. se referă la împrejurarea că în compunerea completului de judecată au intrat aceeași judecători care au participat și în primul ciclul de judecată.

Se apreciază că respingerea cererilor de abținere formulate de cele două judecătoare precum și a cererii de recuzare întrunesc elementele prezumției de parțialitate a judecătorilor, ceea ce atrage nulitatea deciziei.

Recurenta cu referire la motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. au apreciat greșit obiectul acțiunii întrucât nu s-a solicitat nulitatea absolută a deciziei ci doar nulitatea parțială a acesteia.

Totodată se învederează că instanțele erau obligate să se pronunțe asupra legalității deciziei prin care a fost soluționată Notificarea nr. 189/2001 și nu asupra Notificării din 2005, fiind ignorată autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 1695 din 19 decembrie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. Prin această sentință a fost respinsă contestația pârâților formulată împotriva Deciziei nr. 4781 din 2 noiembrie 2005 emisă ca urmare a transmiterii Notificării din 2005.

Niciuna dintre instanțele de fond nu au motivat soluția de respingere a acțiunii, soluția dată de instanța de apel având grave lacune de ... juridice și logice.

Decizia emisă de prima instanță încalcă Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 deoarece, potrivit art. 28 din Legea nr. 10/2001 primăria era competentă să soluționeze doar notificările prin care se cere restituirea în natură a bunului.

Intimații H. nu au notificat recurenta în anul 2001 deoarece au solicitat prefectului județului Iași acordarea de despăgubiri și nu restituirea în natură.

În aceste condiții intimații puteau chema în judecată numai Statul român, și, pe cale de consecință, obligarea recurentei de a soluționa notificarea este nelegală.

Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed:

Primarul municipiului Iași, prin Dispoziția din 26 octombrie 2005, constatând că, S.C. I. S.A. are calitate de unitate deținătoare a terenului situat în Iași, obiect al Notificării nr. 189/2001 formulate de H.L., H.B.R., a trimis notificare spre competentă soluționare reclamantei.

Această transmitere inserată la art. 4 din dispoziție a fost contestată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie prin Decizia nr. 70 din 12 februarie 2010 a statuat irevocabil asupra competenței materiale a instanței abilitate de lege să soluționeze cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, stabilind cu putere de lucru judecat că reclamanta are calitate de unitate deținătoare a imobilului, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 competența de soluționare a pricinii revenind în primă instanță tribunalului.

Recurenta, prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., reiterează criticile referitoare la necompetența materială a tribunalului cu referire la calitatea ei de terț față de decizia a cărei nulitate absolută parțială se solicită.

Critica nu poate fi primită căci ar fi înfrântă puterea de lucru judecat, ce interzice reducerea în fața instanțelor chestiuni litigioase deja soluționate, în speță instanța competentă material să soluționeze litigiu.

Motivul de casare prevăzut de pct. 1 al art. 304 C. proc. civ., în structura invocată de recurentă, se referă la faptul că judecătorii nu aveau dreptul să facă parte din complet pentru că erau incompatibili ori fusese admisă cererea de abținere sau de recuzare.

În cauză, cererea de recuzare formulată de reclamantă a fost respinsă prin încheierea din camera de consiliu de la 17 noiembrie 2010.

Osebit de aceasta, în primul ciclu procesual finalizat prin Decizia nr. 70/2010, judecătorii nu s-au pronunțat asupra fondului cauzei pentru a deveni incidente dispozițiile art. 24 alin. (1) C. proc. civ., instanța pronunțându-se doar asupra competenței materiale a instanței în soluționarea cauzei.

Dat fiind conținutul hotărârii judecătorești pronunțate în recurs, imparțialitatea judecătorilor nu a fost afectată, așa încât dreptul recurentei la un proces echitabil a fost pe deplin respectat.

Recurenta invocă încălcarea autorității de lucru judecat a Sentinței civile nr. 1695 din 19 decembrie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Critica este nefondată întrucât prin sentință s-a reținut că Notificarea din 16 septembrie 2005 a fost tardiv formulată precum și faptul că Notificarea nr. 189/2001 formulată de pârâții H. „nu a fost soluționată până în prezent, prevederile pct. 4 din Decizia nr. 3430/2005 referitoare la direcționarea notificării spre competentă soluționare către intimata S.C. I. S.A., rămânând neschimbate, aceste vizând ... terenul situat în Iași.”.

Drept urmare excepția autorității de lucru judecat invocat nu este incidentă în cauză câtă vreme nu este întrunită tripla identitate de elemente cerută de legiuitor, existența a două cazuri având același obiect, întemeiată pe aceeași cauză și între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.

Recurenta invocă nelegalitatea deciziei și din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. susținând că decizia este nemotivată. Critica este de asemenea nefondată, astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a procesului, instanța de apel a respectat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul de a arăta motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

Susține recurenta că primarul municipiului Iași nu avea calitatea de „redirecționa notificarea”, obligația sa fiind aceea de a o transmite Secretariatului Comisiei Centrale în conformitate cu Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Critica este vădit nefondată câtă vreme competența de soluționare a unei notificări aparține exclusiv unității deținătoare a bunului preluat abuziv conform art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Așa cum deja s-a arătat, s-a statuat cu putere de lege că recurenta are calitate de unitate deținătoare a terenului, acesteia revenindu-i obligația de a o soluționa funcție de situația de fapt reținută în baza probatorilor administrate de persoana îndreptățită.

Considerațiile recurentei privind persoana juridică pe care intimații trebuiau să o cheme în judecată pentru realizarea pretențiilor lor sunt fără semnificație juridică în prezent cauza față de obiectul cererii de chemare în judecată formulat de reclamantă: nulitatea parțială a Dispoziției primarului municipiului Iași din 26 octombrie 2001 cu privire la pct. 4.

Înalta Curte pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat, reținând că motivele de recurs prevăzute de pct. 1, 3, 7 și 9 ale art. 304 nu sunt incidente în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. I. S.A. împotriva Deciziei nr. 2 din 7 ianuarie 2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2011.