Appeals rejected: State must pay purchaser market price for invalidated Law No. 112/1995 apartment sale

Asupra recursurilor civile de față, Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 04 mai 2008, reclamantul D.T. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al imobilului situat în București, în suprafață de 70 mp, evaluat provizoriu la 150.000 euro, respectiv 630.000 RON, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului cheltuielile de judecată efectuate în Dosarul nr. 19742/29912006, în care a fost evins, cheltuielile de executare la care a fost obligat, respectiv 4413,5 RON, potrivit procesului-verbal din 05 februarie 2009 în dosarul de executare nr. X/2009 și obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească daune morale în cuantum de 50.000 RON. Totodată, a solicitat prin acțiune obligarea pârâților să plătească dobânzile legale aferente sumelor solicitate, începând cu data evicțiunii, 25 noiembrie 2008 și până la data plății efective a sumelor.

Prin cererea din 27 ianuarie 2010 reclamantul a precizat primul petit, în sensul că solicită restituirea prețului de piață al imobilului, de 286.043 euro, astfel cum a fost stabilit prin raportul de expertiză.

Prin Sentința civilă nr. 222 din 17 februarie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea, a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 1.199.176 RON, reprezentând prețul de piață al imobilului situat în București și a respins, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 5 decembrie 1996, reclamantul a cumpărat imobilul situat în București, în baza Legii nr. 112/1995.

Prin Sentința civilă nr. 6500 din 11 iunie 2001 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și revocabilă, a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității contractului menționat, pornită de fosta proprietară C.I.G., reținându-se buna-credință a chiriașului cumpărător.

Prin Sentința civilă nr. 1662 din 1 februarie 2007 a Judecătoriei Sectorului 1 București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1800 din 25 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de aceeași fostă proprietară C.I.G. și a fost obligat reclamantul din prezenta cauză să-i lase acesteia imobilul situat în București, în deplină proprietate și posesie. Această sentință a fost pusă în executare silită, reclamantul fiind evacuat la data de 5 februarie 2009, conform procesului-verbal de punere în posesie din dosarul de executare nr. X/2009.

Tribunalul a apreciat, cu privire la primul capăt de cerere, astfel cum a fost precizat, că sunt incidente dispozițiile speciale ale art. 501 din Legea nr. 10/2001, în sensul că Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de titular al obligației de despăgubire, trebuie să plătească reclamantului valoarea de piață a imobilului, în sumă de 1.199.176 RON, astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză.

Cu privire la solicitarea de obligare a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului cheltuielile de judecată în Dosarul nr. 19742/299/2006, în care a fost evins, precum și cheltuielile de executare la care a fost obligat, respectiv suma de 4413,5 RON, potrivit procesului-verbal din 5 februarie 2009 în dosarul de executare nr. X/2009, tribunalul a reținut că obligația de garanție pentru evicțiune revine vânzătorului, conform art. 1337 și următoarele C. civ. Pe de altă parte, obligația de garanție, sub aspectul spezelor instanței (art. 1341 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.) nu a fost transferată prin nicio dispoziție legală specială asupra pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, situație în care pretențiile îndreptate împotriva acestui pârât nu sunt întemeiate.

În ceea ce privește capătul de cerere privind dobânzile, prima instanță a reținut că temeiul de drept invocat de reclamant, respectiv art. 1088 C. civ., nu este aplicabil în speță, fiind incidente dispozițiile legii speciale, care înlătură de la aplicare dispozițiile de drept comun prevăzute de C. civ. în materia obligațiilor.

Tribunalul a apreciat ca fiind neîntemeiat și capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de daune morale, considerând că nu se poate reține o faptă ilicită în sarcina pârâtului, în sensul art. 998 - 999 C. civ. și nici existența prejudiciului moral.

Împotriva sentinței pronunțată de tribunal a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în sensul că: dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu au aplicare în cauză, deoarece contractul de vânzare-cumpărare exhibat de către reclamant nu a fost desființat; prima instanță trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune; greșit a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 664A din 09 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat, reținând că, deși prin Sentința civilă nr. 6500 din 11 iunie 2001 a Judecătoriei Sectorului 1 București, contractul de vânzare-cumpărare al reclamantului nu a fost anulat, acesta fiind considerat un cumpărător de bună-credință, același contract a devenit ineficient (deci, desființat implicit) ca urmare a Sentinței civile nr. 1662 din 01 februarie 2007 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care s-a acordat preferabilitate titlului de proprietate al fostei proprietare. În consecință, just prima instanță a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, conform cărora proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Instanța de apel a mai reținut că plata prețului de piață al imobilelor se face tot în conformitate cu dispozițiile acestei legi, respectiv, în baza art. 50 alin. (3), care prevede în mod expres că restituirea prețului de piață al imobilelor, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Așadar, corect a procedat prima instanță, în raport de dispozițiile acestei legi speciale, înlăturând incidența dispozițiilor de drept comun ce instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune.

În ceea ce privește critica raportată la cheltuielile de judecată, instanța de apel a apreciat că, atâta vreme cât pârâtul a căzut în pretenții pentru neîndeplinirea de bună-voie a obligației legale de achitare a cuantumului prețului de piață al imobilului, dispozițiile art. 274 C. proc. civ. sunt pe deplin aplicabile.

Prin decizia pronunțată în apel, instanța a obligat pe apelant la plata către intimatul-reclamant a sumei de 2.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată reduse, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. pr. civ, reclamantul și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamantul critică decizia din apel în ceea ce privește reducerea cheltuielilor de judecată, arătând că această soluție nu este motivată (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) și că încalcă dispozițiile art. 261 pct. 5, art. 274 alin. (1) C. proc. civ., art. 133 alin. (1) și (2) din statutul profesiei de avocat și art. 1 și art. 30 din Legea nr. 51/1995.

Pârâtul critică decizia instanței de apel, din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora arată că: instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, deoarece prin acțiune s-a solicitat acordarea sumei de 150.000 euro, iar instanța a acordat valoarea de piață de 1.199.176 RON, reprezentând o sumă aproximativ dublă față de cea solicitată de reclamant; astfel s-a încălcat principiul disponibilității și dispozițiile art. 129 alin. ultim C. proc. civ.; hotărârea s-a dat cu aplicarea greșită a art. 501 din Legea nr. 10/2001, deoarece contractul de vânzare-cumpărare nu a fost desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă; pe de altă parte, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, deoarece la data vânzării exista cerere de restituire a imobilului formulată de fostul proprietar; ca urmare a neîndeplinirii condițiilor textului legal menționat, Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă; potrivit art. 1337 C. civil, răspunderea pentru evicțiune revine vânzătorului Municipiul București; în mod greșit a fost omologat raportul de expertiză prin care s-a stabilit o sumă mult mai mare decât cea solicitată prin acțiune de reclamant; raportul de expertiză a fost comunicat numai reclamantului, nu și pârâtului, care astfel a fost în imposibilitatea de a formula obiecțiuni; greșit a fost obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care răspunderea revine vânzătorului Municipiul București; pe de altă parte, Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă de neglijență sau rea-credință și nu este în culpă procesuală.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește recursul reclamantului, critica acestuia privind nemotivarea de către instanța de apel a dispoziției de reducere a cuantumului onorariului avocatului este corectă, însă această lipsă va putea fi suplinită de instanța de recurs, care va aprecia dacă soluția este sau nu legală. Verificând legalitatea acestei soluții, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Aceste dispoziții legale nu afectează în niciun mod raportul juridic dintre avocat și client, născut din contractul de asistență juridică. Decizia judecătorului, luată cu ocazia aprecierii întinderii cheltuielilor de judecată, de a reduce onorariul de avocat, nu afectează întinderea obligației de plată a onorariului asumată și executată de client și nici nu aduce atingere dreptului corelativ al avocatului de a primi onorariul convenit cu clientul său prin contractul de asistență juridică.

În același sens, prin Decizia nr. 401/2005, Curtea Constituțională, învestită cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor menționate, a reținut că dreptul de a fi asistate de un avocat ales, care presupune în mod necesar angajarea acestuia pe calea unei convenții, cu plata unui onorariu stabilit de comun acord, nu vine în contradicție cu prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.

O asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.

În sensul celor arătate este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

În cadrul prerogativei conferite de lege de a aprecia asupra cuantumului cheltuielilor de judecată cuvenite părții care a câștigat procesul, judecătorul trebuie să facă distincția între raportul juridic de drept material ce derivă din încheierea contractului de asistență juridică, în cadrul căruia au calitatea de părți clientul și avocatul și raportul juridic de drept procesual dintre părțile litigante. Primul raport juridic este guvernat de regulile generale ale C. civ., privind condițiile generale de validitate și efectele contractelor sinalagmatice, precum și dispozițiile speciale în materia organizării și exercitării activității de avocatură, în timp ce al doilea raport juridic, de drept procesual, este guvernat de art. 274 C. proc. civ. Partea căzută în pretenții, care este obligată la plata cheltuielilor de judecată, are calitatea de terț față de contractul de asistență juridică, motiv pentru care acest act nu-i poate fi opozabil. Obligația sa de plată a cheltuielilor de judecată nu izvorăște din contractul de asistență juridică, ci din dispoziția dată de judecător, abilitat prin norma de procedură menționată să aprecieze asupra cuantumului rezonabil al acestor cheltuieli, atunci când în componența lor intră și onorariul avocațial. Judecătorul nu intervine în raportul dintre client și avocat, deoarece nu modifică întinderea onorariului prevăzut în contract, ci stabilește întinderea cheltuielilor de judecată pe care le datorează partea care a pierdut procesul.

De aceea, prevederile legale invocate de recurentul-reclamant (art. 133 alin. (1) și (2) din statutul profesiei de avocat și art. 1 și art. 30 din Legea nr. 51/1995), care guvernează exclusiv contractul de asistență juridică, adică raportul dintre client și avocat, nu sunt incidente în materia cheltuielilor de judecată, materie care se supune regulilor de procedură civilă.

Ca atare, reducerea cheltuielilor de judecată de către instanța de apel nu este contrară legii, ci este făcută tocmai în temeiul unei dispoziții procedurale care permite judecătorului acest lucru.

În ceea ce privește motivele de recurs invocate de recurentul-pârât, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile referitoare la încălcarea principiului disponibilității și acordarea a mai mult decât s-a cerut (circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), precum și cele referitoare la omologarea și necomunicarea raportului de expertiză, cu consecința împiedicării părții de a formula obiecțiuni (ce s-ar încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), au în vedere judecata în fața primei instanțe și trebuiau invocate în apel. Din examinarea motivelor de apel, se constată că apelantul pârât nu a invocat aceste aspecte în calea de atac devolutivă, neputând fi invocate și valorificate omisso medio, direct în calea extraordinară de atac a recursului.

În ceea ce privește celelalte critici, care au fost supuse dezbaterii și în faza procesuală a apelului, Înalta Curte constată că dezlegarea dată de instanța de apel este corectă.

Ambele instanțe, de fond și de apel, au reținut în mod corect calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în prezentul litigiu.

Chiar dacă legiuitorul nu a fost deosebit de riguros în folosirea și definirea exactă a unor termeni juridici, voința sa în ceea ce privește sfera noțiunii de "desființare" la care se face referire în art. 50 și art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, poate fi dedusă din interpretarea prevederilor art. 20 alin. (21) al aceleiași legi.

Potrivit acestui text legal, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor.

Deși textul legal menționat are ca obiect principal de reglementare dreptul foștilor chiriași de a li se asigura cu prioritate o locuință de către autoritățile locale și centrale ale statului, din conținutul acestui text reiese clar ce anume a înțeles legiuitorul prin desființarea contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv, atât situația în care acestea au fost anulate, dar și ipoteza în care și-au pierdut efectul ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare împotriva cumpărătorului.

Art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009, prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

La art. 50 alin. (21) se prevede că cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru, iar alin. (3) al aceluiași articol stabilește calitatea Ministerului Finanțelor Publice de debitor al obligației de restituire, prevăzând că: "Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (21) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

Din examinarea acestor prevederi legale reiese fără dubiu că obligația de restituire a prețului, atât a prețului actualizat în situația prevăzută de art. 50 alin. (2), cât și a prețului de piață în situația prevăzută de art. 50 alin. (21), revine Ministerului Finanțelor Publice, așa încât distincția făcută de recurent în dezvoltarea motivelor de recurs, este contrară legii.

Nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât Ministerul Finanțelor Publice, privind incidența normelor de drept comun în materie de evicțiune și calitatea de debitor a vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Conform principiului specialia generalibus derogant, norma specială înlătură de la aplicare norma de drept comun. În materia examinată, Legea nr. 10/2001, lege specială, stabilește condițiile de restituire a prețului actualizat și a celui de piață, precum și calitatea Ministerului Finanțelor Publice de plătitor, în numele și pe seama Statului debitor al obligației de restituire, aceste prevederi legale având prioritate de aplicare.

În motivarea recursului recurentul susține argumente care se exclud reciproc. Astfel, pe de o parte, se susține că nu ar fi îndeplinite condițiile legale pentru obligarea sa la plata prețului de piață al imobilului, deoarece reclamantul nu a făcut dovada existenței unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile în ceea ce privește desființarea contractului de vânzare-cumpărare (ceea ce presupune că actul este în ființă și valabil), iar pe de altă parte se susține că actul a fost încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995, deoarece reclamantul a fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Or, cele două ipoteze nu pot coexista, unul și același act juridic neputând fi, în același timp, valabil, dar încheiat cu încălcarea legii

Așa cum a reținut și instanța de apel, condițiile legale pentru restituirea prețului de piață al imobilului sunt îndeplinite în prezenta cauză, deoarece contractul de vânzare-cumpărare a fost desființat ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare împotriva cumpărătorului, iar contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, atâta vreme cât acțiunea pentru constatarea nulității acestuia a fost respinsă prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Este nefondată și critica privind cheltuielile de judecată la care a fost obligat recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. La fundamentul răspunderii pentru cheltuielile de judecată stă culpa procesuală a părții, culpă dovedită prin simplul fapt că aceasta a pierdut procesul.

În speță, acțiunea a fost admisă în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, soluția de obligare a acestui pârât la plata cheltuielilor de judecată către reclamant fiind în deplin acord cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul D.T. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 664 A din 09 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2011.