Road accident liability: voidness of conventional interest exceeding statutory caps and scope of parties' settlement regarding moral damages.

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16 ianuarie 2006, pe rolul Judecătoriei Craiova, sub nr. 811/C/2006, reclamantul S.E.C. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu cu pârâtul B.F., să fie obligat acesta din urmă la plata sumei de 1.400 lei, reprezentând despăgubiri materiale, precum și a sumei de 9.000.000 euro cu titlu de daune morale, toate rezultate în urma producerii accidentului rutier din 23 iunie 2005.

Pe parcursul procesului, reclamantul și-a precizat acțiunea, arătând că temeiul juridic al acesteia îl constituie dispozițiile art. 998 C. civ., și a completat-o, solicitând obligarea pârâtului și la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând despăgubiri bănești pentru folosul de care a fost lipsit ca urmare a neplății sumelor datorate de pârât în urma accidentului pe care acesta l-a produs, precum și obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 lei pentru fiecare zi de întârziere în plata sumelor datorate, de la data introducerii acțiunii și până la plata sumei datorate.

Prin încheierea de ședință nr. 5841 din 13 iunie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a admis cererea reclamantului și a dispus strămutarea judecării cauzei la Judecătoria Târgu Mureș.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 11 septembrie 2006.

La termenul din 20 aprilie 2007, reclamantul a precizat, în ședință publică, micșorarea câtimii despăgubirilor materiale, în sensul că solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 500 lei daune materiale la care se adaugă o dobândă de 25% calculată de la momentul încheierii convenției și până la momentul plății. A arătat că își menține cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 9.000.000 euro daune morale.

A mai menționat că a încheiat un contract cu pârâtul cu privire la despăgubiri.

Judecătoria Târgu Mureș, prin sentința civilă nr. 4231 din 5 septembrie 2008, a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș.

Tribunalul Mureș, secția civilă, prin sentința nr. 1900 din 28 noiembrie 2008, a admis, în parte, cererea formulată și precizată de reclamantul S.E.C. și a obligat pe pârâtul B.F. la plata sumei de 500 lei cu titlu de despăgubiri către reclamant; au fost respinse celelalte pretenții solicitate.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:

Analizând cu prioritate excepția de netimbrare a cererii, invocată de pârât, instanța a respins această excepție, întrucât, prin încheierea pronunțata în ședința publică din data de 20 aprilie 2007, instanța a admis cererea reclamantului de acordare a ajutorului public judiciar și a dispus scutirea acestuia de plata taxei judiciare de timbru (fila 164-165 dosar).

Cu privire la fondul cauzei, instanța a calificat cererea de chemare în judecată ca fiind o cerere în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, se impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unei fapte ilicite, cauzarea unui prejudiciu, vinovăția făptuitorului și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

În fapt, la data de 23 iulie 2005, seara, în urma unui accident de circulație cauzat de pârât, reclamantul a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 14-16 zile îngrijiri medicale.

Fapta a fost recunoscută de pârât, prin întâmpinarea formulată în prezenta cauză. De asemenea, pârâtul și-a recunoscut și vinovăția, arătând, în întâmpinare, că a fost de acord să plătească reclamantului, cu titlu de despăgubiri, o sumă de 500 lei.

Prin urmare, raportat la prevederile art. 998-999 C. civ., instanța constată că existența faptei ilicite și a vinovăției nu au fost contestate de pârât.

Cu privire la raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul cauzat reclamantului, Tribunalul a adus următoarele precizări:

Din actele dosarului reiese existența unui raport de cauzalitate direct între acel accident de circulație și leziunile provocate reclamantului, descrise în certificatul medico-legal nr. 1558/A2 din 24 iunie 2005 (fila 2 dosar). Din cuprinsul certificatului medico-legal reiese că reclamantul a suferit următoarele leziuni: „plagă verticală de 6 cm gambă dreapta; tumefacție și echimoză violacee; articulație tibio-tarsiană stângă și față dorsală picior, excoriație de 10/6 cm pe fond tumefist cot stâng posterior; acuză cefalee, amețeli”.

S-a stabilit că reclamantul a necesitat 14-16 zile îngrijiri medicale.

Reclamantul a depus ulterior o serie de adeverințe medicale și rețete (filele 363-371, 378-387 și 388-394 dosar).

Instanța a înlăturat aceste înscrisuri, ca nefiind utile cauzei, întrucât se referă la alte afecțiuni cu privire la care nu s-a dovedit că ar fi în raport de cauzalitate directă cu accidentul rutier din data de 23 iunie 2005.

Chiar dacă martorii M.G. (fila 415 dosar) și A.M.E. au amintit de stări de rău cu privire la sănătatea reclamantului, nu reiese că aceste stări aveau legătură directă de cauzalitate cu vătămările cauzate în urma accidentului rutier amintit. Reclamantul urma o serie de tratamente medicale pentru alte afecțiuni, care nu constituie o urmare a vătămărilor din accident.

În aceste condiții, în prezenta cauză, prejudiciul produs constă în efectul negativ suferit de reclamant prin accidentul de circulație din data de 23 iunie 2005 - și anume vătămări ale stării de sănătate, care au necesitat pentru vindecare 14-16 zile îngrijiri medicale, conform certificatului medico-legal amintit.

Acesta este motivul pentru care, la primul termen de judecată stabilit la Tribunalul Mureș, pentru soluționarea prezentei cauze (după ce Judecătoria Târgu Mureș și-a declinat competența materială de soluționare a cauzei), instanța a revenit asupra probei privind efectuarea unei expertize medico-legale (în sensul dispus prin încheierea de ședință din data de 14 septembrie 2007), precum și a dispoziției de emitere a unei adrese către dr. Z.S.P., pentru a comunica mai multe acte. S-a revenit, pentru aceleași motive, și asupra dispoziției de solicitare de relații de la Uniunea Veteranilor de Război Dolj.

Instanța a apreciat că nu este utilă, concludentă și pertinentă în cauză cererea reclamantului privind înscrierea în fals, în sensul solicitat la termenul de judecată din data de 14 septembrie 2007 (filele 313-314 dosar).

În consecință, a apreciat cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul produs reclamantului, prin raportare la vătămările cauzate acestuia la data de 23 iunie 2005, astfel cum rezultă din certificatul medico-legal amintit mai sus.

Cu privire la cuantumul prejudiciului, Tribunalul a avut în vedere faptul că între părți a intervenit o înțelegere, la data de 16 iulie 2005 (actul intitulat „Chitanță”, existent la fila 161 dosar).

Din cuprinsul acestui înscris, coroborat cu poziția reclamantului exprimată în ședința publică din data de 20 aprilie 2007 și cu poziția pârâtului exprimată în memoriul intitulat „concluzii scrise” (fila 181 verso dosar), reiese că, între părți, a intervenit o convenție cu privire la cuantumul despăgubirilor pe care pârâtul s-a obligat să le plătească reclamantului pentru vătămările cauzate acestuia în urma accidentului amintit mai sus.

Din coroborarea probelor menționate cu declarațiile martorilor audiați, reiese că părțile se înțeleseseră cu privire la acoperirea întregului prejudiciu cauzat reclamantului, prejudiciu care consta exclusiv în despăgubiri materiale.

Atât martorul D.V. (propus de pârât - fila 331 dosar), cât și martora A.M.E. (fila 417) au amintit de faptul că reclamantul intenționa să îi ceară pârâtului o despăgubire în sumă de 500 lei. Martora A.M.E. a declarat că reclamantul i-a și arătat convenția pe care o încheiase cu pârâtul, reclamantul spunându-i că acea sumă de 500 lei reprezenta cheltuielile efectuate de el ca urmare a accidentului (la medicul legist și pentru tratamentele administrate).

Cu privire la susținerile pârâtului că și-ar fi îndeplinit obligația asumată printr-o altă modalitate de plată - și anume în produse și prin munca pe care bunica pârâtului a asigurat-o în gospodăria reclamantului, instanța a reținut următoarele:

Martorul O.D. a declarat că pârâtul l-a rugat în mai multe rânduri să se deplaseze la locuința reclamantului cu diferite produse.

Martorii D.V. și Z.C. au amintit de faptul că bunica pârâtului îl ajuta pe reclamant la lucrările din gospodărie.

Nu se poate reține, însă, îndeplinirea de către pârât a obligației pe care și-a asumat-o prin convenția intitulată „Chitanță”, întrucât obligația pârâtului constă în plata unei sume de bani cu titlu de despăgubire. Nu reiese din niciun act al dosarului faptul că între părți ar fi intervenit o înțelegere de a înlocui obiectul convenției (respectiv că în locul sumei de bani, pârâtul să execute o altă prestație către reclamant). Novația nu se poate prezuma (art. 1130 C. civ.), astfel că obligația pârâtului asumată prin acea convenției intitulata „Chitanță” se poate stinge doar prin plată, conform art. 1091 C. civ.

Din aceste motive, instanța a apreciat că cererea reclamantului este întemeiată în parte, în ce privește obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale în sumă de 500 lei.

Tribunalul a considerat, ca nefondată, pretenția reclamantului constând în obligarea pârâtului să plătească și dobânda de 25 % pe lună, invocând convenția părților intitulată „Chitanță”. Reclamantul, în calitate de creditor al obligației care are ca obiect plata unei sume de bani (în speță, fiind vorba de recuperarea unui prejudiciu cauzat ca urmare a răspunderii civile delictuale, prejudiciu cu privire la care părțile au încheiat o convenție), nu poate pretinde ca echivalent al prejudiciului încercat prin întârzierea executării de către pârât, decât dobânda legală (art. 1088 alin. (1) C. civ.).

Din aceste motive, instanța a apreciat că acea clauza este lovită de nulitate, neputând produce efecte juridice.

Față de înțelegerea intervenită între reclamant și pârât și având în vedere efectele pe care o convenție le produce între părți (conform art. 969 C. civ., convenția are putere de lege între părțile contractante), precum și faptul că, pentru motivele arătate mai sus, nu se poate reține o alterare a condițiilor de viața ale reclamantului cauzate de vătămările redate în cuprinsul certificatului medico-legal de la fila 2 dosar, instanța a considerat că cererea acestuia, de obligare a pârâtului la plata de daune morale este nefondată.

Cu privire la cererea precizatoare, prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata unor daune cominatorii (câte 10 lei pentru fiecare zi de întârziere), această cerere este nefondată întrucât daunele cominatorii (ca și mijloc de constrângere a debitorului de a executa o obligație) nu se aplică obligațiilor care au ca obiect o sumă de bani, întrucât o astfel de obligație este producătoare de dobânzi.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul S.E.C. a formulat apel, care a fost admis prin Decizia civilă nr. 13/A din 27 ianuarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a fost schimbată, în parte, sentința atacată, în sensul că:

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului dobânda legală aferentă sumei de 500 lei, acordată cu titlu de despăgubiri, începând cu data scadenței, respectiv 16 iulie 2005, până la achitarea efectivă a debitului; suma de 3000 lei cu titlu de daune morale; suma de 274,94 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; suma de 63 lei către stat, reprezentând contravaloarea raportului de expertiză medico-legală, ce a fost avansată din fondurile Ministerului Justiției.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a avut în vedere aceeași situație de fapt cu cea reținută de prima instanță.

În plus, a arătat că, întrucât reclamantul nu a formulat plângere penală împotriva pârâtului, prin rezoluția nr. 4339/P/2005 din 30 august 2005, Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova a dispus neînceperea urmăririi penale, care a fost menținută prin rezoluția nr. 3311/II/2/2005 din 29 noiembrie 2005 a Prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova.

Pentru accidentul rutier produs, pârâtul a fost sancționat contravențional, prin procesul-verbal de contravenție din 19 august 2005 (fila 231 în dosarul primei instanțe).

La data de 16 iulie 2005, părțile au încheiat o convenție, consemnată într-un înscris intitulat „Chitanță” (fila 161 în dosarul primei instanțe), prin care pârâtul s-a obligat să plătească reclamantului suma de 500 lei, cu titlu de despăgubiri materiale, reprezentând cheltuieli efectuate de acesta ca urmare a accidentării sale de către pârât. Pârâtul s-a angajat să plătească această sumă de bani pe parcursul lunilor august, septembrie, octombrie, cu o dobânda de 25 % pe lună, calculată începând cu data încheierii convenției.

Întrucât pârâtul nu și-a îndeplinit obligația asumată prin convenția menționată, reclamantul l-a chemat în judecată, precizându-și acțiunea de câteva ori, cea din urmă fiind făcută la data de 14 aprilie 2008 (fila 484), când a solicitat obligarea pârâtul la plata sumei de 500 lei, cu o dobândă de 25% pe lună, cu titlu de despăgubiri materiale, daune morale în cuantum de 9.000.000 euro în echivalent lei la cursul BNR din data plații, despăgubiri pentru folosul de care a fost lipsit prin neplata sumelor menționate, în cuantum de 1.000.000 euro, penalități de 10 lei pe zi de întârziere, începând cu data introducerii acțiunii până la plata efectivă a sumelor datorate.

În apel, reclamantul a mai arătat că despăgubirile materiale pe care le solicită sunt în cuantum de 1020 lei, reprezentând contravaloarea tratamentului medical, iar cheltuielile de judecată efectuate sunt în cuantum de 1726 lei.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Din perspectiva condițiilor răspunderii civile delictuale, fapta ilicită a pârâtului constă în nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la conducerea pe drumurile publice, respectiv încălcarea prevederilor art. 135 lit. h) din H.G. nr. 1391 din 4 octombrie 2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, constând în neacordarea priorității de trecere pietonului care traversează drumul public, prin loc special amenajat, marcat și semnalizat corespunzător.

În ceea ce privește vinovăția pârâtului, din probele administrate rezultă că aceasta a fost în culpă cu privire la producerea accidentului, sub forma neglijenței, în sensul că nu a prevăzut consecințele faptei sale ilicite, deși, în circumstanțele date, trebuia și putea să le prevadă. De altfel, aceste aspecte nu au fost contestate de către pârât.

Legătura de cauzalitate între accidentul produs și leziunile constate prin certificatul medico-legal mai sus menționat a fost stabilită prin actul medico-legal respectiv, în sensul că leziunile constatate, care au necesitat un număr de 14-16 zile de îngrijiri medicale, au fost consecința accidentului rutier.

Curtea a înlăturat susținerile apelantului, în sensul că urmările accidentului ar fi fost mult mai grave decât cele reținute în certificatul medico-legal și că ar exista o legătură de cauzalitate între vătămarea corporală suferită în urma accidentului și afecțiunile pe care le are în prezent, întrucât aceste susțineri sunt contrazise de expertiza medico-legală efectuată în cauză.

Astfel, conform concluziilor raportului de expertiză, zonele în care a fost lovit reclamantul în timpul accidentului nu sunt vitale, singura zonă vitală putând fi considerată extremitatea craniană, în contextul în care, în urma impactului, reclamantul s-a lovit cu capul de parbriz. La acest nivel nu au fost descrise, însă, leziuni traumatice, fiind stabilit diagnosticul general de traumatism cranio-cerebral minor. Urmare a accidentului rutier produs, viața reclamantului nu a fost pusă în primejdie, neputând surveni decesul acestuia.

Totodată, s-a stabilit că vătămarea corporală suferită nu poate duce, în viitor, la apariția unui risc major de accident vascular, infarct, alte afecțiuni grave sau deces, iar între leziunile traumatice suferite și afecțiunile patologice ale reclamantului nu există legătură de cauzalitate, aceste afecțiuni apărând pe un fond patologic preexistent.

Concluziile raportului de expertiză mai arată că tratamentul medical prescris în adeverințele și actele medicale ale reclamantului nu are nicio legătură de cauzalitate cu traumatismul suferit în urma accidentului, reclamantul nu a fost internat pentru leziunile suferite, nu a efectuat vreun tratament în condiții ambulatorii și nu a avut complicații în perioada imediat ulterioară accidentului, legate de o evoluție nefavorabilă a leziunilor traumatice suferite.

Prin urmare, Curtea a constatat că urmările accidentului produs sunt leziunile constatate în certificatul medico-legal și care au necesitat pentru vindecare 14-16 zile de îngrijiri medicale.

În ceea ce privește prejudiciul material, în mod legal, prima instanță a constatat incidența dispozițiilor art. 969 C. civ., părțile evaluând acest prejudiciu la momentul respectiv, constând în tratament medical și contravaloarea ochelarilor reclamantului, fiind acordată suma de 500 lei cu acest titlu, conform convenției părților.

Cum tratamentul medical prescris în adeverințele și actele medicale pe care reclamantul le-a depus la dosarul cauzei nu are nicio legătură de cauzalitate cu traumatismul suferit în urma accidentului, astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză, nu se justifică majorarea sumei stabilite inițial de părți ca fiind îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului patrimonial cauzat, iar solicitarea apelantului în sensul majorării pretențiilor reprezentând despăgubiri materiale, în apel, de la 500 lei la 1020 lei, nu poate fi primită.

Din această perspectivă, instanța a constatat că facturile și chitanțele depuse în apel, la filele 74-75, reprezentând cheltuieli cu ochelarii de vedere, taxa IML și medicamente probează suma solicitată de reclamant cu titlu de despăgubiri materiale, în cuantum de 500 lei, iar chitanțele depuse în copie la filele 79, 80, 81, 83, 93, reprezentând contravaloarea unor medicamente achiziționate în perioada 2007-2008, au fost înlăturate ca probe, în contextul în care, prin raportul de expertiză, s-a stabilit că între leziunile traumatice suferite și afecțiunile patologice ale reclamantului nu există legătură de cauzalitate, aceste afecțiuni apărând pe un fond patologic preexistent, iar tratamentul medical prescris în adeverințele și actele medicale depuse ulterior nu are nicio legătură de cauzalitate cu traumatismul suferit în urma accidentului, reclamantul neefectuând vreun tratament în condiții ambulatorii și neavând complicații în perioada imediat ulterioară accidentului, legate de o evoluție nefavorabilă a leziunilor traumatice suferite.

Cu privire la cererea reclamantului de a i se acorda și dobânda aferentă sumei de 500 lei, de 25% pe lună, astfel cum s-a stabilit prin convenția părților, Curtea a constatat că, în mod legal, instanța de fond a constatat că această clauză este lovită de nulitate și nu poate produce efecte juridice. Aceasta întrucât, potrivit dispozițiilor art. 5 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, în raporturile civile, dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an, iar conform art. 9 din același act normativ, în raporturile civile, obligația de a plăti o dobândă mai mare decât cea stabilită în condițiile prezentei ordonanțe este nulă de drept.

Cu toate acestea, obiectul obligației fiind o sumă de bani, pe care pârâtul nu a plătit-o, deși s-a obligat în acest sens, potrivit art. 1088 C. civ., daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală.

Obligația de reparare a prejudiciului cauzat se naște în momentul în care sunt întrunite toate condițiile răspunderii civile delictuale. Ca o consecință juridică, debitorul obligației de reparare este de drept pus în întârziere, putând fi ținut la plata de daune moratorii. Aceasta cu atât mai mult cu cât părțile au evaluat de comun acord prejudiciul material cauzat imediat după producerea accidentului, la valoarea de 500 lei, creanța fiind certă, lichidă și exigibilă la data încheierii convenției.

Pentru aceste motive, instanța de apel a obligat pe pârât să plătească reclamantului dobânda legală aferentă sumei de 500 lei, calculată de la scadență, 16 iulie 2005, până la data achitării efective a debitului.

Pentru aceleași considerente, Curtea a constatat că, în mod legal, prima instanță a respins și cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru folosul de care a fost lipsit prin neplata sumelor datorate de pârât, dobânda legală acoperind beneficiul nerealizat.

Curtea a constatat că, în mod legal, a fost respinsă și cererea prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata unor daune cominatorii de 10 lei/zi de întârziere, întrucât daunele cominatorii reprezintă un mijloc de constrângere a debitorului să execute o obligație, de a face sau de a nu face, care implică faptul personal al debitorului. Daunele cominatorii nu sunt un procedeu de executare silită în natură a obligațiilor. De aceea, recurgerea la acest mijloc este admisibilă numai în cazul obligațiilor a căror executare în natură este imposibilă. Daunele cominatorii nu se confundă cu daunele interese moratorii și cu daunele interese compensatorii, deoarece se acordă fără a se urmări repararea unui prejudiciu și au caracter provizoriu.

În consecință, în conformitate cu dispozițiile art. 1084 C. civ., pentru întârziere în executarea obligației asumate, de plată a sumei de 500 lei, cu titlu de despăgubiri materiale, beneficiul nerealizat se acoperă prin acordarea de daune-interese moratorii, care, potrivit art. 1088 C. civ., nu pot fi mai mari decât dobânda legală.

Ca urmare a vătămărilor corporale cauzate, reclamantul a suferit și un prejudiciu nepatrimonial, constând în durerile fizice cauzate persoanei umane și disconfortul psihic cauzat de suferințele fizice, aspecte care rezultă și din declarațiile martorilor M.G. și A.M.E.

În ceea ce privește acordarea daunelor morale, având în vedere că prejudiciul este nu numai condiția răspunderii civile delictuale, dar și măsura ei, instanța a constatat ca prejudiciul suferit de reclamant este și nepatrimonial, neputând fi evaluat în bani, însă, pentru a atenua suferințele fizice ale reclamantului, a apreciat că i se cuvin compensații bănești.

Sub acest aspect, Curtea a constatat că este nelegală sentința, în contextul în care stabilește, pe de o parte, că daune morale nu se pot acorda întrucât exced convenției părților, iar, pe de altă parte, că prin fapta ilicită a pârâtului nu s-a cauzat reclamantului nici un prejudiciu moral.

Astfel, convenția anterior menționată, încheiată de părți, este exclusiv cu privire la despăgubiri materiale și nu limitează dreptul reclamantului de a solicita și alte despăgubiri, nefăcând nicio referire cu privire la întinderea reparației integrale, nu cuprinde o manifestare de voință clară a reclamantului, în sensul de a nu mai avea alte pretenții, ci doar o acceptare a evaluării prejudiciului material cauzat prin fapta ilicită a pârâtului.

Prejudiciul nepatrimonial, cauzat direct personalității fizice, rezultă din atingerile aduse sănătății și integrității corporale a reclamantului, constând în dureri fizice și disconfortul psihic cauzat de acestea (pretium doloris).

La stabilirea cuantumului compensațiilor bănești pentru acest prejudiciu, instanța a avut în vedere importanța și gravitatea prejudiciului nepatrimonial suferit, precum și criteriul echității, întrucât aceste despăgubiri nu trebuie să reprezinte o îmbogățire nejustificată a reclamantului și nici o exploatare neîntemeiată a patrimoniului pârâtului.

Raportat la cele două criterii, Curtea a considerat că suma de 3000 lei reprezintă o reparație echitabilă a suferințelor fizice și psihice îndurate de reclamant ca urmare a leziunilor ce au necesitat pentru vindecare 14-16 zile de îngrijiri medicale.

Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de reclamant, acesta a depus numai cu ocazia judecării apelului chitanțe doveditoare a efectuării acestor cheltuieli, la filele 76-78, 80, 82-88, 90-92, 93-96, reprezentând contravaloarea taxelor poștale aferente corespondenței cu instanța, tarif de cazare în Târgu-Mureș, hârtie de scris, costul xerocopierii unor înscrisuri, în cuantum total de 274,94 lei.

În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 274 din C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 274,94 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Totodată, constatând că, prin încheierea din data de 02 aprilie 2009, instanța a admis cererea apelantului pentru acordarea ajutorului public judiciar și l-a scutit de la plata decontului expertizei medico-legale efectuată de I.M.L. Târgu-Mureș, costul expertizei în cuantum de 63 lei, astfel cum rezultă din cuprinsul acesteia, fiind achitat din fondurile Ministerului Justiției, Curtea a făcut aplicarea dispozițiilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, potrivit cărora cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviințarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părți, dacă aceasta a căzut în pretenții.

Prin încheierea nr. 7/CA din 24 martie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a respins, ca nefondată, cererea de lămurire cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului Deciziei nr. 13/A din 27 ianuarie 2010, formulată de petentul S.E.C., cu următoarea motivare:

În ședința din data de 27 ianuarie 2010, instanța a analizat și s-a pronunțat asupra cererilor apelantului reclamant referitoare la administrarea unor probe, sesizarea organelor de cercetare penală sub aspectul săvârșirii unor infracțiuni de către intimatul B.F. și agentul de poliție Ș.A., astfel cum rezultă din conținutul deciziei menționate, în partea introductivă.

În ceea ce privește analiza materialului probator administrat, aceasta s-a făcut în considerentele hotărârii pronunțate.

Asupra tuturor acestor dispoziții instanța nu mai poate reveni, ele urmând a fi cenzurate de instanța de control judiciar.

Constatând că toate motivele invocate de petent au făcut obiectul analizei instanței de apel și, în contextul în care nu se încadrează în prevederile art. 2811 C. proc. civ., Curtea a respins cererea petentului, ca nefondată.

Prin încheierea de ședință din Camera de Consiliu din data de 15 aprilie 2010, aceeași instanță a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, formulată de petentul S.E.C., referitor la încheierea nr. 7/CA din 24 martie 2010, având în vedere următoarele considerente:

Ulterior pronunțării Deciziei nr. 13/ A din 27 ianuarie 2010, petentul a solicitat completarea acestei hotărâri cu privire la acte anexate la borderoul depus la termenul din 19 martie 2009, reprezentând dovezi cu privire la cheltuielile de judecată pretinse și pe care Curtea le-a înlăturat, pentru ca instanța să se refere la persoanele (judecători, grefieri, agent de poliție, martori) acuzate de apelant de săvârșirea unor infracțiuni și la solicitarea de a fi sesizate instituțiile abilitate cu cercetarea lor.

Totodată, s-a mai cerut a se da lămuriri cu privire la declarațiile martorilor pârâtului, a adresei nr. 38 din 11 martie 2008 emisă de Asociația Națională a Veteranilor de Război Dolj și a planșelor fotografice, care nu au fost analizate ca probe.

Instanța, prin încheierea nr. 7/CA din 24 martie 2010, a respins această cerere, constatând că motivele invocate de petent nu se încadrează în prevederile art. 2811 C. proc. civ., putând fi cenzurate numai de instanța de recurs.

În prezenta cerere, petentul a invocat prevederile art. 281 C. proc. civ., solicitând îndreptarea erorilor materiale cu privire la toate aceste aspecte.

Curtea a constatat că, în ședința din data de 27 ianuarie 2010, instanța a analizat și s-a pronunțat asupra cererilor apelantului reclamant referitoare la amânarea cauzei, trimiterea dosarului la Judecătoria Craiova pentru studiu, administrarea unor probe, sesizarea organelor de cercetare penală sub aspectul săvârșirii unor infracțiuni de către intimatul B.F. și agentul de poliție Ș.A., astfel cum rezultă din conținutul deciziei menționate, în partea introductivă.

În ceea ce privește analiza materialului probator administrat, aceasta s-a făcut în considerentele hotărârii pronunțate.

Împrejurarea că instanța nu a mai revenit asupra acestor dispoziții, astfel cum petentul a solicitat prin cererea de completare a hotărârii, nu constituie o eroare materială sau o omisiune, în sensul prevederilor art. 281 din C. proc. civ.

Reținând că toate motivele invocate de petent au făcut obiectul analizei instanței de apel și, în contextul în care nu se încadrează în prevederile art. 281 C. proc. civ., Curtea a respins cererea petentului, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile sus-menționate au declarat recurs reclamantul S.E.C. și pârâtul B.F., iar împotriva încheierilor de ședință nr. 7/CA din 24 martie 2010 și din 15 aprilie 2010 a declarat recurs reclamantul.

I. Într-o formă nesistematizată și incoerentă, recurentul reclamant a prezentat circumstanțele producerii accidentului, istoricul cauzei, obiecțiunile sale față de măsurile procesuale luate la fiecare termen de judecată în fața instanțelor pe rolul cărora s-a aflat cauza sa, în diferite faze procesuale, solicitând analizarea mai multor înscrisuri.

A menționat, totodată, care sunt criticile aduse hotărârii pronunțate de Tribunalul Mureș și Curtea de Apel Târgu Mureș.

Dintre toate aceste susțineri și critici, prezenta instanță le va reda doar pe cele invocate în legătură cu decizia pronunțată de Curtea de Apel, aceasta fiind singura hotărâre ce poate forma obiect de recurs în condițiile art. 299 C. proc. civ.

În legătură cu această din urmă hotărâre, recurentul reclamant a arătat că instanța de apel avea obligația să repare toate incorectitudinile săvârșite la Judecătoria Târgu Mureș, să elibereze copii de pe notele grefierei de ședință pentru ca partea să poată verifica realitatea consemnărilor din încheieri în raport de susținerile din ședința publică.

Din cauza imposibilității sale de prezentare la instanță, recurentul nu a putut să realizeze o apărare corespunzătoare și nu a putut formula obiecțiuni la raportul de expertiză.

Susține că respingerea verificării de scripte și a cursului înscrierii în fals privind acte depuse de o altă persoană decât pârâtul nu are suport legal, motivarea instanței referitoare la respingerea cererii privind sesizarea organelor competente cu cercetarea infracțiunilor invocate de reclamant este subiectivă, fiind încălcate dispozițiile art. 222 alin. (7) C. proc. pen.

Arată că respingerea cererii de studiere a dosarului în condiții accesibile reclamantului echivalează cu interzicerea accesului la propriul dosar.

Instanța de apel a reținut incomplet critica privind administrarea probelor, nefăcând nicio apreciere în legătură cu declarațiile martorilor pârâtului, ceea ce era obligatoriu, nu s-a pronunțat asupra adresei de la Asociația Veteranilor de Război nr. 38 din 11 martie 2008, deși era o probă concludentă și utilă stabilirii adevărului, ceea ce echivalează cu un interes material, personal sau de altă natură pentru judecătorii Curții; în raport de conținutul acestei adrese, instanța trebuia să înlăture declarația martorului D.V., propus de pârât.

Susține că au fost încălcate dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., privind obligația judecătorilor de a pune în dezbaterea părților orice împrejurare de fapt și de drept.

Afirmă că nu au fost respectate nici prevederile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la completarea și refacerea probelor cerute la fond, impunându-se reaudierea martorilor propuși de reclamant, consemnarea declarațiilor martorilor acestei părți, rediscutarea în contradictoriu a martorilor solicitați de către pârât, decăderea din probe față de momentul depunerii întâmpinării, neconsemnarea planșelor fotografice depuse ca probe concludente.

Mai susține că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unei cereri formulate la termenul din 19 martie 2009, privind nulitatea actelor făcute de Judecătoria Târgu Mureș după ridicarea excepției de necompetență materială a acestei instanțe, la termenul din 11 aprilie 2008.

Arată că precizările din certificatul medico-legal ar fi trebuit să oblige instanța să constate legătura de cauzalitate dintre leziunile suferite de victimă și afecțiunile ulterioare și aceasta să sesizeze din oficiu că raportul de expertiză este subiectiv și să solicite opinia I.N.M.L. București.

Cu privire la constatarea instanței de apel că pârâtul este în culpă și fapta sa este ilicită deoarece „nu a prevăzut consecințele faptei sale”, instanța nu a analizat cu atenție declarația pârâtului de la filele 162 și 163 în care acesta arată „că se face vinovat de accidentul de circulație din 23 iunie 2005, ora 20,10, în sensul că, în momentul în care l-a accidentat pe reclamant, nu privea atent pe șosea pe direcția de mers și se uita în partea stângă a șoselei de unde o persoană îi făcuse semn să oprească”.

Or, un șofer care nu este atent la trafic își asumă, în mod deliberat, consecințele faptei sale.

Instanța nu a analizat, în mod corect, nici declarațiile martorilor reclamantului, ajungând la concluzii greșite în privința susținerilor acestei părți.

De asemenea, dacă instanța ar fi acordat posibilitatea să formuleze obiecțiuni la raportul de expertiză medico-legală, ar fi constatat că urmările accidentului de circulație au fost mult mai grave decât cele reținute în certificatul medico-legal și că există o mare legătură de cauzalitate între vătămarea corporală suferită în urma accidentului și afecțiunile prezentate.

Solicită să se analizeze obiecțiunile la raportul de expertiză atașate cererii de recurs.

Susține că, în mod greșit, instanțele au apreciat că dobânda de 25% lunar convenită nu are legătură cu tratamentul făcut ulterior accidentului.

Dobânda reprezintă despăgubirea convenită de părți chiar dacă datoria ar fi fost achitată la timp, dar și în cazul neachitării acesteia.

Este o eroare a instanței de apel să susțină că dobânda reprezintă majorarea sumei stabilite inițial pentru tratamentul făcut conform actelor medicale depuse ulterior accidentului.

Constatarea instanței de apel privind nulitatea clauzei referitoare la dobândă nu are suport legal, nefiind incidente, în cauză, prevederile art. 5 din O.G. nr. 9/2000, deoarece chitanța întocmită între reclamant și pârât nu vizează o obligație bănească, ci este o convenție între părți, care are putere de lege.

Înlăturarea dobânzii convenționale, de către Curte, este abuzivă și dovedește necunoașterea legii.

Convenția materializată în acest înscris îndeplinește toate condițiile de valabilitate prevăzute de art. 498 C. civ., are stabilit obiectul la care pârâtul s-a obligat, în conformitate cu art. 962 C. civ., în sensul plății sumei de 5.000.000 lei, reprezentând cheltuieli efectuate de reclamant cu ocazia accidentului, pe care pârâtul s-a angajat să le plătească în decurs de 2 luni, cu o dobândă de 25% pe lună, începând de la data încheierii convenției și până la achitare.

Convenția are putere de lege conform art. 969 C. civ., trebuie executată cu bună-credință, potrivit art. 970 din același cod, iar reclamantul, în calitate de creditor, are dreptul să ceară și să dobândească îndeplinirea exactă a obligației.

Potrivit art. 1082 C. civ., în calitate de debitor, pârâtul trebuie să plătească daunele interese pentru neexecutare și întârzierea obligației, solicitate de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

În continuare, reclamantul redă conținutul art. 1087, 1174 și 1176 C. civ., susținând că a respectat, la încheierea convenției, și dispozițiile art. 1180 din același cod, în sensul trecerii mențiunii „bun și aprobat”, ulterior redactării înscrisului, de către pârât.

Susține că au fost încălcate dispozițiile art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În mod nelegal, instanța a respins cererea privind obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro ca despăgubiri pentru folosul de care a fost lipsit prin neplata sumei convenite.

Dacă ar fi încasat suma de bani convenită, respectiv 875 lei cu dobânda pe trei luni, în anul 2005, reclamantul ar fi pornit o afacere profitabilă și ar fi realizat un câștig.

De asemenea, în mod nelegal, au fost înlăturate și daunele cominatorii, pârâtul având obligația să achite suma datorată convenită.

În mod greșit nu au fot acordate daune morale reclamantului.

Mai susține că suma de 274,94 lei cheltuieli de judecată față de suma totală dovedită cu înscrisurile depuse la dosar reprezintă o încălcare a legii, cheltuielile de judecată ridicându-se la suma de 2385,64 lei.

Arată, în continuare, că despăgubirile materiale se ridică la suma de 1020 lei, plus suma de 1726 lei cheltuieli de judecată, rezultând în urma recalculării acestor sume, de către reclamant, un total de 2385,64 lei și nu suma de 274,94 lei.

Susține că are acte justificative pentru cheltuielile făcute în apel, aceste fiind altele decât cele depus la 19 martie 2009 și sunt în sumă de 822,20 lei.

Menționează că instanța de apel nu a analizat toate criticile sale expuse în 24 de pagini și 138 de puncte.

Invocă jurisprudența Curții Europene în cauza Boldea contra României, în care s-a statuat că „dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 pct. 1 din Convenție înglobează și dreptul părților la proces de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor și de aici rezultă obligația instanței de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor și probelor cerute de părți fără a le stabili anticipat relevanța”.

Tot în această cauză, Curtea Europeană a mai statuat că „un factor de mare greutate îl constituie atitudinea părții în timpul procedurii penale, respectiv manifestarea interesului față de procesul său”, ceea ce reclamantul a dovedit, dar nu a fost reținut.

A solicitat ca instanța de recurs să analizeze obiecțiunile sale la raportul de expertiză întocmit în cauză, să înlăture declarațiile martorilor pârâtului, precum și întâmpinările și înscrisurile depuse de pârât, ca fiind false, să dispună reaudierea martorilor reclamantului, să încuviințeze efectuarea unei contraexpertize.

Pentru toate aceste considerente, a solicitat admiterea căii de atac și, pe fond, admiterea în integralitate a acțiunii, astfel cum a fost formulată și precizată.

II. Recurentul pârât B.F. a criticat decizia pentru următoarele motive:

În mod greșit, instanța de apel a dispus obligarea pârâtului la acordarea daunelor morale, necoroborând declarațiile martorilor, certificatul medico-legal și concluziile raportului de expertiză în care se reține că tratamentul medical prescris reclamantului în adeverințele medicale nu are legătură de cauzalitate cu traumatismul suferit de acesta în urma accidentului.

Astfel, reclamantul nu a fost internat pentru leziunile suferite, nu a efectuat un tratament în condiții ambulatorii, nu a avut complicații în perioada imediat ulterioară, suferințele fizic și psihice fiind nedovedite.

În subsidiar, recurentul pârât apreciază că suma acordată este prea mare în raport de zilele de îngrijiri medicale reținute prin certificatul medico-legal, respectiv 14-16 zile.

A solicitat admiterea căii de atac și, pe fond, respingerea cererii privind obligarea sa la acordarea daunelor morale în cuantum de 3000 lei, iar, în subsidiar, micșorarea cuantumului acestei sume, cu acordarea unui termen de 6 luni pentru a fi achitate, în raport de faptul că recurentul pârât nu realizează niciun venit.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

III. Recurentul reclamant a criticat încheierile nr. 7/CA din 24 martie 2010 și 15 aprilie 2010, în sensul de a se analiza cererile formulate în cuprinsul cererii de completare și lămurire a deciziei recurate, cererea de retragere a cetățeniei române formulată la 22 martie 2010, precum și cele pentru îndreptarea erorilor materiale săvârșite în încheierea nr. 7/CA din 24 martie 2010.

A solicitat admiterea recursului și, în consecință, admiterea cererii de completare și lămurire a deciziei recurate, precum și admiterea cererii de îndreptare a erorilor materiale din încheierea nr. 7/CA din 24 martie 2010.

Recurentul reclamant a depus la dosar un set de înscrisuri constând în acte medicale, bilete de călătorie, chitanțe privind cheltuieli de cazare și note scrise.

Analizând decizia și încheierile atacate, în raport de acele critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

I. În ceea ce privește recursul declarat de reclamant împotriva Deciziei nr. 13/ A din 27 ianuarie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, Înalta Curte va avea în vedere doar criticile de nelegalitate a deciziei, referitoare la următoarele aspecte:

a. - greșeli procedurale săvârșite de instanța de apel în legătură cu pretinsul refuz de a elibera copii de pe notele grefierului de ședință și în legătură cu nepronunțarea asupra cererii formulate la termenul din 19 martie 2009 privind nulitatea actelor făcute de Judecătoria Târgu Mureș după invocarea excepției de necompetență materială, susțineri ce se vor analiza din perspectiva art. 304 cpt.5 C. proc. civ.;

b. - încălcarea dreptului la apărare determinat de imposibilitatea de a se prezenta în instanță și a formula obiecțiuni la raportul de expertiză medico-legală, precum și de a avea acces la dosar în condiții accesibile părții – 304 pct. 5 C. proc. civ.;

c. - greșita respingere a cererii de plată a dobânzii convenționale de 25% lunar, aferentă sumei acordate cu titlu de despăgubiri materiale, raportat la textele de lege C. civ. care, în opinia recurentului, ar fi fost încălcate, și la inaplicabilitatea art. 5 din O.G. nr. 9/2000 – art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;

Celelalte susțineri ale recurentului, astfel cum au fost redate în precedent, nu vor fi analizate deoarece nu sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare sau de modificare prevăzute în art. 304 C. proc. civ., pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare.

a. Referitor la greșelile procedurale săvârșite de instanța de apel, susținerile reclamantului sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește pretinsul refuz al Curții de Apel de a comunica reclamantului copii de pe caietul de note al grefierului de ședință, acesta nu se subsumează încălcării vreunei norme procedurale deoarece toate cererile formulate de parte, în apel, pentru eliberarea copiilor respective, se referă la mențiunile din caietul de note al grefierului de ședință consemnate în dosarul de fond, aflat pe rolul Judecătoriei Târgu Mureș, respectiv al Tribunalului Mureș.

Or, potrivit art. 104 alin. (1) 7 din H.C.S.M. nr. 387/2005, pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, caietul de note trebuie numerotat și sigilat și se depune la arhiva instanței, unde se va păstra timp de 3 ani, socotiți de la data ultimelor note.

Prin urmare, nu instanța de apel era abilitată să elibereze copii de pe acest caiet, reclamantul trebuind să se adreseze instanței unde se află în păstrare acest caiet; de asemenea, nu există nicio dispoziție legală prin care să se abiliteze sau să fie obligată instanța de control judiciar să ordone unei alte instanțe să comunice părții interesate copii de pe documente sau de pe diferite registre, inclusiv de pe caietul grefierului de ședințe, deținute în arhiva celei din urmă.

În acest sens, instanța de apel a comunicat reclamantului, la data de 24 martie 2009 (fila 168 dosar apel), că nu se află în posesia notelor grefierului de ședință aferente termenelor cauzei la instanțele anterioare, astfel încât obținerea copiilor solicitate se putea realiza doar prin intermediul unei cereri adresate de reclamant la aceste instanțe, iar nu prin efectuarea unei corespondențe între instanța de apel și instanțele de fond, pe rolul cărora s-a aflat dosarul înainte și ulterior declinării.

În consecință, nu se poate imputa Curții încălcarea vreunei norme de procedură în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din același cod nu este incident.

De altfel, recurentul nici nu arată, în mod concret, în ce ar consta neconformitatea celor consemnate în încheierile redactate în dosarul instanței de fond în raport de susținerile făcute în ședință publică la termenele de judecată care au avut loc în faza procesuală respectivă, astfel încât, și din acest punct de vedere nu se poate reține vreo vătămare produsă părții în urma imposibilității obținerii de copii de pe caietul de note al grefierului, demers care, oricum, era la îndemâna recurentului.

A mai arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii formulate la termenul din 19 martie 2009 privind nulitatea actelor făcute de Judecătoria Târgu Mureș după invocarea excepției de necompetență materială.

Această susținere, alături de alte solicitări, a fost formulată prin intermediul cererii înregistrate în dosarul de apel la 9 martie 2009 (filele 61-65), cerere care a fost luată în discuție la termenul din 19 martie 2009 și rezolvată sub anumite aspecte, mai precis, s-a încuviințat efectuarea expertizei medico-legale cerută de parte, iar cu privire la celelalte solicitări s-a arătat, de către Curte, că vor fi analizate odată cu fondul cauzei, astfel încât nu se poate considera că instanța a omis să se pronunțe asupra cererii respective.

Este adevărat că, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel nu a mai reluat problema în discuție, dar aceasta nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii sub acest aspect, în condițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece susținerile referitoare la nulitatea măsurilor procesuale dispuse de Judecătoria Târgu Mureș ulterior invocării, de către reclamant, a excepției necompetenței materiale, nu se circumscriu unui veritabil motiv de apel, care să impună Curții obligația de a se pronunța asupra lui.

Astfel, apelantul nu individualizează actele sau măsurile procesuale efectuate de instanța necompetentă, care ar fi fost lovite de nulitate, în condițiile în care, cel puțin în materie de probatoriu, dispozițiile art. 160 C. proc. civ. prevăd că dovezile administrate de instanța necompetentă rămân câștigate judecății și instanța competentă va dispune refacerea lor doar pentru motive temeinice. Prin urmare, încuviințarea și administrarea probelor de o instanță necompetentă nu reprezintă, în accepțiunea legiuitorului, acte procesuale lovite de nulitate.

De asemenea, și alte măsuri ale instanței, cum ar fi încuviințarea unei cereri pentru lipsă de apărare, primirea în dosar a unei cereri reconvenționale, a unei cereri de modificare a acțiunii, ș.a. nu pot fi considerate măsuri procesuale lovite de nulitate.

Refuzul unei instanțe necompetente de a îndeplini anumite acte procesuale sau de a încuviința anumite probe este, de asemenea, nerelevant din moment ce partea interesată le poate reitera în fața instanței competente.

Pentru aceste considerente era important ca recurentul să indice, în dosarul de apel, ce acte procesuale săvârșite de Judecătoria Târgu Mureș, ca instanță necompetentă, sunt lovite de nulitate pentru a se putea aprecia, în primul rând, dacă această sancțiune subzistă în cazul lor sau dacă vătămarea produsă reclamantului prin efectuarea lor nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii primei instanțe, bineînțeles a celei competente să soluționeze cauza.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în raport și de felul nulității care ar afecta asemenea acte, pentru cele condiționate de vătămare, nulitatea ar fi putut să fie înlăturată de instanța competentă fie prin neluarea în seamă a actului procesual îndeplinit de instanța necompetentă, fie prin refacerea lui, la cererea părții interesate.

În plus, recurentul nu a arătat în ce modalitate actele procesuale efectuate de Judecătoria Târgu Mureș, cu privire la care a invocat generic nulitatea, au fundamentat soluția instanței de fond competente.

Prin urmare, în legătură cu această critică, Înalta Curte constată că nu se poate reține nici încălcarea formelor procedurale prevăzute sub sancțiunea nulității în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 5, și nici absența motivării acestui aspect, conform art. 304 pct. 7, în condițiile în care susținerile respective nu sunt suficient individualizate pentru a putea fi circumscrise unui motiv de apel.

Recurentul reclamant a mai invocat și alte nereguli procedurale prin cererea de recurs, dar care nu pot fi verificate de prezenta instanță, tot determinat de caracterul incomplet al susținerilor.

Astfel, a arătat că instanța de apel avea obligația să repare toate incorectitudinile săvârșite de Judecătoria Târgu Mureș, fără să menționeze care sunt acestea și în ce mod au influențat soluția pronunțată de instanța competentă.

A mai afirmat că respingerea verificării de scripte și a cursului înscrierii în fals nu are suport legal, fără să arate, însă, textul de lege încălcat și motivele pentru care s-ar fi impus a se da curs acestor cereri, raportat la argumentele instanței de apel avute în vedere la respingerea solicitării privind demararea procedurii de verificare de scripte și înscriere în fals. Această instanță a arătat, în partea introductivă a deciziei, că cererile respective au fost respinse deoarece nu vizează înscrisuri relevante în dovedirea pretențiilor reclamantului.

Recurentul a susținut și încălcarea art. 129 alin. (4) C. proc. civ., dar fără să arate ce împrejurări de fapt sau de drept importante în soluționarea cauzei nu au fost supuse dezbaterii părților.

Sub acest aspect, critica nu poate fi primită nu doar pentru că nu este suficient dezvoltată, dar și raportat la faptul că principiul rolului activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu alte principii ce guvernează procesul civil, cel al disponibilității și cel al contradictorialității. În cauză, reclamantul a avut toate mijloacele procesuale pentru a determina punerea în dezbatere a oricăror aspecte de fapt sau de drept pe care le-ar fi considerat relevante în soluționarea cauzei, inclusiv din perspectiva administrării probatoriului, astfel încât nu se poate reproșa instanței că nu s-a substituit în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia.

În regulă generală, procesul civil este un proces al intereselor private, astfel încât revine în sarcina celui care face o afirmație să probeze pretențiile sale, conform art. 1169 C. civ., în speță, reclamantului.

De asemenea, tot în materie de probatoriu, recurentul a invocat încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la completarea și refacerea probelor administrate la instanța de fond, susținând că se impunea reaudierea martorilor propuși de el, în contradictoriu cu cei ai pârâtului, precum și încuviințarea depunerii planșelor fotografice.

Mai susține că pârâtul trebuia decăzut din administrarea probelor față de momentul depunerii întâmpinării.

Nici aceste susțineri nu se circumscriu motivelor de recurs astfel cum sunt reglementate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Criticile referitoare la refacerea probatoriului nu pun în discuție încălcarea vreunui text de lege, art. 295 alin. (2) C. proc. civ. fiind invocat în mod formal, recurentul având posibilitatea formulării oricăror cereri în materie de probatoriu în fața instanței de apel.

În realitate, prin aceste critici, el tinde la schimbarea situației de fapt reținută de instanță în baza probelor administrate, intenționând să probeze că refacerea probatoriului în fața instanței de apel ar fi justificat admiterea în totalitate a pretențiilor sale.

Or, după abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 cpt.11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, instanța de recurs nu mai poate verifica temeinicia deciziei recurate, respectiv nu mai poate reevalua situația de fapt în raport de probele administrate.

Aprecierea asupra necesității refacerii sau completării probelor administrate la prima instanță sau a administrării de probe noi, în apel, reprezintă atributul exclusiv al instanței învestite cu cererea de probatoriu și nu poate fi cenzurat de către instanța de recurs.

Dacă refacerea probatoriului în apel s-ar fi impus pentru încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale în materie de către prima instanță, atunci respingerea unei asemenea cereri de către Curtea de Apel ar fi putut fi cenzurată din perspectiva unor motive de nelegalitate.

Reclamantul nu se află, însă, în acest caz, susținerile lui vizând exclusiv concludența probelor în stabilirea situației de fapt, iar nu aspecte legate de nelegalitate în materie de probatoriu, astfel încât nu pot fi cenzurate de această instanță.

Cât privește decăderea pârâtului din administrarea unor probe față de momentul depunerii întâmpinării, această chestiune reprezintă o simplă afirmație, care nu poate forma obiect de control judiciar de către instanța de recurs din moment ce, în apel, nu s-a administrat nicio probă la solicitarea pârâtului.

A mai susținut recurentul reclamant că respingerea, de către instanța de apel, a cererii de sesizare a organelor competente în legătură cu săvârșirea anumitor infracțiuni de către pârât și de către polițistul Știrbu Alin are la bază o motivare pur subiectivă, susținere care, de asemenea, nu se poate încadra în niciun motiv de casare sau de modificare.

În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea art. 222 alin. (7) C. proc. pen., care menționează că „plângerea greșit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată se trimite organului competent”, aceasta nu poate fi cenzurată în cadrul prezentului dosar, deoarece nu rezultă care este relevanța dispoziției legale menționate în soluționarea cauzei de față.

Astfel, reclamantul nu arată ce plângere a fost înregistrată la un organ de urmărire penală sau judiciar necompetent, care era organul competent să o soluționeze și care ar fi relevanța acestui aspect asupra cauzei de față.

b. Referitor la încălcarea dreptului la apărare, nici aceste critici nu sunt întemeiate.

Nu se poate reține că reclamantul s-ar fi aflat în imposibilitate de a formula obiecțiuni la raportul de expertiză medico-legală efectuat în dosarul de apel determinat de încălcarea vreunei dispoziții procedurale de către instanță.

Astfel, deși raportul de expertiză nu se comunică părților, neexistând nicio normă procedurală care să prevadă o asemenea obligație pentru instanță, în speță, Curtea de Apel Târgu Mureș, la cererea apelantului, i-a comunicat acestuia în două rânduri copii de pe raport, la 21 octombrie 2009 și la 18 noiembrie 2009, astfel încât acesta avea posibilitatea să formuleze obiecțiuni, dacă aprecia necesar.

Prezența sa în instanță nu era și nu este obligatorie, iar imposibilitatea de a se prezenta din motive medicale sau de altă natură nu poate fi considerată un impediment în formularea obiecțiunilor deoarece acestea puteau fi trimise prin poștă sau fax, astfel cum reclamantul a procedat în cazul tuturor cererilor transmise instanței.

În consecință, nu se poate reține încălcarea dreptului la apărare al apelantului reclamant sub acest aspect.

Cât privește analizarea obiecțiunilor formulate la raportul de expertiză medico-legală, atașate cererii de recurs, o asemenea verificare nu se poate realiza de către prezenta instanță, expertiza nefiind probă admisibilă în această fază procesuală, în raport de dispozițiile art. 305 C. proc. civ.

De asemenea, contestând, în esență, concluziile expertului referitoare la lipsa legăturii de cauzalitate între vătămarea corporală produsă reclamantului în urma accidentului de circulație și afecțiunile ulterioare ale acestuia, pentru care s-a prescris un anumit tratament medical conform actelor medicale depuse la dosar, recurentul tinde la schimbarea situației de fapt reținută de instanța de apel sub acest aspect, în raport de probele administrate în cauză. Or, cum s-a arătat deja, față de actuala structură a recursului, cele reținute, în fapt, de instanța anterioară nu mai pot fi reanalizate de prezenta instanță.

Pe de altă parte, obiecțiunile respective, nefiind formulate în condițiile legii, și anume depuse în dosarul de apel, la termenul de judecată ulterior depunerii raportului de expertiză (în speță, la termenul ulterior comunicării raportului, conform dispoziției instanței), nici nu pot fi avute în vedere pentru casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, determinată de o eventuală insuficientă stabilire a situației de fapt.

Nu subzistă nici susținerile privind respingerea cererii de studiere a dosarului „în condițiile accesibile reclamantului”, ceea ce ar echivala cu interzicerea accesului la propriul dosar și, în cele din urmă, cu imposibilitatea unui exercițiu corespunzător al dreptului la apărare.

Astfel, din actele dosarului de apel, nu rezultă că reclamantul s-ar fi prezentat în instanță și i s-ar fi refuzat accesul la dosar și nici ce constituie, în accepțiunea părții menționate, „condiții accesibile de studiu”.

Dimpotrivă, la cererea apelantului, i s-au comunicat acestuia copii de pe înscrisuri, raport de expertiză, încheieri, neexistând la dosar nicio cerere de studiu.

Într-adevăr, prin unele dintre cererile trimise instanței prin fax, acesta solicită să i se asigure accesul la dosar, dar nu rezultă că acesta s-ar fi prezentat la sediul instanței, ar fi cerut dosarul spre studiu, iar instanța ar fi respins o asemenea cerere.

Prin urmare, criticile sus menționate nu sunt întemeiate.

c. În ceea ce privește respingerea cererii de obligare a pârâtului la plata dobânzii convenționale, Curtea de Apel, păstrând soluția primei instanțe sub aspectul nulității clauzei din convenția părților referitoare la cuantumul dobânzii, a considerat, în mod corect, că acordarea acesteia nu este posibilă raportat la dispozițiile art. 5 și 9 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligațiile bănești.

Instanța de apel a reținut că, prin înscrisul intitulat „Chitanță”, încheiat între părți la 16 iulie 2005, pârâtul s-a obligat să plătească reclamantului, pe parcursul lunilor august, septembrie și octombrie, suma de 500 de lei cu titlu de despăgubiri materiale, reprezentând cheltuieli efectuate de acesta din urmă ca urmare a accidentării sale, cu o dobândă de 25% pe lună, calculată începând cu data încheierii convenției.

În mod corect, această instanță a confirmat soluția Tribunalului privind nulitatea clauzei referitoare la dobândă, față de dispozițiile art. 5 și 9 din O.G. nr. 9/2000.

Potrivit art. 5 alin. (1), „În raporturile civile dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an”, în caz contrar, „obligația de a plăti o dobândă mai mare decât cea stabilită în condițiile prezentei ordonanțe fiind nulă de drept”.

Cum o dobândă de 25% pe lună depășește, în mod neîndoielnic, limita procentului stabilit în art. 5, clauza convențională este lovită de nulitate și, ca atare, nu poate opera în favoarea reclamantului, chiar dacă este rezultatul acordului de voință al părților.

Aceasta nu înseamnă că este încălcat principiul forței obligatorii a contractului între părți, astfel cum este prevăzut de art. 969 C. civ., ci că, în materie de dobândă, în raporturile civile, se aplică regula prevăzută în O.G. nr. 9/2000, în sensul că aceasta nu poate fi depăși, nici chiar prin convenția părților, limita stabilită în art. 5, în caz contrar, clauza referitoare la obligarea debitorului la plata unei dobânzi mai mari fiind nulă de drept.

În cauza de față, constatând nulitatea clauzei privind obligarea pârâtului la plata unei dobânzi superioare celei prevăzute de lege, Curtea a procedat, printr-o aplicare corectă a dispozițiilor art. 1088 C. civ., la stabilirea în sarcina părții menționate a obligației de plată a dobânzii legale.

Contrar susținerilor recurentului, nu se poate contesta natura obligației de plată a despăgubirilor aferente prejudiciului rezultat în urma accidentului, respectiv de obligație bănească, astfel încât art. 5 și 9 din O.G. nr. 9/2000 sunt pe deplin incidente în cauză.

Cât privește pretinsele greșeli din considerentele instanței de apel referitoare la faptul că dobânda de 25% pe lună nu ar avea legătură cu tratamentul efectuat ulterior accidentului și că aceasta ar reprezenta o majorare a sumei stabilite de părți pentru acest tratament, recurentul se află în eroare raportat la motivele pentru care plata dobânzii respective a fost înlăturată.

Instanța de apel nu a adus o asemenea motivare în ceea ce privește stabilirea unui alt nivel al dobânzii, ci a făcut referire la textele de lege sus-menționate, prin aplicarea cărora a rezultat că reclamantului i se cuvine doar dobânda legală aferentă despăgubirilor de 500 lei convenite de părți.

În privința majorării despăgubirilor de la 500 lei la 1020 lei, instanța de apel a constatat că aceasta nu se justifică determinat de cheltuielile pretinse de reclamant pentru un tratament despre care Curtea a considerat că nu are legătură de cauzalitate cu accidentul produs, aceste argumente nefiind avute în vedere referitor la dobânda convenită de părți.

De asemenea, nu neîndeplinirea condițiilor de valabilitate sau de opozabilitate ale convenției încheiate la 16 iulie 2005 au determinat respingerea cererii reclamantului cu privire la acordarea dobânzii de 25% pe lună, ci argumentele deja prezentate, referitoare la incidența art. 5 și 9 din O.G. nr. 9/2000.

Cât privește dreptul reclamantului, în calitate de creditor al obligației neexecutate privind plata despăgubirilor de 500 de lei, de a obține îndeplinirea exactă a obligației, cu obligația corelativă a debitorului, de a plăti daune interese pentru neexecutare, aceste dispoziții legale, generice în materie de executare a obligațiilor, trebuie raportate la dispozițiile speciale în materie de obligații bănești și, respectiv, de dobânzi, astfel cum sunt reglementate în art. 1088 C. civ. și în O.G. nr. 9/2000.

O.G. nr. 9/2000 reglementează, în prezent, dobânda legală și, în art. 1, menționează principiul potrivit căruia „Părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești”.

Această libertate a voinței părților este, totuși, limitată la procentul de 50% pe an, cu care dobânda stabilită de părți o poate depăși pe cea legală.

Cum clauza din convenția părților a vizat o dobândă mai mare, motiv pentru care a fost înlăturată, reclamantului nu i se cuvine decât dobânda legală, cum a reținut, corect, instanța de apel.

Având în vedere că, întotdeauna, obligațiile bănești pot fi executate în natură, neexecutarea unei asemenea obligații nu poate avea drept consecință obligarea debitorului la plata despăgubirilor compensatorii, care ar consta tot într-o sumă de bani, ci numai obligarea lui la plata despăgubirilor moratorii (pentru întârziere).

Or, în acest caz, însăși legea evaluează prejudiciul produs creditorului prin lipsa de folosință a unei sume de bani și acesta constă tocmai în cuantumul dobânzii legale datorate pe perioada întârzierii la executare.

În concluzie, în mod corect, Curtea de Apel a dispus obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente datoriei de 500 lei, până la executarea obligației, și nu a dobânzii convenite de părți, de 25% pe lună.

Celelalte susțineri din cererea de recurs formulată de reclamant nu pot fi analizate deoarece nu se încadrează în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Astfel, recurentul reclamant a mai arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra declarațiilor martorilor propuși de pârât, asupra adresei din 11 martie 2008 emise de Asociația Veteranilor de Război, care era esențială în rezolvarea cauzei, nu a înlăturat declarația martorului D.V., toate aceste afirmații vizând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 10 și pct. 11 C. proc. civ., abrogate prin art. 1 pct. 1111 din O.U.G. nr. 138/2000, introdus prin art. 1 pct. 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv prin art. 1 pct. 112 din aceeași ordonanță de urgență.

De asemenea, a prezentat circumstanțele producerii accidentului, avute în vedere și de instanțele anterioare, a criticat decizia deoarece, în mod greșit, instanța de apel nu a reținut legătura de cauzalitate dintre leziunile suferite în urma accidentului și afecțiunile ulterioare ale reclamantului, sens în care ar fi trebuit să solicite opinia I.N.M.L. București, și nu a procedat la o analiză corectă a declarațiilor martorilor, aspecte care țin tot de stabilirea situației de fapt pe aspectul în discuție în raport de probele administrat și nu mai pot fi reapreciate în faza procesuală actuală.

Mai susține că, în mod nelegal, nu i s-a acordat beneficiul nerealizat ca urmare a neplății la timp a sumei datorate și a dobânzii aferente, în cuantum de 1.000.000 euro, arătând că, dacă ar fi avut sumele de bani respective, ar fi demarat o afacere profitabilă.

Raportat la considerentele instanței de apel, care a arătat că, în speță, beneficiul nerealizat constă în dobânda legală aferentă despăgubirilor neachitate de pârât, recurentul nu a menționat ce text de lege a fost încălcat în rezolvarea capătului de cerere respectiv, cu alte cuvinte, ce dispoziție C. civ., neaplicată de această instanță, îi permitea să obțină suma de bani pretinsă, cu titlu de beneficiu nerealizat, aferent neexecutării unei obligații bănești.

Prin urmare, critica reprezintă o simplă afirmație, ce nu poate fi analizată din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În aceeași manieră a procedat recurentul și în privința neacordării daunelor cominatorii, nearătând ce text de lege care-i conferea dreptul la primirea lor nu a fost aplicat de Curte, precum și în cazul daunelor morale, partea susținând doar că, în mod greșit, nu au fost acordate despăgubirile pretinse cu acest titlu; or, Curtea de Apel a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 3000 de lei daune morale, susținerea recurentului, pe lângă faptul că nu este dezvoltată, nici nu vizează soluția pronunțată, în cauză, asupra acestei cereri.

Cât privește cheltuielile de judecată, susține că suma de bani la care a fost obligat pârâtul cu acest titlu, de 274,94 lei, este insuficientă față de dovezile administrate în cauză, critică ce se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., în prezent abrogat.

În final, a susținut incompleta motivare a deciziei, invocând în acest sens jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Boldea contra României.

Și această critică nu este insuficient argumentată și nu permite verificarea ei din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece recurentul nu arată care dintre susținerile sale, prezentate, în apel, ca, de altfel, în toate fazele procesuale ale cauzei, într-o manieră nesistematizată, reprezenta un motiv de apel care nu a fost analizat de Curte și, astfel, i s-ar fi adus atingere dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În concluzie, o parte dintre susțineri nu sunt susceptibile de încadrare, iar motivele ce au putut fi încadrate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant împotriva Deciziei nr. 13/ A din 27 ianuarie 2010, ca nefondat.

II. Recurentul pârât B.l. a criticat decizia pe aspectul greșitei acordări a daunelor morale în favoarea reclamantului, argumentele sale fiind neîntemeiate.

Astfel, în mod corect, instanța de apel a considerat că daunele morale nu sunt excluse de convenția părților asupra întinderii prejudiciului material, neavându-și izvorul în acordul de voință, ci în consecințele de ordin negativ pe care accidentul provocat de pârât le-a produs asupra stării de sănătate și confortului fizic și psihic al reclamantului.

De asemenea, și în absența criteriilor legale în configurarea unor asemenea daune, în mod corect, Curtea avut în vedere o serie de elemente relevante în evaluarea lor, rezultat al jurisprudenței create, cu aceeași valoare juridică, ca și în cazul în care ar fi fost prevăzute în lege, și anume importanța și gravitatea prejudiciului nepatrimonial produs, raportat și la criteriul echității, în sensul unui echilibru între satisfacția de ordin patrimonial cuvenită reclamantului pentru disconfortul fizic produs în urma accidentului și implicațiile de ordin financiar asupra patrimoniilor părților.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel nu a avut în vedere tratamentul medical prescris prin adeverințele și actele medicale ulterioare producerii accidentului, care au fost înlăturate în mod expres de Curte, ci „durerile fizice și disconfortul psihic cauzate de atingerile aduse sănătății și integrității corporale a reclamantului”, aspecte care țin de latura nepatrimonială a prejudiciului.

Vătămarea integrității corporale a unei persoane se poate concretiza nu numai într-un prejudiciu patrimonial determinat și evaluabil în bani, constând, ca în speță, în cheltuielile medicale aferente refacerii sănătății, dar și într-un alt prejudiciu, care lipsește persoana, chiar pentru o perioadă de timp determinată, de posibilitatea deplină de a se bucura de confortul fizic corespunzător unei persoane sănătoase.

Tocmai un asemenea prejudiciu a fost avut în vedere de Curte, care a considerat că acordarea sumei de 3000 de lei pentru suferințele fizice și psihice create reclamantului reprezintă o sumă de bani corespunzătoare pentru diminuarea acestui disconfort.

Cât privește faptul că daunele morale nu ar fi fost dovedite, această susținere pune în discuție motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. și care nu mai poate fi analizat pentru considerentele deja arătate în precedent, iar susținerea privind cuantumul prea mare al sumei de bani acordate cu acest titlu este o simplă afirmație de ordin subiectiv, care nu se încadrează, de asemenea, în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Atât timp cât instanța și-a argumentat soluția pronunțată pe aspectul daunelor morale, prezentând criteriile avute în vedere la stabilirea lor, cuantumul sumei acordate reprezintă aprecierea acestei instanțe și care nu poate fi cenzurată, în recurs, decât dacă ar fi rezultatul unor chestiuni de nelegalitate, ceea ce nu este cazul.

Referitor la stabilirea unui termen de 6 luni înăuntrul căruia recurentul pârât să poată executa obligația de plată a acestei sume, determinat de absența veniturilor părții, Înalta Curte constată că o asemenea cerere trebuia formulată în fața instanței de apel, având în vedere că apelul declarat de reclamant viza și neacordarea daunelor morale, existând riscul pentru pârât ca apelul să fie admis pe acest capăt din cererea de chemare în judecată, ceea ce s-a și întâmplat.

Conform art. 262 C. proc. civ., termenul de grație, în cazul în care se admite o asemenea cerere, se acordă prin hotărârea care dezleagă pricina, în consecință, prin cea care rezolvă fondul cauzei.

Cum o asemenea cerere nu a fost formulată în apel, prezenta instanță nu o poate analiza direct în recurs, nefiind în ipoteza rejudecării cauzei după casare sau modificare, caz în care ar fi putut avea în vedere această cerere.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat, față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 din același cod nu au fost avute în vedere de prezenta instanță deoarece textele de lege respective au fost invocate în mod formal, criticile recurentului pârât nesubsumându-se acestor cazuri.

III. Recurentul reclamant a criticat și încheierile ulterioare Deciziei recurate nr. 7/CA din 24 martie 2010, prin care s-a respins, ca nefondată, cererea de lămurire cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului acestei decizii, precum și încheierea pronunțată la 15 aprilie 2010, prin care s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale din încheierea nr. 7/CA din 24 martie 2010, ambele formulate de partea menționată.

Susține că aceste cereri nu au fost analizate, de către instanță, afirmație neîntemeiată deoarece, în considerentele celor două încheieri, instanța de apel a redat, în mod clar și convingător, argumentele pentru care cele două cereri sunt neîntemeiate, argumente care au fost expuse și în cuprinsul considerentelor de față.

În esență, cu privire la solicitarea de lămurire a deciziei, instanța de apel, redând conținutul acestei cereri, a constatat că susținerile apelantului nu se încadrează în art. 2811 C. proc. civ., deoarece nu vizează dispozitivul deciziei, ci chestiuni preliminare, care au fost, oricum, analizate în partea introductivă a hotărârii, sau modalitatea de analiză a materialului probator, care, de asemenea, nu poate fi cenzurată decât pe calea recursului, instanța ce a pronunțat hotărârea în urma acestei analize neputând reveni asupra soluției date.

Referitor la cea de-a doua cerere, de îndreptare a erorilor materiale pretins strecurate în încheierea din 24 martie 2010, Curtea a considerat că modul de rezolvare a cererii de lămurire a deciziei nu poate constitui obiect de îndreptare, deoarece nu constituie o eroare materială sau o omisiune în sensul art. 281 C. proc. civ.

Aceste argumente au condus la respingerea celor două cereri, prin încheierile atacate, neputându-se reține, în consecință, nemotivarea soluțiilor adoptate, în condițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Cât privește neanalizarea cererii reclamantului de renunțare la cetățenia română, aceasta nu putea forma obiect de analiză al instanței de apel, în condițiile art. 281 sau 2811 C. proc. civ., implicând o altă procedură de soluționare și alte organisme decât Curtea de Apel Târgu Mureș, conform capitolelor V și VI din Legea cetățeniei române nr. 21/1991 republicată.

Ca atare, și recursul declarat de reclamant împotriva încheierii nr. 7/CA din 24 martie 2010 și încheierii pronunțate la 15 aprilie 2010, ambele în Camera de Consiliu, de Curtea de Apel Târgu Mureș, urmează a fi respins, ca nefondat, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) din Cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul S.E.C. și de pârâtul B.F. împotriva Deciziei nr. 13/A din 27 ianuarie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, precum și pentru cauzele privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.E.C. împotriva încheierilor nr. 7/CA din 24 martie 2010 și din 15 aprilie 2010 ale Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, precum și pentru cauzele privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 aprilie 2011.