Whether a prosecutor’s adverse criminal resolution constitutes abuse of service or violates access to justice rights

Ședința publică de la 28 martie 2011

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1851 din 9 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4183/1/2009 a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A.I. împotriva rezoluției nr. 1131/P/2008 din 15 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Urmărire Penală și Criminalistică, și s-a menținut rezoluția atacată, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin nr. 1131/P/2008 din 15 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus în baza dispozițiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale față de magistratul procuror P.G. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen.

Împotriva acestei rezoluții, petentul a formulat plângere la procurorul șef al Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă prin rezoluția nr. 4889/2325/II/2/2010 din 11 mai 2009.

Procurorii au reținut că modul de soluționare a unei plângeri penale nu poate constitui temei pentru atragerea răspunderii penale a magistratului care a dispus soluția criticată, pentru contestarea căreia, petentul având posibilitatea exercitării căii de atac prevăzută de art. 278 și art. 2781 C. proc. pen.

În temeiul art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., petentul a formulat, în termen legal, plângere împotriva rezoluției nr. 1131/P/2008 din 15 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, plângere care a fost respinsă, ca nefondată prin sentința nr. 1851 din 9 noiembrie 2009 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu motivarea că actele premergătoare efectuate în cauză nu au confirmat existența unor indicii din care să rezulte săvârșirea infracțiunilor reclamate.

Împotriva sentinței de respingere a plângerii, petentul A.I. a declarat recurs, potrivit motivelor de recurs depuse în scris la dosar (fila 12), solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei cu valorificarea actelor probatorii.

S-a susținut, în esență, că: sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 10 lit. j), art. 62, art. 277, art. 2781 alin. (2) și art. 12 C. proc. pen., art. 6 din Legea nr. 304/2004 și art. 21 din Constituția României.

Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petent nu este fondat.

Din analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimatul magistrat P.G., ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

În cauza de față, magistratul intimat P.G., în calitate de procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, și-a exercitat atribuțiile cu care a fost investit, analizând plângerea formulată și probele administrate în scopul aflării adevărului și dispunând soluții, conform convingerilor lui obiective și nepărtinitoare, astfel încât Înalta Curte apreciază că învinuirile aduse acestuia nu sunt întemeiate, simplele afirmații și aprecieri subiective ale petentului, nesusținute de probe, neafectând temeinicia soluțiilor pronunțate.

În speță, magistratul procuror P.G. a emis rezoluția de respingere a plângerii în concordanță cu probatoriile administrate, cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la termenul de soluționare și temeiul juridic privind plângerile contra soluției, iar emiterea de soluții nefavorabile petentului, nu conferă automat date sau indicii cu privire la săvârșirea unor fapte penale, având în vedere faptul că acesta avea posibilitatea exercitării căilor de control judecătoresc.

Din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimatul magistrat, în exercitarea atribuțiilor de serviciu ar fi cauzat vreo vătămare a intereselor legale ale unei persoane, așa încât în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de acesta.

În ceea ce privesc susținerile recurentului petent, în sensul nerespectării termenelor prevăzute de art. 277 C. proc. pen., sunt neîntemeiate, având în vedere caracterul de recomandare al normelor cuprinse în conținutul acestor dispoziții legale.

Soluția pronunțată de prima instanță nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția României, întrucât instanța a procedat la o riguroasă interpretare a normelor arătate, limitarea dreptului de a acționa în instanță și condiționarea exercitării acestuia de îndeplinirea unor cerințe legale neconstituind o îngrădire a accesului liber la justiție.

Criticile recurentului petent reiau în esență aspectele invocate în plângerea penală adresată primei instanțe și au făcut obiectul analizei acestei, după cum s-a și demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală a recursului nu s-au dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei instanțe.

În consecință, soluția primei instanțe de respingere a plângerii petentului împotriva rezoluției nr. 1131/P/2008 din 15 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, este legală și temeinică.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 1851 din 9 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4183/1/2009.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 1851 din 9 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4183/1/2009.

Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 martie 2011.