Finality of criminal judgments resolving complaints against prosecutors' non-referral resolutions bars further appeals under amended criminal procedure code

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 131 din 1 septembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, a respins ca nefondată plângerea petiționarului B.N., împotriva rezoluției nr. 1148/P/2010 din 10 ianuarie 2011 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, confirmată prin rezoluția procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova din 8 februarie 2011, dată în Dosarul nr. 203/II/2/2011, privind pe intimații M.G., U.N. și G.M. - judecători la Tribunalul Gorj.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Craiova a reținut că petiționarul a solicitat modificarea unei hotărâri judecătorești din materia fondului funciar, pronunțată de intimații - magistrați - judecători ai cauzei în etapa procesuală a recursului - reclamând că, prin soluția pronunțată, judecătorii au comis infracțiunile de abuz în serviciu (art. 246 C. pen.); omisiunea sesizării organelor judiciare contra intereselor persoanelor în cazul că au cunoscut despre săvârșirea unei infracțiuni (art. 263 C. pen.), înșelăciune (art. 215 C. pen.), calomnie (art. 206 C. pen.) și insultă (art. 205 C. pen.).

Ori, în raport de situația de fapt reclamată, fapta constând în pronunțarea unei hotărâri judecătorești de către un complet colegial de judecători din cadrul instanței competiționare material și teritorial, în calea ordinară de atac prevăzută de lege, nu poate constitui infracțiunea prev. de art. 246 C. pen. sau de art. 215 C. pen.; astfel, în cazul infracțiunii de înșelăciune, este necesară și esențială existența unui raport juridic între făptuitor și persoana păgubită (subiecte de drept), în cadrul căruia persoana păgubită să fie indusă în eroare, în timp ce, în speță, petiționarul este subiect al unui raport juridic de drept procesual, în calitate de parte, instanța (respectiv completul de judecată) fiind autoritatea care soluționează raportul juridic, iar nu parte în cadrul relației juridice examinate.

Similar, în cazul infracțiunilor prev. de art. 246 C. pen. și art. 263 C. pen., cât timp faptele reclamate de petiționar în plângerea inițială rezidă în critici asupra soluționării pe fond a pretențiilor sale civile, nu pot constitui elementul material incriminat în conținutul infracțiunilor respective; se reține astfel că petiționarul, prin declanșarea procedurii penale întemeiată pe dispozițiile art. 2781 C. proc. pen., solicită reaprecierea probelor administrate în litigiile civile în vederea reformării unor hotărâri judecătorești intrate în putere de lucru judecat (decizii pronunțate de instanța de recurs), ceea ce excede controlului jurisdicțional care poate fi realizat de instanța penală.

În privința infracțiunilor prevăzute de art. 205 C. pen. și art. 206 C. pen., s-a constatat că, prin Legea nr. 278/2006 (art. I pct. 56), au fost dezincriminate, fiind abrogate dispozițiile acestor articole, iar ca efect al controlului de constituționalitate a normelor de abrogare (Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 a Curții Constituționale), Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în recurs în interesul legii, cu efecte obligatorii, în sensul că „normele de incriminare a insultei și calomniei cuprinse în art. 205 C. pen. și art. 206 C. pen. nu sunt în vigoare (decizia nr. 416 din 14 iunie 2011).

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petiționarul. Prin cererea scrisă petiționarul a precizat că a declarat apel împotriva sentinței penale nr. 131 din 1 septembrie 2011, calea de atac promovată vizând atât latura penală cât și latura civilă a cauzei penale nr. 617/54/2011 în care are calitatea de parte vătămată.

Deși prin memoriul depus la dosar pentru termenul din data de 14 februarie 2012, petiționarul a precizat că nu a declarat recurs împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel, criticile aduse în scris acestei hotărâri nu pot fi analizate de Înalta Curte decât prin învestirea sa cu o cale de atac promovată de partea interesată împotriva hotărârii date de instanța de fond.

Ca atare Înalta Curte considerându-se învestită cu soluționarea recursului declarat de petiționar împotriva sentinței penale nr. 131 din 1 septembrie 2011 va examina recursul prin prisma excepției de inadmisibilitate invocate de reprezentantul Ministerului Public.

Examinând recursul prin prisma dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că este inadmisibil pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010. Hotărârea judecătorului pronunțată potrivit art. 2781 alin. (8) este definitivă.

Cazurile în care persoana interesată poate declara recurs împotriva unei hotărâri sunt expres și limitativ prevăzute de art. 3851 alin. (1) C. proc. pen.

Coroborând cele două texte de lege menționate anterior se observă că hotărârile prin care se soluționează plângerile formulate împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, sunt definitive, nefiind supuse niciunei căi de atac.

Sentința Curții de Apel Craiova este definitivă, fiind pronunțată după intrarea în vigoare a modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea 202/2010, astfel că nu mai poate fi promovată nicio cale de atac împotriva ei.

Față de cele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen., urmează a respinge ca inadmisibil recursul declarat de petiționară.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petiționarul B.N. împotriva sentinței penale nr. 131 din 1 septembrie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 14 februarie 2012.