Bribery conviction upheld despite defective audio-video recording admissibility and failure to complete technical expertize

Deliberând asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 747/F din data de 23 septembrie 2011, Tribunalul București, secția penală, a dispus următoarele:

În temeiul art. 255 C. pen. rap. la art. 7 alin. (2) și (3) din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe inculpatul I.L. la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită.

A făcut aplicarea art. 71 rap. la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei principale.

În temeiul art. 81 și art. 82 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei principale pe un termen de încercare de 3 ani.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., a constatat că, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale, se suspendă și executarea pedepsei accesorii.

În temeiul art. 359 C. proc. pen., a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen., privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni.

În temeiul art. 88 C. pen., a dedus durata reținerii și arestării preventive, de la data de 26 ianuarie 2010 până la data de 25 iunie 2010.

În temeiul art. 118 lit. d) rap. la art. 255 alin. (4) în ref. la art. 254 alin. (3) C. pen., a confiscat de la inculpat suma de 2.000 RON, depusă la C.E.C. B.

În temeiul art. 357 alin. (2) lit. e) C. proc. pen. coroborat cu art. 118 C. pen., a dispus restituirea către inculpat a celor 14 cartușe găsite în portbagajul autoturismului marca Mercedes Benz, indisponibilizate la Camera de Corpuri Delicte a I.G.P.R., Direcția Cazier Judiciar și Evidență Operativă, conform dovezii seria H nr. 0001523 din 11 februarie 2010.

În temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a obligat pe inculpat la plata sumei de 1.700 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 329/P/2010, din data de 08 martie 2010, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului I.L., pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită, prevăzută de art. 255 C. pen. rap. la art. 7 alin. (2) și (3) din Legea nr. 78/2000. În fapt, potrivit rechizitoriului s-a reținut că la data de 26 ianuarie 2010, inculpatul i-a dat agentului de poliție H.A.G., din cadrul D.G.P.M.B., Serviciul Furturi de Autovehicule, suma de 2.000 RON, pentru ca acesta, în exercitarea atribuțiilor de serviciu stabilite prin fișa postului, respectiv în cadrul cercetărilor pe care le efectua în Dosarul nr. 18349/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București, să-i elibereze o adeverință din care să rezulte că autovehiculul marca Alfa Romeo 159, al cărui proprietar este societatea de leasing S.C. N.C.I. S.A., iar utilizator este S.C. A.B.D.A. S.R.L., reprezentată de inculpat, a fost declarat furat la data de 15 decembrie 2009, iar autorii infracțiunii nu au fost identificați până la acel moment, adeverință care îi era necesară solicitantului pentru încasarea despăgubirilor, în numele societății pe care o reprezenta, de la firma de asigurări. În fișa postului aparținând agentului de poliție H.A.G., la rubrica „Descrierea sarcinilor, îndatoririlor și responsabilităților postului", la pct. II intitulat „Sarcini și îndatoriri", este menționată, ca principală atribuție de serviciu, „întocmirea actelor procedurale de constatare a infracțiunilor și contravențiilor în cazul reclamațiilor de furt de autoturisme". Față de agentul de poliție H.A.G., care a denunțat infracțiunea de corupție mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru aceasta, s-a dispus neînceperea urmăririi penale, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen., reținându-se că acesta beneficiază de cauza specială de nepedepsire prevăzută de art. 61 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

În faza de urmărire penală au fost administrate următoarele mijloace de probă: denunțul și declarațiile agentului de poliție H.A.G.; procesul verbal de transcriere a convorbirilor interceptate audio-video; declarațiile martorilor R.A.B., N.G. și S.M.B.; procesul verbal de flagrant; procesul verbal de redare rezumativă a convorbirilor din data de 26 ianuarie 2010; acte privind autovehiculul marca Alfa Romeo 159; procesele verbale de verificare a societăților comerciale cu anexele corespunzătoare; procesul verbal de recunoaștere de pe planșă foto; chitanțele C.E.C. B.; adresa și referatul lucrătorilor de poliție din cadrul Serviciului Furturi de Autoturisme, referitoare la Dosarul nr. 18349/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București; dovada de depunere a cartușelor ridicate de la inculpat la Camera de Corpuri Delicte a I.G.P.R., Direcția Cazier Judiciar și Evidență Operativă; procesul verbal de restituire bunuri; acte din dosarul de daune nr. AA/13152/2009/BU/SMB deschis la S.C. F.A.T.A. A. S.A.; copii xerox de pe permisele de armă aparținând inculpatului; procesul verbal de redare rezumativă a dispozițiilor menționate în fișa postului aparținând agentului de poliție H.A.G.; plicul conținând un DVD-R marca Traxdata cu înregistrarea audio-video în mediul ambiental din data de 26 ianuarie 2010; declarațiile inculpatului. Totodată, s-a atașat fișa de cazier judiciar a inculpatului.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la data de 26 ianuarie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 3318/3/2010, Tribunalul București, secția I penală, a dispus arestarea preventivă a inculpatului, pe o durată de 29 de zile, începând cu data de 26 ianuarie 2010 până la data de 23 februarie 2010, inclusiv. Prin încheierea din Camera de Consiliu de la data de 19 februarie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 8979/3/2010. Tribunalul București, secția a Il-a penală, a dispus prelungirea duratei arestării preventive a inculpatului cu 15 zile, începând cu data de 24 februarie 2010 până la data de 10 martie 2010, inclusiv.

În cursul cercetării judecătorești au fost ascultați inculpatul I.L., precum și martorii H.A.G., R.A.B., N.G. și S.M.B. și au fost vizionate înregistrările audio-video efectuate în cursul urmăririi penale (conform proceselor verbale atașate). De asemenea, a fost depusă la dosar fișa postului privind pe agentul șef principal de poliție H.A.G., iar inculpatul I.L. a prezentat înscrisuri în circumstanțiere.

În ceea ce privește convorbirile interceptate și înregistrate audio-video în cursul urmăririi penale s-au solicitat, și s-au obținut, mai multe relații de la Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de la Ministerul Administrației și Internelor, Direcția Generală Anticorupție, în condițiile în care I.N.E.C, Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București, a solicitat să efectueze o expertiză tehnică, iar apoi criminalistică (având ca unic obiectiv verificarea identității dintre conținutul convorbirilor purtate în mediul ambiental între inculpat și martorul denunțător și conținutul convorbirilor transcrise în procesele verbale din cursul urmăririi penale de către procurorul de caz, rectificat apoi în îmbunătățirea calității audiției și stabilirea dacă fișierul examinat a suferit intervenții, adăugiri sau decupări, precum și redarea în formă scrisă a convorbirilor înregistrate), a comunicat instanței de fond care sunt cerințele de ordin tehnic pe care le necesită acea expertiză. Pentru efectuarea expertizei dispuse, inculpatul a achitat suma de 900 RON, prin mandatul poștal nr. 716 din 21 aprilie 2011. În raport cu cele arătate, din care a rezultat că din motive obiective expertiza tehnică/criminalistică nu poate fi efectuată, instanța de fond a revenit asupra ei, conform mențiunilor din încheierea de la ultimul termen de judecată.

În probațiune, inculpatul a depus la dosar și fișa în sistem E.C.R.I.S. a Dosarului nr. 66/300/2011 al Judecătoriei sectorului 2 București, în care s-a pronunțat sentința penală din data de 22 februarie 2011 (definitivă), prin care, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., a fost admisă plângerea formulată de petenta S.C. A.B.D.A. S.R.L., s-a desființat rezoluția nr. 18349/P/2009 din data de 09 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București și s-a trimis cauza la același parchet, în vederea începerii urmăririi penale „in rem", cu privire la furtul autoturismului marca Alfa Romeo, reclamat a fi fost săvârșit în data de 11 decembrie 2009 de către autori necunoscuți.

După primirea dosarului, prin încheierea din Camera de Consiliu de la data de 09 martie 2010, instanța de fond, în temeiul art. 300 alin. (1) și (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului și a menținut starea de arest preventiv a acestuia. Prin încheierea din data de 03 mai 2010, în temeiul art. 3001 rap. la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului și a menținut starea de arest preventiv a acestuia. Prin încheierea din data de 18 iunie 2010, definitivă prin decizia penală nr. 1013/R din data de 25 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, în temeiul art. 160b alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost admisă cererea inculpatului de liberare provizorie sub control judiciar, acesta fiind pus în libertate la data de 25 iunie 2010. Ulterior, inculpatul a formulat mai multe cereri de depășire a limitei teritoriale a municipiului București, fixată la admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, în temeiul art. 160b alin. (3) lit. a) C. proc. pen., încuviințate sau respinse, după caz, pentru considerentele arătate în încheierile aferente. Prin încheierea din data de 22 aprilie 2011, definitivă prin nerecurare, instanța de fond, în temeiul art. 160b C. proc. pen., a admis cererea inculpatului de modificare a controlului judiciar, acesta fiind obligat ca, în continuare, să respecte obligația de a nu depăși limita teritorială a țării, precum și celelalte obligații impuse, care au rămas neschimbate.

La termenul de judecată din data de 09 septembrie 2011, s-au formulat concluzii finale asupra cauzei deduse judecății.

Analizând întregul material probator administrat în cauză, instanța de fond a reținut, în drept și, respectiv, în fapt, următoarele:

Potrivit art. 255 alin. (1) C. pen., infracțiunea de dare de mită constă în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în modurile și scopurile arătate în art. 254 (de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu sau de a face un act contrar acestor îndatoriri) și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Conform art. 7 din Legea nr. 78/2000, fapta de dare de mită săvârșită față de una dintre persoanele prevăzute la alin. (1) (care, potrivit legii, are atribuții de constatare sau de sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor) sau față de un funcționar cu atribuții de control se sancționează cu pedeapsa prevăzută la art. 255 C. pen., al cărei maxim se majorează cu 2 ani [alin. (2)], iar. dacă infracțiunile prevăzute la art. 256 și art. 257 C. pen., precum și infracțiunile prevăzute la art. 61 și art. 82 din lege au fost săvârșite de una dintre persoanele menționate la alin. (1) și alin. (2), maximul special al pedepsei se majorează cu 2 ani [alin. (3)].

În data de 25 ianuarie 2010, la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, s-a înregistrat denunțul formulat de H.A.G., agent șef în cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, Serviciul Furturi de Autovehicule, prin care acesta a arătat că, în timp ce se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu, în aceeași zi, în incinta locului de muncă, a fost ofertat cu bani de către numitul I.L., în contextul în care cel din urmă pretindea eliberarea unei adeverințe din care să rezulte că autovehiculul marca Alfa Romeo 159, aflat în proprietatea S.C. N.C.I. S.A. (societate de leasing), dar utilizat de S.C. A.B.D.A. S.R.L. (pe care o reprezenta), a fost declarat furat la data de 15 decembrie 2009, iar autorii infracțiunii nu au fost identificați până la acel moment.

Ca urmare, s-a format Dosarul nr. 329/P/2010, având ca obiect efectuarea de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii de dare de mită, prevăzută de art. 255 C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ulterior încadrarea juridică fiind schimbată, conform art. 238 C. proc. pen., în infracțiunea de dare de mită, prevăzută de art. 255 C. pen. rap. la art. 7 alin. (2) și (3) din Legea nr. 78/2000.

În vederea administrării de probe, procurorul a emis Ordonanța nr. 329/P/2010 din data de 25 ianuarie 2010, prin care a autorizat, cu titlu provizoriu, pe o durată de 48 de ore, interceptarea și înregistrarea, audio și video, în mediul ambiental, a convorbirilor purtate de denunțătorul H.A.G. și persoanele care urmau să se prezinte la data de 26 ianuarie 2010 în biroul acestuia cu actele autoturismului în cauză (astfel cum chiar denunțătorul îi solicitase lui I.L.), Tribunalul București confirmând acea ordonanță, prin încheierea nr. 83/A.I./2010 din data de 28 ianuarie 2010.

Investigațiile întreprinse au relevat, cronologic, următoarele aspecte:

Martorului denunțător H.A.G. (în calitatea mai sus indicată) i-a fost repartizată lucrarea înregistrată sub nr. 18349/P/2009 la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București, având ca obiect plângerea formulată la data de 15 decembrie 2009, depusă la D.G.P.M.B., Serviciul Furturi de Autovehicule, de către R.A.B., prin care acesta a reclamat faptul că, după ce în ziua de 11 decembrie 2009 a parcat autoturismul marca Alfa Romeo 159, proprietatea S.C. N.C.I. S.A., în rondul din strada P.P., în data de 15 decembrie 2009, când șeful său, l-ar fi trimis să ia acel autoturism din locul unde îl parcase, a constatat că acesta dispăruse. În legătură cu dispariția autoturismului, reclamantul a susținut că l-ar fi anunțat imediat pe șeful său (persoană despre care, ulterior, a precizat că nu o mai poate contacta), acesta solicitându-i să meargă la poliție să anunțe furtul.

La începutul lunii ianuarie 2010, martorul R.A.B. a revenit la sediul D.G.P.M.B., Serviciul Furturi de Autovehicule, ocazie cu care a solicitat verbal eliberarea unei adeverințe din conținutul căreia să rezulte faptul că exista un dosar penal înregistrat la respectiva unitate de poliție, în referire la autoturismul marca Alfa Romeo 159, că acesta nu a fost găsit și că nici autorii nu au fost identificați până la acel moment, o asemenea adeverință fiindu-i necesară la societatea de asigurare S.C. F.A.T.A. A. S.A. (unde autoturismul în discuție era asigurat Casco). Față de cele solicitate, martorul denunțător H.A.G. i-a adus la cunoștință că adeverința cerută nu îi poate fi eliberată din cauza lipsei documentelor de identificare ale autoturismului (cartea de identitate, certificatul de înmatriculare, actul privind existența asigurării Casco, firma de asigurare, etc). Martorul i-a precizat verbal că documentele solicitate le poate depune la dosar doar șeful său „M.", la care era angajat în calitate de agent de pază. Aceste aspecte au rezultat, deopotrivă, din declarațiile martorului denunțător H.A.G. și ale martorului R.A.B. Prezentarea inculpatului I.L., în data de 25 ianuarie 2010, la același sediu de poliție, a fost confirmată și de martorul denunțător H.A.G. și de inculpatul însuși, însă declarațiile acestora nu coincid pe chestiuni esențiale în cauză, și anume: în timp ce primul a susținut că inculpatul îi solicitase eliberarea unei adeverințe, la fel ca și martorul R.A.B., context în care îl ofertase cu bani atunci când el a sugerat că exista posibilitatea ca autoturismul să nu fie furat (fapt ce l-a determinat să purceadă la formularea denunțului care a stat la baza întocmirii dosarului penal de față), cel de-al doilea a afirmat că scopul prezentării sale la poliție a fost acela de a afla care este motivul pentru care dosarul în care se reclamase furtul autoturismului se afla în nelucrare de aproximativ 45 de zile. Întrevederea din data de 25 ianuarie 2010, dintre martorul denunțător și inculpat, s-a desfășurat fără martori.

Cert este că a doua zi, în data de 26 ianuarie 2010, inculpatul I.L. s-a prezentat la sediul poliției, împreună cu martorul R.A.B. (care nu l-a însoțit și în birou, în timpul conversației înregistrată audio-video la care, de asemenea, nu au existat martori), astfel cum i se solicitase de către martorul denunțător H.A.G.. întrevederea din urmă a decurs în jurul declarației date de inculpatul I.L., timp în care martorul denunțător H.A.G. a încercat să obțină de la acesta cât mai multe informații despre furtul reclamat de martorul R.A.B., despre asigurarea autoturismului indicat ca sustras, despre legătura dintre persoana care a reclamat furtul și inculpat. În cursul dialogului dintre cei doi, martorul denunțător a lansat și ipoteza că autoturismul nu ar fi fost sustras și că inculpatul știa acest lucru, dar încerca să fraudeze firma de asigurări. Același martor denunțător a insistat în a sublinia inculpatului neconcordanțe importante între cele ce tocmai acesta le declara olograf și cele anterior declarate olograf de către persoana care a reclamat furtul, pentru a scoate în evidență necesitatea obținerii de clarificări în cauză.

Astfel, în vederea aflării adevărului, s-a apreciat că se impun a fi reținute răspunsurile și lămuririle pe care inculpatul I.L. le-a adus martorului denunțător H.A.G., cele mai edificatoare fiind următoarele:

Când martorul denunțător a întrebat: „Auzi, sincer, da' mașina unde este?", inculpatul a răspuns: „Nu știu, mă, nu știu, nu știu, nu mai e, nu mai știu, știu doar că nu mai e, să mor dacă știu!".

Când martorul denunțător a continuat: „Eu îți pun o întrebare acu' ... dacă firma de asigurări F.A.T.A. ... îți zice ție ... marș, măi, băiatule, că tu vrei să faci o fraudă ...?", inculpatul a răspuns: „Intrăm prea mult în detalii ... intrăm prea mult în detalii. Eu sunt fraudele! Băieții de la F.A.T.A. ... sunt eu peste ei ... pe altă firmă ... că firma asta de A. le aduce asigurări. Am altă firmă care face altă ... antifraudă ... neinteligibil ... am altă firmă care face constatări, am altă firmă care face asta. am ... sunt vreo 5 firme care fiecare ... neinteligibil ...".

În legătură cu cele afirmate de martorul R.A.B., inculpatul I.L. a sugerat două posibilități de remediere, fie ca declarația acestuia să fie scoasă din dosar și să fie chemat pentru a da o altă declarație care să concorde cu a sa, fie ca declarația lui să nu fie pusă în dosar, urmând să dea el o declarație nouă, modificând aspectele inițial relevate.

Astfel, când martorul denunțător i-a citit pasaje din plângerea și declarația martorului R.A.B. (ce descriau diferit de el cum s-a ajuns la depunerea plângerii la poliție, cine a avut inițiativa, dacă se cunosc sau nu și cât cei doi, etc.), inculpatul a afirmat: „Păi, e bou ... neinteligibil ... Cheamă-l încoace și dă-i altă declarație d'aia și dă-l dracu'. Cheamă-l mă încoace să stea să dea declarația ... stăm aici să ne tot învârtim ... Cheamă-l, mă, încoace să stea să dea declarația. Stăm să ne-nvârtim, să ... io știu ce dracu' vorbește! N-are nicio legătură cu ce ... neinteligibil ...".

Inculpatul a continuat: „Păi schimbă măi nea ... neinteligibil ... schimbă-i declarația lui ...", iar martorul denunțător a întrebat: „Păi, ce facem, mă, ne jucăm cu declarațiile? ".

Mai departe, inculpatul a răspuns: „Păi, ce să facem, ne jucăm cu declarațiile! ... neinteligibil ... Sau dacă nu, o fac eu p'asta și spun c-am mers ... mi-a dat-o din ... c-a mai mers cu mașina, mi-a mai luat-o și-am mai dat-o ... neinteligibil ... înțelegi ce spun? O schimb eu dacă e ... că el a scris mai mult acolo, dar nu are legătură ...".

Când martorul denunțător i-a spus că îl va audia și pe martorul R.A.B., pentru a vedea care mai este poziția sa referitoare la furtul autoturismului, inculpatul i-a solicitat: „Dictează-i, mă, ce să scrie ... neinteligibil ... Ai înțeles? Spune-i tu ce să scrie, să se pupe astea două ... și cu asta basta! Vorbește în șoaptă ... neinteligibil ... ia dacă vrei, uite, cheile ... neinteligibil ... fac prostii ce dracu ... neinteligibil ... Pune-l pe-ăsta să dea cui trebuie, să aducă ce trebuie și ... neinteligibil ... dă-mi prima hârtie, dăm și bani și ...".

În continuare, inculpatul a început să scrie o a doua declarație, care să concorde cu cele afirmate de către martorul R.A.B., după care i-a solicitat martorului denunțător H.A.G. să îi dea lui prima declarație, ca să nu se încurce și să apară în dosar ambele declarații, în care a menționat alte situații de fapt legate de furtul autoturismului, spunând: „Dă-mi hârtia, te rog frumos!'", iar apoi precizând: „Prima care ți-am dat-o. Să nu se încurce pe aici".

Martorul denunțător nu a fost de acord cu această solicitare, spunându-i: „Stai, mă, liniștit că ... știu eu ce am de făcut ... Păi și care e ... ia, explică-mi acuma care este diferența între asta și asta?", iar inculpatul a afirmat: „E diferență ... între asta și asta nu e diferență, dar între aia și aia e ... nu se pupă ... acum e mai OK".

Martorul denunțător a continuat: „Mai OK din punctul tău de vedere?", iar inculpatul a răspuns: „Eu așa zic. Și din al tău ".

În acest moment, martorul denunțător s-a exprimat în sensul convingerii sale că, de fapt, autoturismul nu era furat, spunând: „Din al meu vrei să-ți spun sincer? E același lucru. Să-ți spun și de ce mi-e același lucru. Pentru că ... de fapt nu-i furt. Mă, recunoști că nu-i furt?". la care inculpatul a răspuns: „Nu știu frate, nu știu. Eu nu am găsit mașina, nu știu. Nu pot să spun eu ... când vorbim ... de ...?".

În contextul acestei discuții, referitoare la faptul că autoturismul nu ar fi fost furat, inculpatul a scos pe biroul martorului denunțător suma de 2.000 RON, situație în care cel din urmă l-a întrebat: „Ce faci, mă, cu ăia? Mă, ce-s cu banii ăia? Pentru ce sunt banii? ", iar inculpatul i-a spus: „Bei un șpriț ... că ești drăguț. Hai, mă, ce facem acuma? N-auzi? Te rog, eu, este plăcerea mea ... e vreo problemă?".

Văzând că martorul denunțător a refuzat banii, inculpatul a continuat: „Vrei să ți-i dea altcineva?'", iar cel dintâi a răspuns: „Eu nu vreau să mi-i dea nimeni ... te întreb și eu pentru ce sunt banii?", inculpatul întrebându-l: „N-auzi? Pentru ... Cum facem? ... Cum facem adeverința?", fiind evident pe mai departe interesat de obținerea adeverinței care îi era imperios necesară pentru obținerea de bani de la firma de asigurare.

Inculpatul a continuat spunând: „Dă-mi foaia te rog ... Dă-mi, te rog ... frumos, aia ... prima!", martorul denunțător l-a întrebat: „Ce faci, măi, cu ea?", iar inculpatul i-a răspuns: „O rup! Îi dau foc!”. Martorul denunțător l-a întrebat: „Și ești mulțumit cu asta?”, inculpatul afirmând: „Da ... și îmi dai și mie hârtia aia mai repede! Prima hârtie și-a doua hârtie! Nu, aia, prima că s-a declarat și că nu știu ce ... Da! Adeverința aia! Dă-mi aia și lasă-mă-n pace! ... prima adeverință și-a doua adeverință! Și cu asta – basta!”.

În acel moment, organele de urmărire penală au pătruns în biroul martorului denunțător, ocazie cu care, pe biroul său, a fost găsită suma de 2.000 RON, despre care inculpatul a afirmat că îi aparține, dar nu știe cum a ajuns acolo, iar asupra acestuia din urmă, în buzunarul drept de la pantaloni, a fost găsită împachetată prima sa declarație dată în cauză.

La percheziția efectuată asupra autoturismului Mercedes ML, cu care inculpatul venise la sediul Serviciului de Furturi de Autoturisme, s-au găsit, în portbagaj, 14 cartușe, ambalate într-un suport de plastic și o cutie de carton cu inscripția „Weatherby", despre care acesta a afirmat că îi aparțin, el deținând permis de port armă și de muniție. De asemenea, într-o geantă cu acte pe care inculpatul o avea asupra sa în biroul agentului de poliție, s-au găsit mai multe ștampile de societăți comerciale, inclusiv ștampila S.C. P.D. S.R.L., de la care firma de leasing S.C. N.C.I. S.A. ar fi cumpărat autoturismul.

După realizarea procedurii de flagrant, ancheta penală a continuat în mod corespunzător, fără a exista obiecțiuni.

Cu privire la aspectele anterior menționate, instanța de fond a reținut că inculpatul a formulat, personal și prin apărătorul său ales, mai multe apărări, după cum urmează:

Astfel, dacă la momentul surprinderii în flagrant a declarat că suma de 2.000 RON îi aparține, dar nu știe cum a ajuns acolo, la prezentarea sa în fața judecătorului cu propunere de arestare preventivă a declarat că, din cauza stării de surescitare, datorată unui interogatoriu de aproximativ două ore, a scos din buzunar o hârtie și niște bani, pe care i-a pus pe masa polițistului (sub niște hârtii) „ca să caute mașina", fără a-și putea explica de ce nu i-a pus la vedere, dar nu a dorit, în niciun caz, să fraudeze firma de asigurare.

În cursul cercetării judecătorești, inculpatul a revenit asupra declarației date în fața judecătorului la momentul arestării sale și a precizat că nu își mai menține afirmația că ar fi dat acei bani polițistului, pentru a face diligențe și a găsi autoturismul. De asemenea, a declarat că lucrătorul de poliție a fost cel care a gesticulat și a spus că nu este fair-play cu dânsul, deși dânsul a fost fair-play cu el, sugerându-i să îi dea bani, fără a indica o sumă, o cifră. Ca reacție, foarte nervos fiind după cele două ore de stat acolo, inculpatul a luat o sumă de bani care îi aparținea, despre care crede că erau 2.000 RON și a pus-o, între niște hârtii, pe biroul polițistului.

Văzând declarațiile contradictorii date de inculpat, instanța de fond a reținut văditul lor caracter pro causa, apreciind că apărarea construită, în final, de acesta este facil de demontat prin prisma aspectelor ce rezultă din declarațiile martorului denunțător H.A.G., care se coroborează, pe deplin, cu convorbirile audio-video interceptate, dintre care cele mai ilustrative afirmații au fost deja redate.

Astfel, instanța de fond a constatat ca fiind în afara oricărui dubiu faptul că, la data de 26 ianuarie 2010, inculpatul a fost acela care a avut inițiativa, concretizată în scurt timp, de a-i da bani martorului denunțător, în vederea eliberării adeverinței ce urma a fi depusă în dosarul de daune, constituit la firma de asigurare.

Susținerea apărătorului ales al inculpatului, în sensul că ar trebui înlăturate din probatoriu interceptările audio-video, deoarece imposibilitatea efectuării unei expertize tehnice/criminalistice asupra lor le lipsește de relevanță, nu a fost împărtășită de instanța de fond, care a ținut seama de fragmentele din înregistrările audio-video aflate la dosar, în măsura în care cele discutate s-au putut înțelege în mod clar și nu a existat vreo îndoială asupra cuvintelor transpuse din discuție în scris.

Sub același aspect, instanța de fond a remarcat împrejurarea că, în decursul audierii sale, ocazie cu care mare parte din întrebările ce i-au fost puse plecau de la conținutul convorbirilor respective, inculpatul nu le-a contestat. Instanța de fond a reținut drept semnificativ și faptul că, despre „pericolul" ca firma de asigurări să suspicioneze o intenție de fraudare, inculpatul a susținut în mod ferm că nu ar fi fost posibil, pe motiv că, într-un fel sau altul, controla acea firmă, indicând existența mai multor firme prin care putea face acest lucru. În cursul cercetării judecătorești, inculpatul a afirmat, cu privire la acest aspect, că el nu făcea altceva decât să se laude.

Starea de nervozitate clamată de inculpat a fost percepută de instanța de fond, mai degrabă, ca o stare de indispoziție creată de insistența martorului denunțător, pe anumite aspecte „neplăcute" pentru acesta, iar nu ca pe vreun fel de constrângere. În orice caz, instanța de fond a remarcat că discuția era lejeră, neprotocolară, iar interlocutorii se tutuiau.

Acreditarea ideii că inculpatul a fost, prin gestică, determinat să pună banii pe biroul martorului denunțător (pasaj care este posibil să se fi aflat în pauza de interceptare), venind din partea apărătorul ales al acestuia, a fost apreciată de instanța de fond ca având formal numai valoarea unei supoziții, pe fond ea fiind desființată de afirmațiile clare, net opuse, ale inculpatului însuși (evidențiate deja).

Oricum, instanța de fond a constatat că inculpatul nu a explicat, în mod plauzibil pentru o persoană care pretinde că nu are ce să i se impute, cu ce drept avea în buzunar una dintre declarații.

În ceea ce privește apărarea inculpatului, în sensul că suma de bani obținută de la societatea de asigurare ar fi reprezentat doar „avansul și ratele plătite'' (circa 10.000 euro), restul cuvenindu-i-se firmei de leasing, instanța de fond a reținut că, în lipsa unei prevederi exprese a legii, acest aspect nu are relevanță asupra existenței elementelor constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina sa.

Referitor la apărarea inculpatului, în sensul că suma de bani obținută de la societatea de asigurare i-ar fi revenit firmei în numele căreia a fost încheiat contractul de leasing, iar nu lui personal, instanța de fond a menționat că aceeași considerație, anterior evidențiată, rămâne valabilă.

Prima instanță a apreciat că nu poate fi ignorată însă împrejurarea că firma de leasing (fostă S.C. N.C.I. S.A., în prezent S.C. G.I. S.A.) este o firmă cu care inculpatul are strânse relații de afaceri, prin intermediul S.C. A.B.D.A. S.R.L., una dintre firmele la care este asociat, care este și semnatară a contractului de leasing (după cum a declarat personal).

În consecință, prima instanță a constatat că, prin toate declarațiile date, atât martorul denunțător H.A.G., cât și martorii R.A.B., N.G. și S.M.B. (primii doi cu privire la situația de fapt propriu-zisă, iar ultimii doi cu privire la condițiile presupuse de obținerea primei de asigurare și respectiv cu privire la desfășurarea flagrantului) au conturat o stare de fapt conformă realității.

Împrejurarea că în Dosarul nr. 18349/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București s-a dispus de către Judecătoria sectorului 2 București, printr-o hotărâre definitivă, începerea urmăririi penale, „in rem ", cu privire la furtul autoturismului marca Alfa Romeo, reclamat a fi fost săvârșit în data de 11 decembrie 2009 de către autori necunoscuți, a fost apreciată de instanța de fond ca irelevantă în stabilirea vinovăției inculpatului, raportat la speța de față.

În drept, prima instanță a reținut că fapta inculpatului I.L., care, la data de 26 ianuarie 2010, în timp ce se afla în sediul D.G.P.M.B., Serviciul Furturi de Autovehicule, i-a dat suma de 2.000 RON martorului denunțător H.A.G. pentru a-i elibera o adeverință din care să rezulte că autovehiculul marca Alfa Romeo 159, aflat în proprietatea S.C. N.C.I. S.A. (societate de leasing), dar utilizat de S.C. A.B.D.A. S.R.L. (pe care inculpatul o reprezenta), a fost declarat furat la data de 15 decembrie 2009, iar autorii acestei fapte nu au fost identificați până la acel moment, în condițiile în care, potrivit fișei postului, martorul denunțător avea atribuții de constatare a contravențiilor și infracțiunilor, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită, prevăzută de art. 255 C. pen. rap. la art. 7 alin. (2) și (3) din Legea nr. 78/2000.

Astfel, s-a reținut că fapta respectivă este prevăzută de legea penală, a fost săvârșită de inculpat cu vinovăție (în forma intenției directe, astfel cum este prevăzută în art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. pen., întrucât acesta a prevăzut rezultatul și a urmărit producerea lui) și prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, motiv pentru care a pronunțat o soluție de condamnare la pedeapsa închisorii.

La individualizarea pedepsei, prima instanță a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., reținând că limitele de pedeapsă fixate în Partea Specială a Codului penal, întregite cu legea specială, sunt închisoare de la 6 luni la 7 ani, inculpatul are vârsta de 39 de ani, studii superioare, stagiul militar satisfăcut, este director executiv al S.C. A.B.D.A. S.R.L., este căsătorit, are doi copii minori, nu este cunoscut cu antecedente penale și nu a recunoscut acuzația adusă. De asemenea, a reținut că infracțiunea săvârșită de inculpat a vizat o persoană cu atribuții de constatare a infracțiunilor (agent de poliție în cadrul D.G.P.M.B., Serviciul Furturi de Autovehicule) și a fost premeditată (plângerea penală privind furtul autovehiculului anterior menționat a fost depusă încă din data de 15 decembrie 2009, de către R.A.B., într-o formă incompletă, fără minime acte justificative) și că acesta a urmărit fraudarea societății de asigurare S.C. F.A.T.A. A. S.A. (unde acel autoturism era asigurat Casco și unde s-a întocmit dosarul de daune AA/13152/16 decembrie 2009/BU/SMB) cu o sumă mare de bani (aferentă bunului reclamat a fi fost sustras, pentru care contractul de leasing a fost încheiat la suma de 41.251,66 euro, fără TVA, iar contractul de asigurare a fost încheiat la suma de 38.000 euro). Prima instanță a mai reținut că, lucrând în domeniul asigurărilor, unde deținea chiar o funcție de conducere, inculpatul a acționat ilicit și perturbator chiar asupra lui. Nu în ultimul rând, instanța de fond a reținut că, în prezent, infracțiunile de corupție descriu în țara noastră un fenomen de o amploare care reclamă ca organele judiciare să acționeze pe măsură. În consecință, prima instanță a aplicat inculpatului o pedeapsă de 1 an închisoare, pe care a apreciat-o aptă să asigure îndreptarea acestuia, în acord cu exigențele art. 52 C. pen., fără reținerea, în favoarea sa, a vreunei circumstanțe atenuante judiciare.

Aceeași instanță de fond a apreciat însă că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea ei efectivă, făcând, în consecință, aplicarea dispozițiilor art. 81 și urm. C. pen., în sensul suspendării condiționate a acesteia, pe un termen de încercare de 3 ani.

La stabilirea pedepsei accesorii, s-a ținut seama de strânsa legătură care trebuie să existe între infracțiunea săvârșită și interzicerea unui drept, potrivit C.A.D.O.L.F. și hotărârilor C.E.D.O. în materie, constatând că natura și modalitatea de săvârșire a faptei deduse judecății și circumstanțele personale ale inculpatului relevă existența unei nedemnități a acestuia numai în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a și lit. b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat).

În privința bunurilor indisponibilizate de la inculpat, instanța de fond a procedat în funcție de dispozițiile legale incidente, după caz.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel în termenul legal inculpatul I.L., prin avocatul său ales.

Prin motivele scrise de apel, depuse la data de 03 februarie 2012, astfel cum au fost susținute cu ocazia dezbaterilor de la termenul din data de 06 februarie 2012 (consemnate în încheierea de amânare a pronunțării), inculpatul, care a beneficiat de asistența juridică a avocatului ales, a criticat sentința ca fiind nelegală și netemeinică, sub următoarele aspecte, în raport cu care a solicitat achitarea sa, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. și constatarea încetării de drept a obligației de a nu depăși limita teritorială a țării:

1. încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 6 C. proc. pen. și respectiv de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin neefectuarea expertizei inițial încuviințate asupra înregistrării audio-video invocate în acuzare, ca urmare a refuzului Parchetului de pe lângă Tribunalul București și Direcției Generale Anticorupție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor de a pune la dispoziție suportul original al înregistrării și echipamentul tehnic cu care aceasta a fost realizată, în condițiile în care, cu prilejul administrării nemijlocite a probei, s-a constatat că fișierul video despre care se face mențiune în procedura de certificare nu poate fi vizualizat (deși acesta putea dovedi realitatea afirmației inculpatului că agentul de poliție denunțător este cel care i-a pretins, prin gesturi, foloase materiale), iar fișierul audio este neinteligibil;

2. încălcarea dispozițiilor art. 63 alin. (2), art. 66 alin. (2) și art. 289 teza finală C. proc. pen., prin revenirea instanței asupra probei cu expertiza înregistrării audio-video anterior menționate, solicitată de inculpat pentru a dovedi lipsa de temeinicie a acesteia și prin luarea în considerare, la pronunțarea soluției de condamnare, a unor fragmente din acea înregistrare, fără a pune în discuție constatările cărora le-a atribuit astfel valoare probatorie;

3. aprecierea, greșită și în detrimentul prezumției de nevinovăție, a probelor administrate în cauză și, drept consecință, stabilirea, în mod eronat, a situației de fapt și de drept, prin acordarea de preferință probei cu înregistrarea audio-video, considerată neconcludentă și declarațiilor martorului denunțător H.A.G., care nu se coroborează cu alte probe și atrag serioase dubii, pornind de la împrejurarea că, în situația în care oferta de mită ar fi fost făcută cu o zi înainte de realizarea flagrantului, astfel cum a afirmat acel martor, faptul remiterii banilor ar fi trebuit să se epuizeze rapid, pe când, în realitate, durata șederii inculpatului în biroul acestuia a depășit cu mult timpul pe care, în mod normal, l-ar fi presupus o astfel de acțiune;

4. omisiunea instanței de fond de a se pronunța, conform art. 350 C. proc. pen., asupra măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara.

La primul termen de judecată, stabilit în data de 06 februarie 2012, Curtea de Apel a adus la cunoștință inculpatului apelant dispozițiile art. XI din O.U.G nr. 121/2011, care îi permiteau să opteze pentru desfășurarea judecății conform procedurii simplificate prevăzute de art. 3201 C. proc. pen., bazată pe recunoașterea vinovăției, acesta precizând că nu dorește să uzeze de acea procedură. De asemenea, la același termen, fiind întrebat în mod explicit, inculpatul apelant a precizat că nu dorește să dea o nouă declarație, arătând însă că își menține declarația formulată în fața instanței de fond, la care nu are nimic de adăugat sau de modificat.

Curtea de Apel a respins cererile inculpatului apelant de readministrare a probei constând în înregistrarea audio-video și, respectiv, de încuviințare a expertizării acesteia, pentru motivele expuse în practicaua încheierii de amânare a pronunțării de la termenul din data de 06 februarie 2012. La același termen, Curtea de Apel, din oficiu, a pus în discuție schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 255 C. pen. rap. la art. 7 alin. (2) și (3) din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu privire la care atât reprezentantul Ministerului Public, cât și inculpatul apelant, prin avocatul său ales. s-au declarat de acord.

Prin decizia penală nr. 42 A din 20 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția l-a penală, a dispus următoarele:

A admis apelul declarat de inculpatul I.L. împotriva sentinței penale nr. 747/F din data de 23 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. 11989/3/2010. A desființat, în parte, sentința penală apelată și, în fond, rejudecând:

În temeiul art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 255 C. pen. rap. la art. 7 alin. (2) și (3) din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

În temeiul art. 255 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe inculpat la pedeapsa principală de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită.

În temeiul art. 71 alin. (1) și (2) C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În temeiul art. 81 și art. 71 alin. (5) C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei principale și a pedepsei accesorii pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 82 C. pen.

În temeiul art. 359 C. proc. pen., a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen., privind cazurile de revocare a suspendării condiționate.

În temeiul art. 88 alin. (1) C. pen., a constatat că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv în perioada 26 ianuarie 2010 - 25 iunie 2010.

În temeiul art. 357 alin. (2) lit. d) C. proc. pen., a dispus restituirea către inculpat a taxei de expertiză în sumă de 900 RON , achitată de acesta în contul Laboratorului Interjudețean de Expertize Criminalistice București.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

În temeiul art. 1603 C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, cererea inculpatului de ridicare, în parte, a controlului judiciar, cu privire la obligația de a nu depăși limita teritorială a țării, stabilită prin încheierea din data de 22 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. 11989/3/2010.

În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de prim control judiciar a reținut următoarele:

Situația de fapt stabilită de către instanța de fond este corectă, probatoriul cauzei, în mod legal administrat și judicios evaluat, dovedind, în afara oricărui dubiu că, la data de 26 ianuarie 2010, inculpatul I.L. i-a dat martorului denunțător H.A.G., agent de poliție în cadrul D.G.P.M.B., Serviciul Furturi de Autovehicule, având printre atribuțiile de serviciu, potrivit fișei postului, și pe aceea de constatare și urmărire a infracțiunilor, suma de 2.000 RON, pentru ca acesta, în calitate de organ de cercetare penală desemnat să efectueze acte premergătoare în legătură cu sesizarea privind furtul autoturismului marca Alfa Romeo, să-i elibereze o adeverință cu privire la existența acelei sesizări, care urma a fi folosită la firma de asigurări, în vederea întocmirii dosarului de daune.

Referitor la probatoriul pe care s-a întemeiat situația de fapt anterior menționată, Curtea de Apel a apreciat că toate susținerile apărării, prin care se tinde la invalidarea acestuia, sunt nefondate.

Astfel, în privința înregistrării convorbirii în mediul ambiental, purtată între inculpat și martorul denunțător la momentul faptei, autorizată în mod provizoriu de procuror, conform art. 912 alin. (2) C. proc. pen., prin Ordonanța nr. 329/P/2010 din data de 25 ianuarie 2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București, confirmată ulterior de judecătorul competent, potrivit art. 91 alin. (3) C. proc. pen., prin încheierea nr. 83/A.I./2010 din data de 28 ianuarie 2010 a Tribunalului București, Curtea de Apel a constatat că neefectuarea expertizei tehnice solicitate nu a determinat o încălcare a drepturilor inculpatului la apărare și respectiv la un proces echitabil, câtă vreme acesta, având cunoștință de procesul verbal de redare în formă scrisă a acelei convorbiri, certificat de procuror, care i-a fost prezentat odată cu întregul material de urmărire penală, a precizat, întrebat fiind în mod explicit cu ocazia ascultării în cursul cercetării judecătorești în primă instanță, în prezența apărătorului ales, că nu contestă conținutul său, afirmând următoarele:

„nu contest cele consemnate de către procuror în procesul verbal referitor la discuțiile din mediul ambiental purtate în data de 26 ianuarie 2010 în biroul martorului denunțător H.A.G.", poziție procesuală în raport cu care realizarea unei astfel de expertize, dincolo de motivele tehnice care au împiedicat administrarea ei, este vădit inutilă, cu atât mai mult cu cât, și în fața instanței de apel, inculpatul, întrebat fiind la termenul din data de 06 februarie 2012, a precizat că își menține întocmai declarația în care s-a consemnat afirmația anterior menționată, neavând nimic de modificat la aceasta (astfel cum s-a evidențiat în încheierea de amânare a pronunțării de la acel termen).

În același sens, Curtea de Apel a apreciat că, în cursul cercetării judecătorești în primă instanță, s-a procedat, în prezența inculpatului și a apărătorului său ales, la administrarea nemijlocită a acestui mijloc de probă, conform proceselor verbale întocmite la datele de 06 și 11 octombrie 2010, iar, conform mențiunilor din încheierea de amânare a pronunțării din data de 09 septembrie 2011, instanța de fond, revenind asupra expertizei inițial încuviințate, a precizat că, la soluționarea cauzei, va ține seama numai de fragmentele din înregistrarea audio care se înțeleg în mod clar și nu există vreo îndoială asupra cuvintelor din discuție transpuse în scris, cu excluderea fragmentului aferent înregistrării video care nu a putut fi vizionată, fără ca, la acel moment, să se fi formulat, sub acest aspect, vreo obiecție din partea apărării.

În plus Curtea de Apel a constatat că, nici în motivele scrise de apel, nici cu ocazia dezbaterilor orale, apărarea nu a relevat, în concret, vreun pasaj din transcriere, reținut de către instanța de fond în motivarea soluției pronunțate, care să nu corespundă înregistrării de care s-a luat astfel cunoștință sau modului în care inculpatul a perceput, la momentul faptei, desfășurarea discuției sale cu martorul denunțător. Drept urmare, în considerarea tuturor aspectelor anterior menționate, instanța de control judiciar a apreciat ca lipsită de orice fundament referirea apărării la încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 66 alin. (2) și art. 289 teza finală C. proc. pen.

De asemenea, Curtea de Apel a constatat, contrar susținerii apărării, că aprecierea probelor de către instanța de fond, în vederea aflării adevărului, s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., în condițiile în care înregistrarea convorbirii în mediul ambiental a fost coroborată cu aspecte faptice relevate de celelalte mijloace de probă administrate, fără a i se acorda vreo preferință.

Reevaluând probatoriul cauzei, Curtea de Apel a reținut ca fiind neîndoielnică împrejurarea că inculpatul s-a deplasat la biroul martorului denunțător, din sediul Serviciului Furturi de Autovehicule, atât la data faptei, 26 ianuarie 2010, cât și cu o zi înainte, astfel cum cel dintâi a și recunoscut, în declarațiile formulate atât în faza de urmărire penală, cât și în cursul cercetării judecătorești în primă instanță. De asemenea, instanța de apel a reținut ca fiind în afara oricărui dubiu și faptul că inculpatul a pus pe biroul martorului denunțător, agent de poliție, suma de 2.000 RON, găsită acolo de către organele de urmărire penală, conform procesului verbal de prindere în flagrant, precum și declarațiilor constante ale martorului asistent S.M.B. Cu privire la acest ultim fapt, inculpatul a declarat, la momentul respectiv, că suma de bani anterior menționată îi aparține și că a scos-o din geantă din greșeală, după care a susținut că este posibil să o fi încurcat cu documentele pe care le-a înmânat agentului de poliție. Cu ocazia audierii de către procuror, inculpatul a declarat că, într-adevăr, pe biroul agentului de poliție, s-a găsit suma de 2.000 RON, care îi aparținea, însă nu-și explică cum a ajuns acolo, fiind posibil să se fi amestecat cu actele din geantă pe care le-a scos pentru a le prezenta acestuia. Fiind audiat de către judecătorul care a dispus, în ceea ce îl privește, măsura arestării preventive, inculpatul a declarat că, din cauza stării de surescitare determinată de interogatoriul la care l-a supus agentul de poliție timp de două ore, a scos din buzunar o hârtie și niște bani, pe care i-a pus pe masa acestuia, pentru a căuta autoturismul declarat furat. În cursul cercetării judecătorești în primă instanță, inculpatul a declarat că, fiind nervos după cele două ore cât a stat în biroul agentului de poliție, a luat o sumă de bani, posibil 2.000 RON, care îi aparținea și a pus-o, între niște hârtii, pe biroul acestuia, retractând însă afirmația anterioară că ar fi procedat astfel pentru a-l determina pe agentul de poliție să facă diligențe în vederea găsirii acelui autoturism.

Reiterând ca fiind cert faptul depunerii de către inculpat, pe biroul agentului de poliție, a sumei de 2.000 RON, astfel cum s-a evidențiat anterior și constatând caracterul fluctuant și contradictoriu, în lipsa oricărei motivații, al declarațiilor sale, cu privire la împrejurările și motivul care l-au determinat să procedeze astfel, Curtea de Apel a reținut că, potrivit declarațiilor constante ale martorului denunțător H.A.G., inculpatul i-a dat acea sumă de bani pentru a-i elibera, în lipsa de la dosar a unuia dintre actele necesare și în contextul declarațiilor diferite ale persoanelor audiate (autorul sesizării și respectiv inculpatul însuși), care i-au creat suspiciuni asupra realității furtului autoturismului, o adeverință referitoare la existența acelei sesizări, care urma a fi folosită la firma de asigurări.

Aceste declarații se coroborează, pe de o parte, cu pasajele din înregistrarea convorbirii în mediul ambiental, reproduse în considerentele sentinței penale apelate, astfel că nu vor mai fi reluate și cu declarațiile, de asemenea constante, ale martorului R.A.B., autorul sesizării privind furtul autoturismului, care a relatat că, după ce anterior încercase, fără succes, în lipsa actelor necesare, să obțină el de la organele de poliție o adeverință privind fapta de furt reclamată, pentru a o depune la firma de asigurări, conform solicitării acesteia, în ziua de 25 ianuarie 2010, a fost contactat telefonic de inculpat, necunoscut lui până la acel moment, care i-a spus că deține tocmai actele respective și i-a cerut să-l însoțească, a doua zi, la Serviciul Furturi de Autovehicule, fapt care s-a și întâmplat, el rămânând însă în afara biroului agentului de poliție, iar, pe de altă parte, cu împrejurarea certă că, asupra inculpatului, a fost găsită, cu ocazia percheziției corporale realizate la momentul prinderii în flagrant, declarația sa olografă, din data faptei, vizată de agentul de poliție denunțător, în condițiile în care, potrivit declarațiilor acestuia din urmă, dar și pasajelor din convorbirea în mediul ambiental interceptată, evidențiate de către instanța de fond, inculpatul a stăruit să-i fie restituită, întrucât conținea inadvertențe față de aspectele consemnate în sesizarea martorului anterior menționat și a solicitat să dea o nouă declarație, pentru a nu exista contradicții.

În plus, Curtea de Apel a constatat că inculpatul însuși a recunoscut, în declarația din cursul cercetării judecătorești în primă instanță, că motivul prezenței sale în biroul agentului de poliție a fost tocmai acela al obținerii adeverinței la care a făcut referire acesta din urmă, afirmând: „rațiunea pentru care eu m-am prezentat în fața organelor de poliție a fost aceea de a obține o adeverință (...) din care să rezulte că a fost înregistrată reclamația privind dispariția autoturismului marca Alfa Romeo (...) o asemenea adeverință îmi era necesară la firma de asigurări, potrivit cerinței acestei firme, la întocmirea dosarului de despăgubire".

Cu același prilej, inculpatul a făcut referire și la restituirea primei sale declarații olografe, afirmând: „.. i-am sugerat (n.n. agentului de poliție denunțător) să-l cheme pe martorul R.B.A. să-și schimbe declarația (...) am mai apreciat necesar să dau un supliment de declarație (...) sau chiar o altă declarație, mi s-a permis acest lucru, așa încât am dat o nouă declarație olografă (...) după ce am semnat și această nouă declarație, după ce a fost semnată și de lucrătorul de poliție și depusă la dosar, am apreciat că prima declarație pe care am dat-o nu mai este necesară soluționării cauzei, așa că i-am cerut-o polițistului, iar acesta mi-a dat-o".

Susținerea apărării în sensul lipsei de credibilitate a declarațiilor martorului denunțător, pe motiv că, în situația în care, conform acelor declarații, inculpatul i-ar fi făcut oferta de mituire cu o zi înainte de realizarea flagrantului, faptul remiterii efective a sumei de bani, cu acest titlu, trebuia să se realizeze rapid, fără a comporta discuții de lungimea celor petrecute la data faptei, nu a fost însușită de Curtea de Apel, având în vedere probatoriul anterior menționat, care confirmă întru-totul afirmațiile martorului respectiv, cu privire la evenimentele de la acea dată, dar și împrejurarea că modul de derulare a faptelor nu relevă nimic neobișnuit sau provocator din partea celui din urmă (aspect pe care, de altfel, nici apărarea nu l-a invocat), inculpatul acționând, în sensul dării de mită, prin folosirea unei sume importante de bani pe care o avea asupra sa, după ce a dat o declarație în fața agentului de poliție, fiind interogat apoi asupra unor inadvertențe și în contextul exprimării de către acesta a suspiciunii sale cu privire la realitatea furtului reclamat al autoturismului, care ar fi împiedicat eliberarea adeverinței de obținerea căreia era interesat.

De asemenea, susținerea apărării în sensul că fișierul video care nu a putut fi vizualizat ar fi permis dovedirea afirmației inculpatului că agentul de poliție este cel care i-a pretins, prin gesturi, foloase materiale este lipsită de relevanță, chiar în situația în care ar fi reală, întrucât fapta de dare de mită subzistă și într-o astfel de ipoteză (care, în concret, este oricum neverosimilă, câtă vreme agentul de poliție sesizase deja, cu o zi înainte, organele de urmărire penală), răspunderea penală a mituitorului fiind angajată indiferent dacă fapta sa a fost ori nu precedată de un act de pretindere din partea celui mituit.

Raportat la situația de fapt reținută asemenea instanței de fond, dovedită cu certitudine de probatoriul anterior prezentat și analizat (prin care a fost răsturnată prezumția de nevinovăție a inculpatului, lipsind astfel de fundament cererea sa de achitare, pe temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.), Curtea de Apel a apreciat însă că încadrarea juridică stabilită prin sentința penală atacată este greșită, pe de o parte, prin omisiunea indicării alineatului art. 255 C. pen., care constituie norma de incriminare propriu-zisă, respectiv alin. (1), iar, pe de altă parte, prin raportarea acestei norme nu numai la dispozițiile alin. (2) al art. 7 din Legea nr. 78/2000 (corect reținute, având în vedere săvârșirea faptei de dare de mită față de o persoană având, potrivit legii, atribuții de constatare și urmărire a infracțiunilor), ci și, în mod eronat, și la prevederile alin. (3) al aceluiași articol, care se referă exclusiv la infracțiunile prevăzute de art. 256 și art. 257 C. pen. (primirea de foloase necuvenite și traficul de influență), niciuna dintre ele nefiind reținută în sarcina inculpatului.

Drept urmare, constatând fondat apelul inculpatului sub aspectul anterior evidențiat, Curtea de Apel a procedat, în temeiul art. 334 C. proc. pen., la schimbarea corespunzătoare a încadrării juridice. În sensul deja precizat și, conform art. 345 alin. (2) C. proc. pen., la pronunțarea unei noi soluții de condamnare a acestuia, în raport cu încadrarea juridică corectă.

În privința pedepsei principale și a celei accesorii aferente, instanța de apel a reținut că niciuna dintre acestea nu a fost contestată de procuror sau de inculpat, nici sub aspectul duratei și respectiv conținutului, nici sub aspectul modalității de individualizare a executării lor, iar, din oficiu, ținând seama și de principiul neagravării situației celui din urmă în propriul apel (singurul declarat în cauză), astfel cum este reglementat de art. 372 alin. (1) C. proc. pen., nu constată motive care să determine aplicarea unor alte asemenea pedepse, întrucât stabilirea unei pedepse principale de 1 an închisoare (orientată spre minimul special), cu interzicerea, ca pedeapsă accesorie, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., ambele cu executarea suspendată condiționat, pe un termen de încercare de 3 ani, potrivit art. 81-82 și art. 71 alin. (5) C. pen., corespunde gravității infracțiunii săvârșite și, totodată, asigură o sancționare justă a inculpatului, în raport cu acest aspect, dar și cu circumstanțele personale care îl caracterizează (corect evidențiate în considerentele sentinței penale atacate).

Menținând modalitatea de individualizare a executării pedepsei anterior menționate, în sensul suspendării ei condiționate, în temeiul art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen., privind cazurile de revocare a acelei suspendări și, de asemenea, conform art. 88 alin. (1) C. pen., va constata că acesta a fost reținut și arestat preventiv în perioada 26 ianuarie 2010 - 25 iunie 2010.

Din oficiu, instanța de apel a constatat că, în mod greșit, instanța de fond a omis să dispună, în temeiul art. 357 alin. (2) lit. d) C. proc. pen., restituirea către inculpat a unei cheltuieli judiciare efectuate de acesta, constând în taxa în sumă de 900 RON, achitată în contul Laboratorului Interjudețean de Expertize Criminalistice București pentru efectuarea expertizei tehnice inițial încuviințate, asupra căreia s-a revenit însă, fără a mai fi realizată, situație în care se impune înapoierea acelei sume către plătitorul său, astfel că, și sub acest aspect, apelul inculpatului este fondat, urmând a se proceda la reformarea sentinței penale atacate, în sensul anterior menționat.

Referitor la critica inculpatului privind omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, cu consecința pretinsă a încetării ei de drept, Curtea de Apel a constatat, în prealabil, că, față de acesta, nu a fost luată niciodată o astfel de măsură (în accepțiunea art. 145 alin. (1) rap. la art. 136 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.), ci, prin încheierea din data de 18 iunie 2010, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1013/R din data de 25 iunie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 5617/2/2010, s-a dispus liberarea lui provizorie, din starea de arest preventiv, sub control judiciar, cu impunerea, conform art. 1602 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., a obligației de a nu depăși limita teritorială a municipiului București, modificată ulterior, prin încheierea din data de 22 aprilie 2011, rămasă definitivă prin nerecurare, potrivit art. 1603 C. proc. pen., în obligația de a nu depăși limita teritorială a țării.

Având în vedere această situație, Curtea de Apel a apreciat, contrar susținerii apărării, că instanța de fond nu avea obligația de a dispune, prin sentința penală pronunțată, asupra interdicției astfel impuse, întrucât art. 350 C. proc. pen., invocat ca temei al acelei susțineri, nu conține nicio prevedere în acest sens, referindu-se, în alin. (1) teza a II-a, numai la obligația instanței de fond de a se pronunța asupra luării sau revocării măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara (care, în speță, nu a existat vreodată). De asemenea, Curtea de Apel a apreciat că interdicția respectivă, ca parte a controlului judiciar impus inculpatului pe timpul liberării lui provizorii, nu a fost și, de altfel, nici nu putea fi stabilită. În mod legal, pe o durată determinată, producând efecte până la ridicarea sau modificarea acelui control, în condițiile art. 1603 C. proc. pen., astfel încât nu este posibilă vreodată încetarea ei de drept.

În aceste condiții, instanța de apel a calificat, din oficiu, solicitarea inculpatului, astfel cum a fost susținută în apel, ca fiind, în fapt, o cerere de ridicare, în parte, a controlului judiciar, cu privire la obligația de a nu depăși limita teritorială a țării, având ca temei legal dispozițiile art. 1603 C. proc. pen., pe care, analizând-o astfel, o constată nefondată. În acest sens, Curtea de Apel a apreciat că impunerea, pe durata liberării provizorii sub control judiciar, a obligației de a nu depăși o anumită limită teritorială fixată de instanță, are caracter imperativ, conform art. 1602 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., motiv pentru care, până la încetarea stării de liberare provizorie, prin rămânerea definitivă a hotărârii pe fondul cauzei, stabilirea unei astfel de limite nu poate fi evitată. În același timp, în speță, inculpatul nu a invocat, în concret, niciun argument care să justifice modificarea limitei teritoriale deja fixate sau încuviințarea depășirii ei temporare, pentru a se putea analiza dacă acesta este temeinic și respectiv dacă, astfel, se asigură, în continuare, buna desfășurare a procesului penal, potrivit art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

Împotriva deciziei inculpatul I.L. a declarat prezentul recurs, motivele susținute cu ocazia dezbaterilor fiind consemnate în partea introductivă a hotărârii judecătorești.

Inculpatul, prin apărător ales, a depus la dosar motive scrise de recurs, fiind invocate cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., în final solicitând achitarea în temeiul art. 10 lit. a) din C. proc. pen. În motivarea cazului de casare, apărarea a arătat - în sinteză - următoarele:

- atât instanța de fond, cât și instanța de apel, au încercat să verifice nemijlocit proba cu înregistrarea audio-video a flagrantului însă au constatat unele deficiențe privind calitatea acestora;

- în aceste condiții a fost încuviințată de către instanța de fond efectuarea unei expertize tehnice;

- ulterior, instanța de fond a revenit asupra probei constatând imposibilitatea efectuării expertizei tehnice;

- a concluzionat apărarea că această probă ar fi trebuit exclusă din ansamblul probator;

- aceleași critici au fost aduse și activității judiciare a instanței de apel;

- nu există probe care să justifice - dincolo de orice îndoială rezonabilă - că inculpatul a săvârșit faptele pentru care a fost trimis în judecată.

Prealabil examinării pe fond a recursului, Înalta Curte constată următoarele:

- la instanța de fond, cu acordul său, inculpatul a fost ascultat;

- la instanța de apel, inculpatul a invocat „dreptul la tăcere", nefiind de acord să facă declarații; de asemenea, inculpatul a menționat expres că nu solicită aplicarea dispozițiilor O.U.G nr. 121/2011 cu referire la art. 3201 C. proc. pen.;

- la toate gradele de jurisdicție (fond, apel și recurs), inculpatul a fost asistat de avocatul său ales;

- în recurs, inculpatul și avocatul său ales nu au solicitat probe noi și nu au formulat cereri prealabile dezbaterilor;

- motivele de recurs sunt, în esență, aceleași cu cele de apel, toate aspectele de drept și de fapt fiind invocate și ca apărări la instanța de fond.

Recursul inculpatului va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta:

În condițiile în care, pe de o parte, în recurs nu au fost solicitate și administrate probe noi pe situația de fapt, iar pe de altă parte, argumentele de fapt și de drept ale apărării sunt aceleași cu cele expuse la instanța de prim control judiciar, Înalta Curte își însușește integral motivarea deciziei atacate (remarcând amploarea acesteia și, mai ales, construcția logico-juridică a considerentelor), reținând - totodată - acuratețea juridică a motivării sentinței instanței de fond și, mai ales, a examinării tuturor apărărilor invocate succesiv de către inculpat pe parcursul procesului penal, astfel cum au fost reproduse anterior, apreciind că nu se impune reluarea argumentelor de natură probatorie și juridică ale celor două instanțe, ci numai suplimentarea acestora, în raport cu cazul de casare invocat, după cum urmează:

Potrivit art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. hotărârea este supusă casării când este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii.

Apărarea a susținut, în raport cu motivarea scrisă a recursului anterior menționată, că au fost încălcate mai multe dispoziții legale - art. 2, 52, 6 C. proc. pen., art. 6 din C.E.D.O., art. 63 alin. (2), art. 64 alin. (2), art. 66 alin. (2), art. 289 teza finală, art. 290 și art. 372 din C. proc. pen.

În sinteză, criticile apărării vizează, pe de o parte, respectarea dispozițiilor legale în materia administrării probelor, iar pe de altă parte, respectarea dispozițiilor legale în materia evaluării și coroborării probelor.

Existența unor aspecte de neclaritate - parțială - a înregistrărilor audio-video a fost pusă în discuția contradictorie a apărării și acuzării de către instanța de fond, astfel cum rezultă din încheierile de ședință, această punere în discuție nefiind contestată de apărare; de asemenea, a fost încuviințată efectuarea unei expertize tehnice cu privire la respectivele înregistrări audio-video, aspect, de asemenea, necontestat de acuzare și apărare.

Ulterior, în raport de situațiile obiective constatate de instanța de fond - care au făcut imposibilă administrarea probei respective - a fost pusă în discuție contradictorie revenirea asupra probei încuviințate cu motivarea - necontestată de apărare și acuzare - a imposibilității administrării tehnice a probei.

Instanța de fond a făcut aplicarea, de principiu, a regulii prevăzute în art. 329 alin. (3) C. proc. pen. dispunând ca această probă să nu mai fie administrată, însă nu ca urmare a faptului că ar fi devenit inutilă, ci constatându-se imposibilitatea obiectivă de efectuare a expertizei (din motive neimputabile instanței de judecată); efectuarea demersurilor către I.N.E.C. și, respectiv, către M.A.I. - D.G.A. și Parchetul de pe lângă Tribunalul București - prealabil încuviințării expertizei tehnice, iar nu ulterior - ar fi sugerat, cu aceeași certitudine, imposibilitatea tehnică a efectuării respectivei expertize.

În sfârșit, Înalta Curte constată, potrivit aceleași încheieri de ședință, că instanța de fond a pus în discuție și faptul că urmează ca „la soluționarea cauzei să țină seama de fragmentele din înregistrările audio-video aflate la dosar în măsura în care cele discutate se pot înțelege în mod clar și nu există nicio îndoială asupra cuvintelor transpuse din discuție în scris. Totodată, a făcut precizarea că acolo unde înregistrarea audio-video este perturbată, mai precis acolo unde la vizionarea DVD-ului (pe calculator) ecranul este gol, fragmentul aferent nu va fi considerat apt a fi luat în seamă și nu se va ține cont de el la soluționarea cauzei".

Din încheierea menționată rezultă că nici apărarea, și nici acuzarea, nu au avut obiecțiuni cu privire la această precizare a instanței de fond cu privire la exploatarea conținutului probatoriu relevant al înregistrărilor audio-video. Este adevărat că apărarea, în concluziile sale, a solicitat înlăturarea totală a respectivelor înregistrări, precizând că instanța „nu poate da valoare juridică unui fragment din discuție".

Instanța de fond, în motivarea sentinței, a arătat argumentele pentru care nu poate ignora total acele aspecte care „se pot înțelege în mod clar și nu există nicio îndoială asupra cuvintelor transpuse din discuție în scris".

Toate aceste aspecte au fost invocate de apărare și la instanța de apel; instanța de prim control judiciar a examinat aceste critici ale apărării și, cu ample argumente, le-a înlăturat.

În consecință, Înalta Curte constată, pe de o parte, că nu au fost încălcate regulile în materia administrării probelor, iar pe de altă parte, că au fost reținute cu valoare probatorie numai fragmentele de înregistrare audio-video care au fost clar înțelese; în sfârșit, așa cum s-a arătat anterior, stabilirea situației de fapt și reținerea vinovăției inculpatului nu s-a făcut într-o măsură determinată, ori exclusivă, pe baza respectivelor fragmente de înregistrare audio-video.

În ce privește critica apărării referitoare la respectarea dispozițiilor legale în materia evaluării și coroborării probelor, se rețin următoarele:

În motivele scrise de recurs s-a arătat „... că soluția instanței de fond cât și a instanței de apel sunt nelegale și netemeinice întrucât acuzația ... nu este dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă și, drept urmare, dând eficiență principiului legalității, prezumției de nevinovăție și regulii „in dubio pro reo", să admiteți recursul, să casați ambele hotărâri și să dispuneți achitarea mea. ... soluția de achitare este impusă și de faptul că în cauză nu s-a administrat nicio probă care să confirme susținerile denunțătorului privitoare la oferta despre care se pretinde că i-aș fi făcut-o la data de 25 ianuarie 2010 sau care să dovedească că suma de 2.000 de RON, găsită de organele de urmărire penală pe biroul denunțătorului, cu ocazia așa-numitului flagrant, ar fi fost dată acestuia de subsemnatul în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu ori în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.

Este doar o supoziție, determinată de împrejurarea că eu eram întradevăr interesat fie în găsirea autovehiculului, fie în obținerea adeverinței, necesară pentru întocmirea dosarului de daune, precum și de împrejurarea că pe biroul denunțătorului a fost găsită de organele de urmărire penală suma de 2.000 RON. Însă nu a existat nici o discuție în care să-i fi spus acestuia că banii respectivi aveau vreo legătură cu îndeplinirea vreunui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau cu întârzierea ori îndeplinirea defectuoasă a acestor îndatoriri.

Este de avut în vedere că nici chiar în transcrierile efectuate de procuror - nepuse în discuția părților în ședința de judecată - nu este redată vreo discuție din care să rezulte în mod explicit sau, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că eu aș fi dat denunțătorului vreo sumă de bani sau alte foloase în vreunul din scopurile arătate la art. 254 C. pen. Dimpotrivă, transcrierile efectuate de procuror, relevă faptul că scopul prezenței mele în biroul denunțătorului a fost acela de a declara împrejurările în care am constatat dispariția autoturismului, precum și faptul că denunțătorul, insistând, în mod sistematic, asupra existenței unor neconcordanțe între aspectele relatate de mine și cele relatate de martorul R.A.B., care a reclamat furtul autovehiculului, în loc să procedeze la confruntarea noastră, a stăruit în a mă determina în schimbarea declarației și, mai mult, în loc să-mi pună în vedere ca puteam reveni asupra anumitor aspecte în completarea declarației inițiale, a acceptat să dau o nouă declarație și a înlăturat-o pe prima de la dosar.

Totodată, este de avut în vedere că depoziția martorului-denunțător H.A.G. privitoare la pretinsa ofertă de mită, nu se coroborează cu nici o altă probă administrată în cauză, motiv pentru care însăși instanța de fond a reținut în sentința atacată că „întrevederea din data de 25 ianuarie 2010 dintre martorul-denunțător și inculpat s-a desfășurat fără martori", iar în cea potrivit căreia la data de 26 ianuarie 2010, când s-a realizat pretinsul flagrant, ar fi urmat doar să se epuizeze faptul remiterii sumei de bani este contrazisă chiar și de durata șederii subsemnatului în biroul acestuia, mult mai mare decât timpul pe care îl presupune remiterea unui bun".

Această ultimă critică a apărării - referitoare la respectarea dispozițiilor legale în materia evaluării și coroborării probelor - este neîntemeiată pentru următoarele motive:

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Prima instanță, precum și cea de apel, au motivat convingător situația de fapt și vinovăția inculpatului prin coroborarea probelor administrate în cursul procesului penal.

Este adevărat că inculpatul beneficiază de,,prezumția de nevinovăție", nefiind obligat să-și dovedească nevinovăția [art. 66 alin. (1) C. proc. pen.] revenind organelor judiciare (acuzării) obligația să administreze probe în vederea dovedirii vinovăției acestuia [art. 4, art. 62 și art. 65 alin. (1) C. proc. pen.]. Este însă deopotrivă adevărat că, potrivit art. 66 C. proc. pen. inculpatul, în cazul în care există probe de vinovăție, are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. În înțelesul legii „a proba lipsa lor de temeinicie", este un drept și o obligație procesuală care nu se rezumă la negarea vinovăției, la negarea conținutului informativ al unei probe ori la negarea evaluării corecte a probelor de către instanță. În măsura în care inculpatul nu reușește să probeze lipsa de temeinicie a probelor în acuzare, prezumția de nevinovăție a acuzatului este răsturnată, aceasta având caracter relativ, iar nu absolut.

În cauză, apărarea inculpatului s-a limitat la expunerea unor ipoteze, fără a se proba lipsa de temeinicie a probelor în acuzare, astfel cum au fost reținute de către cele două instanțe în hotărârile atacate, și fără a se arăta care probă este în contradicție cu situația de fapt expusă în sentință și confirmată în decizia instanței de prim control judiciar.

Față de cele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.L. împotriva deciziei penale nr. 42/A din 20 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 5 iunie 2012.