Abuse of service criminal liability in enforcement proceedings: inadmissibility of appeal against first-instance judgment on non-prosecution resolution under Law No. 202/2010

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 77 din 9 iunie 2011 Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală în temeiul dispozițiilor art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., a admis plângerea formulată de petiționara SC S. SA împotriva rezoluției emise la 1 martie 2011 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în dosar penal nr. 71/P/2011.

A desființat rezoluția atacată și a dispus trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de numitul T.V.P., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen.

Pentru a pronunța această hotărâre Curtea de Apel a reținut următoarele:

Prin rezoluția emisă la 1 martie 2011 de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. 71/P/2011 în baza art. 228 alin. (4) și art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorul T.V.P., executor judecătoresc săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzute de art. 246 C. pen.

Pentru a dispune astfel Parchetul a reținut în expunerea de motive următoarele aspecte:

În cauză au fost efectuate acte premergătoare urmăririi penale, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., urmare a plângerii formulată de către persoana vătămată SC S. SA, prin care se menționează că:

În procedura de executare silită care formează obiectul dosarului execuțional al Biroului executorului judecătoresc T.V.P., acesta, ignorând faptul că titlul executoriu a fost desființat, continuă procedura executării silite, fapt care denotă reaua-credință a acestuia și cauzarea unor importante prejudicii de natură financiară debitorului din dosarul de executare.

Din materialul probator administrat în dosarul cauzei rezultă că urmărirea penală nu poate fi începută împotriva făptuitorului, pentru săvârșirea de către acesta a infracțiunii prevăzute de art. 246 din C. pen., fiind incidente sub aspectul procesual dispozițiile art. 10 lit. d) C. proc. pen. deoarece: Contestațiile la executare formulate de către persoana vătămată din prezenta cauză nu au format obiectul dosarului nr. 1940/257/2007 (sentința civilă nr. 2105 din 13 iulie 2007, 2008/257/2007 (sentința civilă nr. 222 din data de 27 iulie 2007) și dosar nr. 557/257/2011 (încheierea civilă nr. 259 din 15 februarie 2011) ale Judecătoriei Mediaș, fiecare dintre acestea finalizându-se prin respingerea solicitărilor debitorului supus executării silite (persoana vătămată din prezenta cauză);

- în considerarea celor de mai sus rezultă cu certitudine cel puțin faptul că, în procedura de executare silită derulată în dosar nr. 58/2003 ale B.E.J. T.V.P., executorul judecătoresc a acționat cu bună credință, ceea ce exclude săvârșirea de către acesta a infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen.

- Actele executorului pot fi supuse cenzurii prin exercitarea de către debitor a căii judiciare de formulare a contestației la executare.

Prin rezoluția adoptată în dosarul nr. 299/II/2/2011 la 30 martie 2011 Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a dispus respingerea plângerii formulate de petenta SC S. SA împotriva soluției sus-arătate, cu următoarele argumente:

În mod întemeiat procurorul de caz a reținut că nu există și nu se pot procura dovezi care să demonstreze indubitabil că executorul T.V.P. a fost de rea credință când a derulat procedurile de executare contestate; rezoluția este motivată, chiar dacă această motivare este mai succintă; nu sunt dovezi indubitabile de rea credință și, pe cale de consecință, executorul nu poate fi considerat decât că a acționat cu bună credință; datele ce se dețin nu îi îndreptățește la pornirea unei acțiuni penale credibile; continuarea procedurilor pregătitoare nu se justifică deoarece esența problemei supuse atenției constă în a stabili dacă titlul executor-hotărârea arbitrară din 10 aprilie 2003 este sau nu în ființă și dacă este în acest moment executorie sau nu; or în speță este vorba despre o decizie pe care executorul a luat-o reținând că are în lucru un titlu executor operațional; pentru a porni acțiunea penală procurorul trebuie să facă dovada de necontestat că T.V.P. a fost de rea credință când a decis să continue executarea silită, iar procurorul de caz a motivat că nu are și nici nu poate procura aceste dovezi.

Redactarea sintetică a rezoluției, eventualele inadvertențe de subliniere, de fixare a ideilor din partea procurorului de caz, nu înlătură realitatea raționamentului dezvoltat în rezoluția contestată, acest raționament constituind chiar motivarea procurorului.

Asupra problemei esențiale a cauzei, dacă titlul executor consemnat în hotărârea arbitrară din 10 aprilie 2003 este sau nu în ființă și dacă în acest moment titlul este cu adevărat executoriu, s-au pronunțat instanțele judecătorești care au apreciat cu autoritatea lor specifică în contestațiile la executare ce le-au fost supuse atenției că suspendarea puterii executorii a unui titlu este atributul exclusiv al judecătorului, că nicio altă autoritate de stat sau convențională nu poate face asta.

Ulterior, înainte și după data de 6 iunie 2008, judecătorii au pronunțat ei înșiși suspendarea executării acestei hotărâri arbitrare, de aici deducându-se că și judecătorii au apreciat că, hotărârea arbitrară din 10 aprilie 2003 are valoarea unui titlu executoriu operațional.

La data de 25 ianuarie 2011 când s-a înființat poprirea contestată, menționată și în plângerile petentei, nu exista o suspendare operațională a executorii titlului pe cate T.V.P. s-o fi ignorat; de altfel, inițierea procesului din dosarul nr. 557/257/2011 al Judecătoriei Mediaș se explică tocmai prin faptul că nu exista o astfel de suspendare de executare, situație acceptată chiar de către petentă.

Succesiunea evenimentelor judiciare și evoluția litigiului dintre debitoare și creditor poate crea echivoc cu privire la existența titlului executor invocat; situație titlului a născut astfel controverse în timpul executării silite; executorul acuză pe debitor de excese și invers-creditorul îl acuză pe executor de săvârșirea unei infracțiuni; asta în contextul în care fiecare dintre părți, inclusiv executorul, își promovează interesele interpretând legea și titlul executoriu.

Or, în speță, procurorul de caz a reținut, chiar dacă nu a exprimat-o tranșant, că lipsa de rafinament juridic care poate fi observată în unele din construcțiile juridice, din abordările executorului, în contextul în care chiar instanțele au unele poziționări contradictorii, nu poate fi calificată ca fiind infracțiune, trimiterile din motivarea procurorului de caz la posibilitățile ce le au părțile de a se adresa justiției prin contestației la executare au un înțeles clar; sistemul judiciar a creat confuzia legată de existența ori puterea executorie a titlului și numai judecătorul o poate clarifica.

Procurorul prin poziția sa a realizat procedurile solicitate și a concluzionat succint și fără echivoc că nu există și nici nu se pot procura acum dovezi care să demonstreze indubitabil reaua credință a executorului, care să demonstreze că acesta a ignorat cu bună credință o realitate juridică ce-l împiedica să continue executarea.

Curtea de Apel, a apreciat că parchetul nu a analizat în mod concret dacă în cauză, raportat la datele existente, sunt întrunite sau nu sub aspectul laturii obiective și subiective, elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., cu atât mai mult cu cât partea a depus o serie de înscrisuri suplimentare (hotărâri judecătorești) care, în opinia sa, paralizează orice demers de continuare a activității de executare (sentința civilă nr. 1050/2011 a Judecătoriei Mediaș, dosar fond, certificatul eliberat de Judecătoria București).

A mai reținut că, în condițiile anvergurii litigiilor dintre părți (petenta din cauză și SC S.C. SRL Brașov), a succesiunii de proceduri prin care petiționara a contestat titlul executor în baza căruia a acționat făptuitorul, Parchetul a tratat cu superficialitate întreaga activitate a intimatului în contextul faptic și juridic relevat, rezumându-se la a constata, fără o argumentare solidă, lipsa relei credințe.

De asemenea, a apreciat ca semnificative argumentele date de procurorul general în rezoluția de respingere a plângerii împotriva soluției procurorului, prin care arată că însăși poziționările contradictorii ale instanțelor cu privire la titlul executoriu disputat justificau într-o anumită măsură, acțiunea intimatului însă acestea nu sunt suficiente pentru a exclude în lipsa unei analize amănunțite a succesiunii hotărârilor judecătorești adoptate în cauză, orice responsabilitate a intimatului în cadrul exercitării prerogativelor sale.

Totodată, s-a considerat că procurorul nu a dat o eficiență corespunzătoare tuturor actelor depuse de către petiționară în sprijinul acuzațiilor aduse, și nu a oferit argumente suficiente care să justifice soluția adoptată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs intimatul T.V.P.

Recursul este inadmisibil.

Potrivit dispozițiilor art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, sentința judecătorului prin care s-a respins plângerea, cu consecința menținerii rezoluției sau ordonanței de neurmărire penală, respectiv de netrimitere în judecată, este definitivă.

În consecință, constatând că în speță, sentința instanței de fond a fost pronunțată la data de 9 iunie 2011, așadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, Înalta Curte reține că această hotărâre este definitivă, mențiune existentă de altfel atât în minuta, cât și în dispozitivul sentinței atacate.

Printre modificările aduse Codului de procedură penală, de natură a contribui la accelerarea soluționării proceselor se regăsește și suprimarea unor căi de atac, respectiv și a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță în materia plângerii împotriva rezoluțiilor și ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată.

Ca atare, întrucât recurentul intimat a formulat o cale de atac neprevăzută de legea în vigoare, Înalta Curte urmează să respingă ca inadmisibil recursul cu care a fost investită, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., obligându-l pe recurent la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. și la plata către intimata SC S. SA a sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de intimatul T.V.P. împotriva sentinței penale nr. 77 din 9 iunie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală.

Obligă recurentul intimat la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul intimat către intimata SC S. SA la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 23 ianuarie 2012.