Applicability of statutory penalty for failure to execute judicial judgment in administrative compensation delays

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții C.M., S.D.I. și C.C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor aplicarea sancțiunii prevăzute de dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei de a soluționa în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii ce se va pronunța în cauză, dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 15034/CC și 33485/CC.

În motivarea acțiunii, reclamanții au menționat că prin Dispozițiile nr. 3153, emisă la data de 30 mai 2006 și nr. 5847 din data de 26 februarie 2007, ale Primăriei Municipiului Ploiești, s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele menționate în deciziile anterior precizate, proprietatea defunctului soț și tată. Ambele acte administrative/decizii, au fost transmise, spre soluționare potrivit dispozițiilor legale, prevăzute de legea aplicabilă cauzei, Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind înregistrate sub numerele indicate anterior, la registratura generală a pârâtei.

Au mai arătat reclamanții că de la această dată, deși au trecut mai mulți ani, pârâta nu a procedat la verificarea, analizarea și emiterea titlurilor de despăgubire, această atitudine fiind contrară prevederilor impuse de Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, fapt ce atrage aplicarea sancțiunii prevăzute la art. 24 cu raportare la art. 1 din Legea contenciosului administrativ, invocată ca temei de drept în promovarea și susținerea acțiunii de față.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată arătând că nu s-a parcurs procedura administrativă, care impune, anterior emiterii titlurilor de despăgubiri, mai multe etape succesive.

2. Hotărârea instanței de fond

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 4095 pronunțată în data de 8 iunie 2011, a admis acțiunea reclamanților C.M., S.D.I. și C.C., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor și, în consecință, a obligat pârâta să procedeze, sub sancțiunea prevăzută la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată, la soluționarea dosarelor înregistrate sub nr. 15034/CC și 33485/CC, în termen de treizeci de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Pentru a hotărî astfel, instanța fondului, în esență, a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, temeiul de drept invocat de reclamanți în promovarea acțiunii de față, în sensul că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

S-a mai reținut că reclamanții, prin nesoluționarea în termenul legal și nici într-un termen rezonabil a cererii lor au fost vătămați într-un drept recunoscut de lege, derivând din dispozițiile legale anterior menționate.

Deși a trecut o perioadă mai mare de 3, respectiv 4 ani, cu mult peste termenul cerut imperativ de lege și peste termenul rezonabil de soluționare a unei cereri, termen impus constant de practica și jurisprudența CEDO și recent și de instanțele de judecată naționale, pârâta nu a procedat la parcurgerea și finalizarea procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 247/2005 (titlul VII).

În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în sensul celor cerute de reclamanți, instanța a constatat că dispozițiile precitate nu sunt incidente în speță, hotărârea judecătorească irevocabilă invocată în cauză vizând emiterea dispozițiilor/actelor administrative emise de Primăria Municipiului Ploiești și nu titlul de despăgubire care cade în competența de emitere a A.N.R.P.

3. Motivele de recurs înfățișate de autoritatea recurentă

Împotriva sentinței sus-menționate a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Apreciind că hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală, recurenta a dezvoltat, în temeiul art. 304 pct. 9 cu referire la art. 3041 C. proc. civ., următoarele critici în raport de soluția adoptată prin sentința atacată:

- în mod greșit a reținut instanța că autoritatea pârâtă a nesocotit termenul rezonabil reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la etapele ce se impun a fi parcurse în procedura administrativă reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și la ordinea în care sunt trimise dosarele la evaluare, stabilită prin Decizia nr. 2815/2008 tocmai pentru a nu se încălca principiul egalității în drepturi a persoanelor îndreptățite;

- este nelegală obligația instituită de instanța de fond privind soluționarea dosarelor reclamanților în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea aplicării amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, aplicabilă conducătorului unității, în condițiile în care prevederile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 sunt incidente numai în situația în care există o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar autoritatea obligată printr-o astfel de hotărâre nu o pune în executare.

Cum o astfel de condiție nu este îndeplinită în cauză, aplicarea prevederilor art. 24 alin. (2) din legea sus-arătată apare ca nefiind legală;

- instanța de fond, în mod netemeinic a fixat un termen de 30 de zile în sarcina autorității recurate pentru soluționarea dosarelor reclamanților, care nu este nici util și nici posibil a fi respectat dată fiind complexitatea procedurilor de evaluare, numai apoi urmate de emiterea deciziei de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

4. Soluția și considerentele de fapt și de drept relevante ale instanței de recurs

Recursul este fondat în sensul și pentru considerentele în continuare arătate.

Examinând sentința atacată în raport de criticile aduse și față de prevederile legale aplicabile, Înalta Curte apreciază că este incident în cauză motivul de casare prevăzut de art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., vizând imposibilitatea modificării hotărârii și necesitatea administrării de probe noi, cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ceea ce atrage, ca o consecință a admiterii recursului, casarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Analizând dispozitivul hotărârii atacate, raportat la considerentele acesteia, Înalta Curte constată existența unor vădite contradicții. Astfel, deși în considerentele hotărârii, pe de o parte, se afirmă că dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu sunt incidente, în dispozitiv se stabilește obligația pârâtei recurente de a proceda, sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată, la soluționarea dosarelor înregistrate la autoritatea pârâtă sub nr. 15034/CC și nr. 33485/CC.

Independent de împrejurarea că există evident o neconcordanță între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acest capăt de acțiune a reclamanților este întemeiat, iar din alta că nu este întemeiat, ceea ce atrage incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte arată că este întemeiată susținerea recurentei în sensul că prevederile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 sunt aplicabile numai în situația în care există o hotărâre judecătorească irevocabilă ce nu este pusă în executare urmare a refuzului autorității.

Întrucât și reclamanții, în cuprinsul cererii lor de chemare în judecată, admisă în totalitate după cum rezultă din dispozitivul sentinței supuse controlului judiciar, au indicat și solicitat expres aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 24 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, în lipsa unei motivări care să satisfacă exigențele art. 261 C. proc. civ., arată că nu pot fi cenzurate dezlegările instanței de fond.

Se impune așadar casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în acest fel fiind respectat dreptul părților la dublul grad de jurisdicție.

Cu ocazia rejudecării, în temeiul art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., instanța urmează să pună în discuția părților, spre clarificare, temeiul de drept pe care reclamanții îl invocă în susținerea pretențiilor lor, după cum va stărui în vederea stabilirii faptelor și a aplicării corecte a prevederilor legale incidente.

În acest sens vor fi analizate și celelalte critici ale recurentei, dezvoltate prin motivele de recurs, ca apărări de fond, ce nu mai pot fi examinate în cadrul procesual de față, dată fiind soluția adoptată, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței nr. 4095 din 8 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 februarie 2012.