Appeal against denial of ethnic persecution refugee status under Law 189/2000 dismissed for insufficient evidence

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată la data de 05 iunie 2009 pe rolul Curții de Apel Cluj, reclamantul L.J. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtă Casa Județeană de Pensii Sălaj, anularea Hotărârii nr. 5664 din 16 aprilie 2009 emisă de pârâtă, prin care s-a dispus respingerea cererii formulate în baza Legii nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că înscrisurile prezentate și declarațiile martorilor justifică constatarea calității sale de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000, având în vedere că a fost nevoit să părăsească localitatea de domiciliu datorită persecuțiilor etnice la care a fost supus de către autoritățile care s-au instaurat în urma Dictatului de la Viena.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată.

2. Hotărârea instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 431 din 15 noiembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul L.J. împotriva pârâtei Casa Județeană de Pensii Sălaj.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia, prin cererea înregistrată la data de 08 ianuarie 2008 sub nr. 5, reclamantul a solicitat pârâtei recunoașterea statutului de refugiat cu consecința acordării drepturilor prevăzute în cuprinsul Legii nr. 189/2000, depunând în probațiune act de stare civilă și declarații ale unor martori autentificate de către notarul public.

Prin Hotărârea nr. 5644 din 16 aprilie 2009, urmare examinării cererii înregistrate sub nr. 5 din 08 ianuarie 2008 și analizând actele de stare civilă, adeverința eliberată de Arhivele Naționale sub nr. C/972 din 21 martie 2007 și declarațiile autentificate a doi martori, pârâta a respins cererea, reținând că au fost prezentate date contradictorii în dovedirea calității de beneficiar.

Instanța de fond, în baza considerentelor Deciziei nr. 1773 din 09 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a pus în discuția părților necesitatea audierii nemijlocite de către instanță a martorilor a căror declarații autentificate de către notarul public au fost prezentate în probațiune în procedura urmată în fața Comisiei pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 189/2000.

Examinând conținutul declarațiilor martorilor audiați în instanță, Curtea a constatat că martorii au susținut că pot relata doar despre refugiul propriu și unele elemente despre refugiul părinților reclamantului, fără însă a putea evidenția existența persecuțiilor etnice în ceea ce privește familia reclamantului și durata efectivă a presupusului refugiu.

Pe cale de consecință, instanța de fond a apreciat că probatoriul administrat nu a confirmat îndeplinirea condițiilor instituite de legiuitor pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, respectiv faptul că reclamantul, deși cetățean român, ar fi fost nevoit să părăsească localitatea de domiciliu datorită persecuțiilor etnice la care a fost supus de unul din regimurile instaurate în intervalul 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinței civile nr. 431 din 15 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul L.J., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, fără a-și încadra expres criticile în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În cuprinsul motivelor de recurs, recurentul-reclamant susține, în esență, că în mod greșit Curtea de apel a respins contestația sa împotriva hotărârii emise de pârâtă și nu i-a acordat drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, care i se cuveneau întrucât, prin declarațiile martorilor R.F. și P.I. a făcut dovada faptului că s-a refugiat împreună cu părinții din localitatea de domiciliu în localitatea Beiuș, jud. Bihor, în perioada decembrie 1941 - martie 1945, din cauza persecuțiilor din motive etnice suferite.

4. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent, precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

În esență, criticile recurentului-reclamant vizează greșita apreciere de către instanța de fond a probatoriului administrat cu consecința neacordării beneficiului prevederilor Legii nr. 189/2000.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice”, fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate”.

Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Astfel, legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

În privința mijloacelor de probă sunt aplicabile normele de procedură civilă, conform cărora proba trebuie să fie pertinentă, concludentă și utilă cauzei, aceste caracteristici ale mijloacelor de probă fiind apreciate de instanța învestită cu soluționarea cauzei.

Art. 129 alin. (5) din C. proc. civ. arată că, pentru a se ajunge la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților ajutor activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor.

Aplicarea efectivă a principiului nemijlocirii constă în obligația instanței de a cerceta direct și nemediat toate elementele care servesc la dezlegarea pricinii, inclusiv audiind martori care au perceput personal faptele pe care le relatează (deci fără a se baza pe depoziții extrajudiciare ori pe depozițiile unor martori care au auzit faptele de la alte persoane).

Rejudecând cauza, instanța de fond a acționat în concordanță cu principiul sus-menționat, potrivit indicațiilor instanței de control judiciar și a procedat la audierea martorilor R.F. și P.V..

Înalta Curte reține că este corectă aprecierea probatoriului realizată de instanța de fond, atâta timp cât, prin declarațiile date, martorii oferă informații confuze și contradictorii cu privire la perioada și cauza refugiului reclamantului și al familiei sale.

Având în vedere că recurentul - reclamant nu a făcut dovada susținerilor sale, simpla mutare dintr-o localitate în alta, nemotivată de existența unor acte de persecuție etnică, neputând fi considerată refugiu/strămutare, în sensul dispozițiilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, în mod corect instanța de fond a dispus respingerea acțiunii ca nefondată.

În consecință, în raport cu dispozițiile O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare și ale Normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002, soluția pronunțată de Curtea de apel pe baza analizei probatoriului administrat, cu respectarea rolului activ ce revine instanței conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., este corectă și în acord cu aspectele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 558 din 25 octombrie 2005, în sensul că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței judecătorești”.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul L.J., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat de L.J. împotriva Sentinței civile nr. 431/2010 din 15 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2011.