Extraordinary appeal inadmissible for challenging evidentiary assessment and legal interpretation as material errors

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :

1. Circumstanțele cauzei

Prin Sentința nr. 215 din 12 octombrie 2010 Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.C. în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor și Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, a dispus anularea actelor administrative atacate, precum și reîncadrarea reclamantului în funcția de comisar șef al Comisariatului județean pentru protecția consumatorilor Prahova cu plata drepturilor bănești aferente și acordarea celorlalte drepturi legale.

Prin Decizia nr. 4065 din 14 septembrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de pârâții Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor și Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri împotriva Sentinței civile nr. 215 din 12 octombrie 2010, ca nefondat.

2. Motivele și temeiul juridic al contestației în anulare promovată.

Împotriva Deciziei nr. 4065 din 14 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat, la data de 1 februarie 2012, contestație în anulare contestatoarea Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, prin care a solicitat anularea deciziei contestate, admiterea recursului formulat și pe cale de consecință respingerea acțiunii reclamantului.

În motivarea căii extraordinare de atac promovate susține contestatoarea că instanța de control judiciar pe de o parte a omis să cerceteze unul dintre motivele de recurs iar pe de altă parte a săvârșit o serie de erori materiale în reținerea situației de fapt și a cadrului legal incident în cauză, ceea ce a condus la respingerea în mod greșit a recursului declarat în cauză.

Astfel, contestatoarea a susținut că instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs referitor la incidența în cauză a textului de lege cu privire la excepția tardivității contestării actelor administrative atacate, respectiv Ordinele nr. 85 din 31 martie 2009, nr. 131 din 02 aprilie 2009 și nr. 135 din 02 aprilie 2009.

În acest sens susține contestatoarea că față de data la care au fost emise ordinele de către Președintele A.N.P.C., respectiv 31 martie 2009 și 02 aprilie 2009, și de faptul că nu a fost contestată comunicarea lor decât abia în data de 17 mai 2010, plângerea prealabilă a fost introdusă fără respectarea termenelor prevăzute de art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004.

Mai arată contestatoarea că în cauză pentru a se putea dispune repunerea în termen trebuiau îndeplinite condițiile impuse de art. 103 alin. (2) C. proc. civ., normă generală ce trebuia analizată în corelare cu prevederile dispoziției speciale incidente, respectiv cu prevederile art. 7 alin. (1) și (7) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care ordinele atacate se circumscriu actelor administrative unilaterale cu caracter individual.

În acest context apreciază contestatoarea ca fiind greșită poziția instanței care nu a uzat de rolul său activ, respective de obligația de a verifica în ce măsură reclamantul a făcut dovada deplină a faptului că a fost împiedicat să-și exercite dreptul de a contesta actele administrative și de a intenta acțiune în justiție, în termenul legal, prevăzut în mod imperativ de art. 11 din Legea nr. 554/2004, validând astfel, o situație de fapt neconformă realității.

Mai susține contestatoarea că instanța de recurs a fost în eroare prin modul în care a înțeles să ignore evidența unei părți importante din situația de fapt, reducând, din punct de vedere cronologic, acțiunea doar la momentul emiterii Ordinului nr. 810 din 25 mai 2009 în condițiile în care dată fiind baza legală diferită a actelor administrative supuse controlului, se impunea ca instanța de recurs să procedeze la o analiză justă în ceea ce privește presupusa incidență a dispozițiilor art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare contestatoarea consideră nefondată admiterea cererii de repunere în termen motivată pe dispozițiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, neincident în cauză.

În opinia contestatoarei hotărârea instanței de recurs a fost dată ca urmare a unei analize eronate a fondului cauzei, aceasta fiind confuză în prezentarea aspectelor de natură a da lămurire în ceea ce privește incidența textului de lege la care aceasta a înțeles să facă raportarea generală pe fiecare dintre actele administrative luate individual.

Un alt aspect invocat de contestatoare se referă la grava eroare a instanței de recurs la momentul analizei situația de fapt, în condițiile în care nu a observat natura juridică reală a postului deținut în concret de reclamant la momentul trecerii dintr-o funcție publică de execuție specifică prevederilor Legii nr. 188/1999, pe funcția de conducere deținută în baza contractelor de management conform O.U.G. nr. 37/2009.

În drept contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

3. Întâmpinarea formulată în cauză

Prin întâmpinarea formulată, în condițiile art. 320 C. proc. civ., intimatul B.C. a solicitat respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată, arătând în esență, că, criticile aduse de contestatoare deciziei atacate, prin prisma prevederilor art. 318 C. proc. civ., constau de fapt în reiterarea unor motive de recurs, pe care, contrar susținerii acestora, instanța de recurs le-a avut în vedere, le-a analizat și motivat.

4. Considerentele și soluția asupra contestației în anulare

Contestația în anulare de față, urmează a fi respinsă ca nefondată, în raport de temeiul de drept invocat și raportat la motivele înfățișate de contestatoare, în considerarea celor ce urmează:

În primul rând, Înalta Curte reamintește că, contestația în anulare este o cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată doar pentru motivele limitativ și strict prevăzute de lege și care nu presupune o rejudecare a recursului.

Potrivit art. 318 teza I C. proc. civ., contestația în anulare specială este admisibilă numai dacă hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului.

Totodată, Înalta Curte reamintește că greșelile instanței de recurs care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt și nu greșeli de judecată, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, iar nu stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

În cauză, contestatoarea, reiterând argumentele expuse prin cererea de recurs, efectuează de fapt o critică a hotărârii instanței de recurs, prin prisma modului în care aceasta a interpretat probele administrate în cauză de ambele părți litigante și a aplicat dispozițiile legale în materie, ceea ce nu poate fi acceptat pe calea contestației în anulare, procedură în care nu poate fi examinată justețea soluției contestate.

Astfel, prin invocarea neluării în considerare de către instanța de recurs a naturii juridice a postului deținut de intimat la momentul trecerii de pe o funcție publică de execuție, deținută în baza Legii nr. 188/1999, pe o funcție de conducere, în baza O.U.G. nr. 37/1999, contestatoarea evocă de fapt greșeli de judecată în procedura de soluționare a recursului și nu greșeli materiale în sensul art. 318 C. proc. civ., ceea ce excede cadrului procedurii de soluționare a unei contestații în anulare.

Înalta Curte, apreciază față de exigența textului de lege arătat, că, contestația în anulare de față nu poate fi primită, prin raportare nici la susținerile referitoare la reducerea din punct de vedere cronologic, a acțiunii, doar la momentul emiterii Ordinului nr. 810 din 25 mai 2009 și la aplicarea greșită în cauză a dispozițiilor art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, în raport de care a fost respinsă excepția tardivității, reținând în acest sens că instanța de recurs, nu s-a aflat într-o confuzie, în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., ci a procedat, în raport de obiectul raportului juridic dedus judecății, la aplicarea dispozițiilor legale incidente în cauză.

Totodată, potrivit art. 318 teza a II-a C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Față de formularea clară a textului, contestația poate fi exercitată numai dacă instanța de recurs a omis să analizeze un motiv de recurs cu care a fost învestită nu și atunci când nu au fost analizate punctual toate criticile formulate în dezvoltarea motivelor de recurs. Așa fiind neexaminarea distinctă a fiecărei critici aferente fiecărui motiv de recurs nu constituie prin ea însăși, o omisiune în sensul art. 318 C. proc. civ., dacă instanța a răspuns la motivele de casare printr-un considerent comun.

Astfel, din analiza contestației deduse prezentei judecăți se constată că, contestatoarea reiterează o parte din criticile formulate prin cererea de recurs referitoare la greșita respingere a excepției tardivității de către instanța de fond prin încheierea de ședință din 05 octombrie 2010, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cărora instanța de recurs le-a răspuns, printr-un raționament juridic de sinteză, în sensul că este corectă soluția instanței de fond de respingere a excepției tardivității și de repunere în termenul de introducere a acțiunii.

Prin urmare, atâta vreme cât instanța de recurs a conchis asupra corectei aplicări în cauză de către instanța de fond a dispozițiilor art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, aspect considerat esențial în soluționarea excepției de tardivitate, nu se mai impunea o analiză detaliată a tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțineau respectivul motiv de recurs.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că, raportat la exigența textului de lege arătat, contestația în anulare de față nu poate fi primită, față de împrejurarea că din considerentele deciziei contestate rezultă cu claritate că instanța de recurs, când s-a pronunțat asupra legalității și temeiniciei hotărârii prin care instanța de fond a analizat atât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cât și argumentele expuse în dezvoltarea acestuia.

Faptul că, în considerentele hotărârii instanței de recurs, nu s-a răspuns punctual și detaliat și tuturor argumentelor expuse de contestatoare, prin prezenta contestație, nu echivalează cu nepronunțarea asupra unui motiv de recurs, în sensul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., cum în mod greșit susține contestatoarea.

În consecință, constatând că în cauză nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondată contestația în anulare, dedusă prezentei judecăți, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ. va obliga contestatoarea la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor împotriva Deciziei nr. 4065 din 14 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 900 RON cheltuieli de judecată către intimatul B.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2012.

Procesat de GGC - NN