Restitution refusal overturned; AVAS ordered to issue compensation proposal for mill and land seized in 1949

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 36A din 17 noiembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul declarat de reclamantele C.E.S. și C.C., moștenitoare ale apelantei-reclamante C.A., împotriva Sentinței civile nr. 733 din 30 iunie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor Statului, a schimbat sentința atacată, a admis contestația și a anulat Decizia nr. 146 din 14 martie 2005 emisă de Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor Statului, obligând pârâta să emită o decizie de restituire în echivalent pentru imobilul-teren în suprafață de 2.342 mp și construcția cu destinație de moară de cereale situată pe acest teren din comuna Gândești nr. 846, județul Neamț, identificate prin raportul de expertiză omologat de instanță.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că între imobilul revendicat de către apelanți și cel proprietatea, la data preluării de către stat în 1949, al apelantei inițiale C.A. și a autorului acesteia, Ș.M., există identitate. Rezoluția de pe adresa nr. 17 din 26 martie 1949 și procesul-verbal încheiat în aplicarea acesteia ar putea reprezenta chiar actul de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură. In aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 a constatat că persoana individualizată în aceste înscrisuri era autorul apelantelor, Ș.M. De aceea, Curtea a înlăturat considerentele sentinței referitoare la nedovedirea de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra imobilului la data preluării abuzive, dar și cele referitoare la identitatea dintre acesta și cel situat în comuna Gâdinți (fostă Sagna), județul Neamț. De altfel, aspectul dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilului a fost dezlegat cu caracter obligatoriu de Înalta Curte în considerentele deciziei de casare.

De asemenea, a reținut că imobilul a fost preluat anterior intrării în vigoare a Decretului nr. 92/1950, respectiv în anul 1949, așa cum rezultă din adresa nr. 17 din 26 martie 1949 a întreprinderii Naționalizate Moara N. Bălcescu și din procesul-verbal din 20 aprilie 1949 al Primăriei comunei Nicolae Bălcescu. Aceste înscrisuri reprezintă dovada unei preluări de fapt, dar și prezumția preluării imobilului în temeiul art. 1 alin. (1) pct. 50 și alin. (9) din Legea nr. 119/1948.

Curtea a constatat că imobilul în litigiu nu se încadra în categoria imobilelor vizate de Legea nr. 119/1948, deoarece acesta era o moară țărănească și nu o moară sistematică, motiv pentru care preluarea a fost una abuzivă, apelantele fiind persoane îndreptățite să solicite măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.

Notificarea a fost adresată instituției intimate, deoarece până în anul 1998 imobilul a aparținut societății comerciale P. SA, fostă I. SA, societate reorganizată în baza Legii nr. 15/1990, având capital majoritar de stat. Aceasta a vândut imobilul, care a intrat în circuitul civil prin înstrăinări succesive, în prezent aflându-se în proprietatea unor persoane fizice, al căror drept de proprietate este intabulat în cartea funciară.

În raport de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, dar și de prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, curtea de apel a reținut că în prezent AVAS nu mai are competența de a acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci doar de a emite decizie cu propunerea acordării măsurilor reparatorii, modalitatea de acordare și stabilire a acestora fiind în sarcina Comisiei Centrale constituită pentru stabilirea despăgubirilor.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor Statului, solicitând schimbarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerii sentinței instanței de fond. A fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului a susținut că în temeiul Legii nr. 10/2001 AVAS are numai competența de a emite decizie de propunere de măsuri reparatorii prin echivalent persoanei îndreptățite, iar acordarea acestor măsuri se face numai de Comisia Centrală pentru Acordarea Despăgubirilor și de către AVAS, care nu are abilități în acest sens. De aceea, în raport de dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, soluția instanței de apel ca AVAS să emită decizie de restituire în echivalent pentru imobilul în litigiu este nelegală.

În același timp, pârâta a criticat decizia instanței de apel pentru că a fost obligată să emită decizia în lipsa înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, inclusiv asupra terenului de 2.342 mp, reclamanții ignorând prevederile art. 3 lit. a) și ale art. 23 din Legea nr. 10/2001, precum și termenul limită de depunere a actelor doveditoare. A susținut că faptul că la dosarul cauzei intimații-reclamanți depun și alte înscrisuri, nu suplinește lipsa acestor acte din dosarul administrativ al notificării. De asemenea, a susținut că nu s-a dovedit nici faptul că imobilul ce face obiectul notificării este unul și același cu imobilul descris în înscrisurile depuse în dovedirea dreptului de proprietate.

Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate formal în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge pentru considerentele ce succed:

Prima critică, referitoare la nelegalitatea obligației instituite de instanța de apel în sarcina AVAS, se privește ca nefondată.

Prin dispozitivul deciziei atacate s-a dispus obligarea pârâtei să emită o decizie de restituire în echivalent pentru imobilul teren și construcție situat în comuna Gâdești, jud. Neamț. Dispozitivul deciziei poate fi înțeles prin raportarea la considerentele care au stat la baza pronunțării hotărârii.

Or, curtea de apel a reținut în considerente, textual, că AVAS nu mai are competența de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent, ci doar competența de a emite decizie cu propunerea acordării măsurilor reparatorii. De asemenea, a reținut că modalitatea de acordare și stabilire a acestora este în competența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Așadar, Înalta Curte reține că decizia atacată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 26 alin. (1) și ale art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Nici critica referitoare la lipsa dovezilor privind dreptul de proprietate al autorilor intimatelor-reclamante, respectiv nedepunerea acestora la dosarul administrativ, nu poate fi primită.

Conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte dovezi necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din această lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Expresia „soluționarea notificării" trebuie înțeleasă în sensul că ea vizează rezolvarea acesteia în oricare din cele două etape - administrativă, înaintea persoanei juridice notificate, sau judiciară -înaintea instanței de judecată, până la soluționarea irevocabilă a litigiului.

Nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară. Singura sancțiune prevăzută de lege, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.

A considera altfel, ar însemna a duce atingere principiului liberului acces la justiție consacrat de art. 21 din Constituție.

Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în fața persoanei juridice notificate, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției.

Cât privește dovada dreptului de proprietate al autorilor reclamantelor la data preluării abuzive a imobilului, Înalta Curte constată că aceasta a fost făcută pe deplin.

Astfel, în considerentele deciziei de casare nr. 2839 din 11 martie 2009 pronunțată de Înalta Curte s-a reținut că din conținutul procesului-verbal din 20 aprilie 1949 încheiat de Primarul comunei Nicolae Bălcescu rezultă că moara din această comună era proprietatea autorului Ș.M. și a fost naționalizată în baza hotărârii Comisiunii județene de expropriere luată în ședința din 7 aprilie 1949 și transmisă prin executare prin adresa 17/1949.

Aceste dovezi au fost întregite cu mențiunile din actul de vânzare-cumpărare depus la fila 11 dosar fond, cu autorizația nr. 212/1942 prin care Ș.M. este autorizat să deschidă și să pună în funcțiune moara în comuna Carol I, județul Roman, cum și cu autorizația nr. 16/1946, acte ce dovedesc deținerea bunului cu titlu de proprietate ulterior anului 1940 și până în anul 1948.

Nici critica referitoare la lipsa dovezilor privind identitatea dintre imobilul notificat și cel la care fac referire actele depuse în dovedirea dreptului de proprietate nu poate fi primită.

Instanța de apel a administrat toate probele impuse de decizia de casare mai sus amintită, referitoare la identificarea imobilului, precum și la clarificarea denumirilor succesive primite de comuna Carol I, județul Roman și apartenența administrativ-teritorială a acesteia până la data notificării (relațiile comunicate de Primăria comunei Sagna, planurile cadastrale comunicate de Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Roman, expertiza topografică întocmită de expert A.F.), împrejurare care exclude orice dubiu cu privire la identitatea și situarea bunului notificat.

Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva Deciziei nr. 36A din 17 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2011.