Admissibility of judicial challenge to prosecutor’s inaction requiring prior non-prosecution decision and specific criminal complaint contents

Ședința publică de la 28 februarie 2011

Asupra recursului de față;

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin sentința nr. 227 din 15 februarie 2010 a fost respinsă ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul A.I., a fost obligat petentul la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență că, prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 9880/1/2009, petentul A.I. a formulat „plângere penală” împotriva intimatului I.M., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând tragerea la răspundere penală a acestuia, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorilor, fals intelectual și nerespectarea hotărârilor judecătorești.

În motivarea cererii, petentul a arătat că la data de 13 noiembrie 2009, în temeiul art. 278 C. proc. pen., a formulat plângere împotriva soluției adoptate în dosarul nr. 16604/3777/1/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, plângere care a fost depusă la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, organ judiciar care până la data de 14 decembrie 2009 nu i-a comunicat nicio rezoluție, încălcând dispozițiile art. 277 și art. 278 C. proc. pen.

Examinând cererea formulată, prima instanță a constatat că petentul A.I. a solicitat efectuarea de cercetări față de magistratul I.M. sub aspectul săvârșirii mai multor infracțiuni, însă în motivare acesta face referire la nemulțumirile sale legate de nesoluționarea în termen, de către Parchet, a unei plângeri formulate în temeiul dispozițiilor art. 275 și următoarele C. proc. pen.

Totodată, s-a apreciat că plângerea, ca mod de sesizare a organelor de urmărire penală, se deosebește, din punct de vedere al naturii juridice, atât de plângerea reglementată de art. 275-278 C. proc. pen., ca mijloc de atacare a actelor de urmărire penală la procuror, cât și de plângerea prevăzută în art. 2781 C. proc. pen., ca mijloc de sesizare a instanței cu privire la nelegalitatea/netemeinicia soluțiilor de neurmărire penală pronunțate de procuror și că, în speță, petentul în cererea sa intitulată „ plângere penală”, face referiri atât la plângere, ca mod de sesizare a organului judiciar, cât și la plângere, ca mijloc de atacare a actelor procurorului, fiind inadmisibilă o „ combinare” a acestor instituții.

Potrivit art. 222 C. proc. pen., plângerea este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică, referitoare la o vătămare care i s-a cauzat prin infracțiune. Plângerea scrisă, ca mod de sesizare a organului de urmărire penală despre săvârșirea unei fapte penale, trebuie să cuprindă: numele, calitatea și domiciliul petiționarului, descrierea faptei care constituie obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut și a mijloacelor de probă prin care se pot dovedi împrejurările cauzei.

S-a reținut că în speța dedusă judecății dacă s-ar considera că petentul a formulat plângere, ca mod de sesizare, aceasta este informă, întrucât nu cuprinde mențiunile obligatorii cerute de art. 222 C. proc. pen., aspect care atrage inadmisibilitatea cererii și inutilitatea trimiterii cauzei organului competent să efectueze cercetări, conform art. 222 alin. (7) C. proc. pen..

Totodată, s-a constatat că potrivit dispozițiilor legale prevăzute de art. 275-278 C. proc. pen. și art. 2781 C. proc. pen., care reglementează modul în care sunt supuse controlului măsurile și actele de urmărire penală, petiționarul ar fi trebuit să parcurgă două etape obligatorii, anterioare momentului sesizării instanței, admisibilitatea plângerii adresată direct instanței apreciindu-se din perspectiva textelor legale anterior menționate, din conținutul plângerii rezultând că aceste etape anterioare obligatorii nu au fost parcurse, în cauză nefiind pronunțată, până în prezent, o soluție de neurmărire penală din cele prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., astfel că plângerea a fost respinsă, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe în termen legal, a formulat recurs petentul, criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele de recurs (fila 6 dosar recurs) pentru încălcarea dispozițiilor art. 10 lit. j) C. proc. pen., art. 48 lit. g) C. proc. pen., art. 62 C. proc. pen., art. 277 C. proc. pen., art. 2781 alin. (2) și (12) C. proc. pen., art. 1200 C. civ., art. 6 din Legea nr. 304/2004, art. 21 alin. (1) și art. 52 din Constituție, neobservarea existenței unei motivări a plângerii formulată împotriva intimatului M.I., nerespectarea unor hotărâri definitive; s-a solicitat admiterea recursului și rejudecarea cauzei pe bază de probe și cu respectarea hotărârilor judecătorești executorii.

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 222 C. proc. pen., plângerea este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune, trebuind să cuprindă numele, prenumele, calitatea și domiciliul petiționarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut și a mijloacelor de probă.

Rezultă că neindicarea concretă, în cuprinsul plângerii, a mențiunilor prevăzute expres de dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen. face imposibilă determinarea obiectului verificărilor ce trebuie efectuate de către organele de urmărire, respectarea cerințelor legale privind conținutul plângerii reprezentând o condiție de admisibilitate a acesteia, conferindu-i un conținut precis și constituind, totodată, o precauțiune împotriva plângerilor neîntemeiate și a exercitării abuzive a dreptului de petiționare.

Totodată, se constată că, astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 275 și următoarele C. proc. pen. împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală orice persoană poate face plângere, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime, plângerea fiind soluționată potrivit distincțiilor prevăzute de art. 275 alin. (3) C. proc. pen. și art. 278 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

În materia soluțiilor de netrimitere în judecată legiuitorul a prevăzut nu doar posibilitatea exercitării controlului ierarhic (potrivit art. 278 C. proc. pen. ), dar și pe cea a controlului judecătoresc, în procedura specială reglementată de art. 2781 C. proc. pen.

Rezultă, așadar, că în situația în care într-o cauză concretă nu s-a dispus una dintre soluțiile expres și limitativ prevăzute de art. 2781 alin. (1) C. proc. pen. și nici nu sunt incidente alte cazuri de excepție în care legiuitorul a prevăzut dreptul de a se supune o soluție/măsură a procurorului cenzurii instanței, nu există dreptul de a ataca prin plângere actul procurorului.

În cauza dedusă judecății petentul a sesizat prima instanță cu o plângere formal întemeiată pe dispozițiile art. 2781 C. proc. pen., dar care nu avea ca obiect una dintre soluțiile expres și limitativ reglementate de dispozițiile art. 2781 alin. (1) C. proc. pen. și nici nu cuprindea elementele de conținut prevăzute expres de dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen., spre a putea fi calificată ca plângere penală.

Așa fiind, se constată că în mod corect prima instanță a apreciat că a fost sesizată nelegal, printr-o cerere neprevăzută de lege și, deci, inadmisibilă, dând o justă interpretare și aplicare prevederilor legale incidente, hotărârea pronunțată fiind legală, temeinică și just motivată.

Motivele de recurs invocate sunt nefondate.

Prima instanță a procedat la soluționarea cauzei cu respectarea dispozițiilor legale privind incompatibilitățile, de altfel, recurentul neformulând cerere de recuzare a magistraților apreciați ca incompatibili a participa la soluționarea cauzei.

Reglementările normative privind probele au fost aplicate și respectate de către prima instanță în limitele devoluțiunii cauzei, respectiv doar sub aspectul chestiunii admisibilității plângerii formulate, iar dispozițiile art. 277 - 2781 C. proc. pen. nu își găseau aplicabilitatea în cauză, astfel după cum s-a arătat și anterior.

Se reține, de asemenea, că în cauză nu a fost dovedită incidența autorității de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești și, totodată că liberul acces la justiție nu a fost încălcat, dreptul părții de a se adresa instanței neechivalând cu admisibilitatea oricăror cereri formulate.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 227 din 15 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 9880/1/2009.

Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.