Exclusion of successive appeals against final decisions under the principle of uniqueness of appeal in criminal proceedings

Ședința publică de la 28 februarie 2011

Asupra recursului de față;

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin decizia nr. 698 din 25 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul M.I. împotriva deciziei nr. 496 din 14 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători. A fost obligat recurentul la plata cheltuielilor judiciare statului.

S-a reținut, în esență, că prin decizia nr. 496 din 14 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul M.I. împotriva deciziei nr. 169 din 22 martie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători în dosarul nr. 9910/1/2009. A fost obligat contestatorul la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut, în esență, că prin decizia nr. 932 din 16 martie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul M.I. împotriva deciziei penale nr. 3351 din 21 octombrie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 902/54/2008. A fost obligat contestatorul la plata cheltuielilor judiciare statului.

S-a constatat că, în speță, contestatorul nu a făcut dovada incidenței cazului de contestație în anulare prevăzut de dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. (de altfel semnând dovada de îndeplinire a procedurii de citare, în cauză), iar critica vizând nesoluționarea unei cereri de sesizare a Curții Constituționale fiind, de asemenea, lipsită de suport probator, cererea de contestație în anulare fiind, așadar, apreciată ca nefondată.

Împotriva acestei decizii contestatorul a declarat recurs, respins, ca inadmisibil, prin decizia nr. 959 din 7 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători.

Împotriva acestei decizii contestatorul a formulat un nou recurs, respins, ca inadmisibil, prin decizia nr. 169 din 22 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, reținându-se că în cauză partea și-a exercitat anterior dreptul la recurs, cel cu soluționarea căruia a fost investită instanța având ca obiect o hotărâre definitivă și fiind, așadar, inadmisibil.

Împotriva acestei decizii contestatorul a formulat cerere de contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen., cerere care a constituit obiectul dosarului nr. 3019/1/2010.

Analizând cererea de contestație în anulare prin prisma dispozițiilor art. 391 C. proc. pen. instanța a constatat că aceasta este inadmisibilă, motivându-se că cererea adresată instanței deși formal întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. nu realizează condițiile legale de admisibilitate în principiu prevăzute de art. 391 C. proc. pen., în dovedirea cazului de contestație în anulare invocat nefiind depuse dovezi și nefăcându-se referire la probe aflate la dosar, criticile relevate privind conținutul citației emisă de către instanța de recurs, mențiuni pe care legea procesuală penală în vigoare nu le prevede sub sancțiunea nulității, pentru a se putea aprecia în sensul că procedura de citare nu ar fi fost legal îndeplinită la termenul la care cauza a fost soluționată de către instanța de recurs, procedura de citare la respectivul termen fiind, de altfel, legal îndeplinită, recurentul semnând dovada de primire a citației (fila 3 dosar recurs).

Cu privire la criticile referitoare la pretinsa nesoluționare a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale și greșita respingere a recursului anterior declarat ca inadmisibil exced motivelor de contestație în anulare astfel după cum acestea sunt expres și limitative prevăzute de dispozițiile art. 386 C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii recurentul contestator a formulat o cerere intitulată “apel“ și care, având în vedere obiectul cauzei, va fi analizată ca cerere de recurs.

Analizând recursul cu prioritate prin prisma admisibilității acestuia, instanța a constatat că este inadmisibil, având în vedere dispozițiile art. 129 și art. 21 din Constituția României, prevederile art. 392 alin. (4) și art. 3851 C. proc. pen., deciziile pronunțate în cauze având ca obiect contestația în anulare împotriva deciziei instanței de recurs neputând fi atacate prin recurs, legea neprevăzând dreptul de atacare cu recurs a deciziilor definitive.

Împotriva acestei decizii a contestatorul a declarat un nou recurs.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Astfel, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege.

Așadar, limitând calea de atac menționată exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia, în raport de care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.

În cauză, se constată că recurentul și-a exercitat deja dreptul la recurs, iar cel cu soluționarea căruia Completul de 9 judecători a fost sesizat, nu întrunește cerințele textului de lege menționat, încalcă principiul unicității acestei căi de atac și, ca atare, nu este admisibil potrivit dreptului comun.

Pe de altă parte, cum Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a soluționat cauza penală în primă instanță, soluționarea acestui din urmă recurs excede competenței atribuite Completului de 9 judecători prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, așa încât nu este admisibil nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru considerentele ce preced, apreciindu-se excepția invocată ca întemeiată, prin efectul admiterii acesteia, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., recursul va fi respins ca inadmisibil.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMLE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul M.I. împotriva deciziei nr. 698 din 25 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 7888/1/2010.

Obligă recurentul contestator la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.