Complaint against prosecutor's abuse-of-office allegation unfounded; no criminal prosecution ordered

Ședința publică de la 12 decembrie 2011

Asupra recursului de față,

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin sentința nr. 1481 din 4 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul M.C.V. împotriva rezoluției nr. 124/P/2009 din 21 ianuarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Ploiești; a fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că petentul a formulat plângere împotriva procurorului T.L.M., procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, pe care l-a acuzat de săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 257, art. 246, art. 249 C. pen. Petentul a arătat că în dosarul nr. 936/42/2009/IF cu termen la data de 10 decembrie 2009, procurorul T.L.M., prin referatul nr. 1239/III/6/2009 din 22 octombrie 2009 a solicitat respingerea cererii de revizuire, că referatul este lovit de nulitate având în vedere multiplele plângeri formulate împotriva procurorului general la Consiliul Superior al Magistraturii, că acesta se afla în stare de incompatibilitate întrucât soția, T.A.R., este vicepreședinte al Curții de Apel Ploiești, instanță ce era competentă să soluționeze cererea de revizuire.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin ordonanța nr. 124/P/2009 din 21 ianuarie 2009 a dispus neînceperea urmăririi penale față de T.L.M. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 C. pen., întrucât din actele premergătoare efectuate în cauză a rezultat că fapta sesizată nu există. Totodată, s-a disjuns cauza privind pe același intimat cu privire la infracțiunile prevăzute de art. 246, art. 264 și art. 249 C. pen. și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a acesteia în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În motivarea ordonanței procurorul a arătat că persoana vătămată nu a relevat date sau fapte concrete de corupție, iar din celelalte acte premergătoare efectuate nu au rezultat indicii privind îndeplinirea necorespunzătoare a atribuțiilor de serviciu.

Plângerea formulată de petent la procurorul superior a fost respinsă prin rezoluția nr. 131/II/2/2010 din data de 29 aprilie 2010.

Împotriva soluției procurorului, în termen legal, persoana vătămată a formulat plângere în fața judecătorului, sesizând Curtea de Apel Ploiești, instanță care, în baza art. 39 C. proc. pen., art. 42 și art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., și-a declinat competența în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, având în vedere calitatea de procuror al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, calitate care atrăgea competența în primă instanță Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând actele aflate în dosar și verificând rezoluția atacată în conformitate cu dispozițiile art. 2781 alin. (7) C. proc. pen. dar și din oficiu, prima instanță a constatat că plângerea este nefondată.

S-a reținut că petentul nici în plângerea introductivă și nici în declarația dată, nu a indicat date sau fapte concrete care să conducă la formarea convingerii rezonabile că procurorul general T.L.M. a săvârșit vreo faptă care să cadă sub incidența art. 257 C. pen. și, de asemenea, că nu s-a evidențiat nicio dovadă în sprijinul afirmațiilor petentului, care a relevat numai generalități și nu a făcut vreo referire la probe concrete de care înțelege să se folosească pentru dovedirea celor menționate în cuprinsul plângerii introductive.

S-a apreciat că, deoarece din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimatul magistrat a comis o faptă penală, în mod corect s-a dispus prin rezoluția atacată soluția de neîncepere a urmăririi penale pe considerentul inexistenței infracțiunii imputate.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Analizând cauza prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit disp. art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive, privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, referitoare la inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile arătate în norma anterior menționată.

În speța de față, nemulțumit fiind de soluția dispusă de către intimat în cursul derulării procedurii reglementată de disp. art. 399 C. proc. pen. într-o cauză privind pe petent și conferind conotații penale activității profesionale a acestuia, petentul a formulat plângere penală.

Cu respectarea dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, procurorul a efectuat verificările apreciate ca utile cauzei și, motivat, a concluzionat în sensul că în cauză este incident cazul de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel că s-a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale.

Din verificarea actelor dosarului se constată că soluția dispusă este legală și temeinică. Se reține în acest sens că activitatea de jurisdicție desfășurată de magistrat, care presupune interpretarea și aplicarea legii și, ca act final, dispunerea unor soluții sau măsuri, chiar dacă acestea au nemulțumit partea, nu poate constitui, prin ea însăși, infracțiune, în absența dovedirii îndeplinirii condițiilor privind conținutul constitutiv al acesteia.

În speță, intimatul s-a limitat la a-și exercita funcția și atribuțiile de serviciu cu respectarea prevederilor legale, acțiunile sale neputând fi circumscrise, după cum pretinde petentul, sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală a acesteia.

Nemulțumirile referitoare la soluția propusă de către magistrat se impuneau a fi invocate în fața instanței investită cu soluționarea cererii de revizuire formulată de către petent, aceasta fiind unica modalitate aptă a conduce, eventual, la pronunțarea unei soluții în sensul urmărit de petent, formulării apărărilor relevate în cadrul procesual legal, neputându-i-se substitui formularea de plângeri penale, care, de altfel, nu pot avea finalitatea urmărită de parte. A accepta o soluție contrară echivalează cu o adăugare la lege, prin reglementarea unei căi de atac ce excede celor expres și limitativ reglementate de legea procesuală, soluție ce nu poate fi primită.

Se reține, așadar că în mod legal, temeinic și riguros motivat procurorul, pe baza actelor premergătoare efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen. a dispus față de intimat soluția de netrimitere în judecată contestată de către petent, deoarece infracțiunea reclamată nu există în materialitatea sa, activitatea profesională a intimatului necircumscriindu-se niciunei forme de ilicit.

Analizând hotărârea recurată se constată că prima instanță a dat o evaluare proprie materialului dosarului, plângerii petentei și rezoluției atacate, potrivit dispozițiilor art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și riguros motivată.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul M.C.V. împotriva sentinței nr. 1481 din 4 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 458/42/2010.

Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2011.