Conflict between statutory public domain transfer and contractual right of first refusal under privatization law

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 10589, pronunțată la data de 10 noiembrie 2010, Secția a VI-a comercială a Tribunalului Constanța a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta SC R.F.M.I. SRL, în contradictoriu cu pârâta R.A.D.E.F. R.F., pe care a obligat-o să încheie cu reclamanta contractul de vânzare-cumpărare a activului „Cinematograful Bulevard”, situat în Constanța, județul Constanța, respingând cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor cominatorii, ca neîntemeiată.

Spre a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în principal, că reclamantei îi sunt aplicabile prevederile art. 12 lit. b) din Legea nr. 346/2004, care consacră dreptul acesteia de a cumpăra activele deținute în baza unui contract de închiriere, iar corelativ acestui drept, pârâtei îi revine obligația de vânzare, apreciind că operațiunea privind procedura de vânzare - cumpărare s-a declanșat și consumat în baza menționatei legi, a O.U.G. nr. 88/1997 și a Ordinului nr. 2461 din 25 septembrie 2004.

Sub aspectul daunelor cominatorii tribunalul a reținut că, deși au caracter sancționator de natură a stimula debitorul obligației, acordarea lor rămâne la aprecierea instanței și că din probele cauzei nu rezultă exprimarea relei-credințe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Secția a V-a comercială a Curții de Apel București, prin decizia comercială nr. 209, pronunțată la data de 11 mai 2011, a admis apelul formulat de pârâtă împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă de obligare a pârâtei la încheierea contractului de vânzare - cumpărare a activului „Cinematograful Bulevard”, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această decizie, prima instanță de control judiciar a reținut că, în mod greșit, prima instanță a constatat că operațiunea de vânzare a fost finalizată, fiind îndeplinite toate cerințele pentru obligarea pârâtei la încheierea contractului, întrucât procedura de vânzare-cumpărare, deși a fost demarată, nu a fost finalizată, iar contractul nu a fost perfectat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 303 din 30 decembrie 2008 de aprobare a O.U.G. nr. 7/2008, prin care „Cinematograful Bulevard” din Constanța a trecut în domeniul public al statului, pe deplin aplicabilă drepturilor și obligațiilor părților în curs de formare, considerând fără relevanță, atât faptul că protocolul de primire – predare al imobilului în litigiu nu a fost încheiat, cât și împrejurarea că apelanta a continuat să administreze în fapt bunul, având în vedere că trecerea bunului în domeniul public al statului s-a realizat în momentul intrării în vigoare a legii.

Împotriva menționatei decizii a formulat recurs intimata reclamantă, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului formulat de pârâtă în cauză.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate s-a arătat, în esență, că argumentele instanței de apel referitoare la aplicabilitatea O.U.G. nr. 7/2008 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 39/2005, respectiv, la lipsa de relevanță a susținerilor intimatei în sensul că apelanta deținea dreptul de administrare asupra cinematografului, sunt străine de natura pricinii; că această instanță a interpretat greșit adresa nr. 015 din 19 noiembrie 2004 și adresa nr. 66 din 23 decembrie 2004, iar decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii – cu trimitere la art. 129 alin. (5) C. proc. civ.; art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 1 Cod civil; art. II pct. 5 din Legea nr. 303/2008; art. 7, art. 8 și art. 9 din Legea nr. 213/1998; art. 12 alin. (1) lit. b), art. 13 alin. (2) și (4) și art. 14 din Legea nr. 346/2004 și art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 – prin ignorarea probelor administrate, a principiului neretroactivității legii civile, în lipsa dovezii unui protocol, prevăzut de Legea nr. 303/2008, de primire – predare a activului în discuție pentru a opera o schimbare a regimului său juridic și fără a ține seama de dispozițiile legale ce constituie temeiul de drept al acțiunii.

Recursul este nefondat.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează nemotivarea unei hotărâri judecătorești atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină dar și atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Cum instanța de apel avea a răspunde, conform cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motivelor de apel vizând aplicarea O.U.G. nr. 7/2008 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, aprobată prin Legea nr. 303 din 30 decembrie 2008 și, deopotrivă, apărărilor intimatei referitoare la faptul că apelanta o continuat să administreze în fapt bunul, nu se poate susține că, procedând astfel, a prezentat considerente străine de natura pricinii, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Având în vedere că, potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., interpretarea greșită a actului juridic poate determina modificarea hotărârii judecătorești numai în acele împrejurări în care o atare interpretare a determinat schimbarea naturii actului juridic sau a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, se constată că interpretarea dată adreselor nr. 015 din 19 noiembrie 2004 și nr. 66 din 23 decembrie 2004, ca înscrisuri depuse în probațiune, nu se circumscrie acestor ipoteze și nu justifică invocarea precitatului motiv de recurs.

Nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-și găsește incidența în speță.

Astfel, nu poate fi reținut ca o omisiune în exercitarea rolului activ al judecătorului, conform cerințelor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., aspectul invocat de recurentă referitor la pretinsa ignorare a probelor administrate.

Reținând că Legea nr. 303 din 30 decembrie 2008 este pe deplin aplicabilă raporturilor juridice „care sunt în curs de formare la data intrării sale în vigoare”, cazul în speță, instanța de apel s-a raportat la principiul neretroactivității legii, așa încât nu se poate reține încălcarea prevederilor art. 1 C. proc. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituția României, care îl consacră.

Recurenta justifică încălcarea art. II pct. 5 din Legea nr. 303/2008 pe lipsa dovezii încheierii protocolului prevăzut de această lege, or instanța de apel, având în vedere că, în speță, un astfel de protocol nu a fost încheiat, a reținut cu justețe că schimbarea regimului juridic al imobilului în discuție și trecerea lui în proprietatea publică a unității administrativ teritoriale s-a produs la data intrării în vigoare a legii, indiferent dacă s-a încheiat sau nu un protocol de primire – predare între R.A.D.E.F. și consiliul local.

Este de observat că recurenta nu a argumentat în ce constă încălcarea invocatelor dispoziții ale Legii nr. 213/1998 prin decizia recurată, mulțumindu-se să redea conținutul acestora, demers insuficient pentru a permite analiza acestei afirmații.

Întrucât instanța de apel și-a fundament decizia pe incidența prevederilor imperative ale Legii nr. 303/2008, nu se justifică critica nesocotirii dispozițiilor legale ce constituie temeiul de drept al acțiunii prevăzute de O.U.G. nr. 88/1997 și de Legea nr. 346/2004, indicate de recurentă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC R.F.M.I. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 209 din 11 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V–a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2012.