State liability for judicial error: equitable compensation for illegal preventive detention and moral damages from media exposure

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 523 din 12 martie 2010 a Tribunalului Constanța a fost admisă în parte acțiunea reclamantului Z.M. având ca obiect repararea prejudiciului material și moral pentru privarea de libertate nelegală, pe o perioadă de 80 de zile, pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Constanța fiind obligat la plata sumei de 45.429 lei reprezentând daune materiale, 100.000 lei daune morale și la 3632 lei cheltuieli de judecată.

S-a recunoscut totodată reclamantului ca vechime în muncă perioada 06 iunie 2001 – 24 august 2001.

Au fost respinse celelalte pretenții ca nefondate.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamantul a fost supus unui proces penal care însă nu s-a finalizat cu o condamnare penală definitivă, cauza fiind restituită la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța pentru completarea urmăririi penale, ulterior reclamantul fiind scos de sub urmărire penală conform rechizitoriului nr. 988/P/2007.

În aceste împrejurări, reclamantul nu a suferit o condamnare penală, dar a suferit o privare de libertate care să-l îndreptățească la solicitarea de daune conform dispozițiilor art. 504 C. proc. pen.

Astfel, a arătat instanța de fond, o primă condiție pentru acordarea unor asemenea daune este condamnarea definitivă sau arestarea, restrângerea libertății nelegală, urmată de scoaterea de sub urmărire penală sau achitarea persoanei. Condițiile cumulative presupun, pe lângă condamnarea sau arestarea persoanei, restrângerea libertății sale în mod nelegal și desființarea în căile de atac a sentinței de condamnare, achitarea acestei persoane sau luarea unei măsuri de scoatere de sub urmărire penală de către organele de urmărire penală.

În situația reclamantului, acesta nu a suferit o condamnare pe nedrept, care să fi fost ulterior desființată în căile de atac, nici nu a fost achitat după condamnare în căile de atac, însă a suferit o arestare preventivă pe o perioadă de 85 de zile, dovedită ca nelegală prin rechizitoriul nr. 627/2006 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, deoarece sentința penală inițială de condamnare și decizia penală a Tribunalului au fost desființate de decizia Curții de Apel Constanța, care a și dispus completarea urmăririi penale.

Reclamantul a fost astfel victima unei erori judiciare urmare a faptului că împotriva sa s-a dispus arestarea preventivă, trimiterea în judecată și chiar condamnarea pentru comiterea unor infracțiuni destul de grave în legătură cu serviciul, infracțiuni pe care însă nu le-a comis; ulterior, la un interval de circa 6 ani, a fost scos de sub urmărire penală.

Instanța de fond a mai stabilit că una dintre condițiile cumulative pentru admiterea unei astfel de cereri este aceea a constatării unor erori judiciare cerute de textul art. 53 din Constituția României, care prevede că răspunderea statului sub aspect patrimonial este atrasă doar în cazurile unor astfel de erori săvârșite în procesele penale, articol coroborat cu dispozițiile art. 504 – art. 506 C. proc. pen.

Noțiunea de eroare judiciară presupune greșita stabilire a faptelor de către organele de urmărire penală sau de către instanțe, care au avut drept urmare condamnarea definitivă sau arestarea pe nedrept a unei persoane nevinovate ori exonerarea de răspundere a unei persoane vinovate de săvârșirea unei infracțiuni, condiție de asemenea neîndeplinită în cazul de speță.

Astfel, reclamantul a fost beneficiarul prezumției de nevinovăție pe tot parcursul procesului penal, situație confirmată de organele de urmărire penală care au dispus în finalul cercetărilor că nu se mai impune trimiterea sa în judecată, ci scoaterea de sub urmărire penală, astfel că reclamantul se încadrează din punctul de vedere al speței în cerințele textului art. 504 C. proc. pen., fiind victima unei erori judiciare.

Conform prevederilor art. 505 C. proc. civ., la stabilirea daunelor se ține cont de durata privării nelegale de libertate și de consecințele acestei măsuri asupra persoanei și familiei sale.

Instanța de fond a constatat că prin măsura arestării preventive, reclamantul a fost lezat în privința demnității sale, sentimentului propriu de prețuire, a fost nevoit să suporte regimul de detenție cu rigorile regulamentului locului de deținere, alăturarea sa unor elemente antisociale, suportând cu greu atmosfera deprimantă și apăsătoare a locului de încarcerare.

Cu privire la persoana reclamantului, instanța de fond a mai reținut și alte elemente, cum ar fi: pierderea funcției de inginer-șef deținută ca urmare a unei activități exemplare pe o perioadă de circa 20 de ani, interval în care a fost promovat pe rând în funcții superioare datorită muncii depuse, marginalizarea profesională în cadrul șantierului prin ocuparea unei funcții inferioare pregătirii sale profesionale și manageriale după scoaterea sa de sub urmărire, suferințele psihice cauzate de expunerea la disprețul public în calitatea de inculpat, atingerea gravă a demnității și onoarei prin aducerea sa în fața instanțelor cu cătușe, în stare de arest. S-a apreciat că a avut loc și o afectare a prestigiului profesional, dar și a vieții de familie, reclamantul aflându-se în imposibilitate de a se ocupa de membrii de familie ca și înainte de arestare, fiind lipsit de confortul psihic al vieții de familie; la acestea s-au adăugat supunerea membrilor familiei oprobiului public, traumele suferite de aceștia fiind simțite pe tot parcursul procesului penal în fața persoanelor cu care în mod obișnuit aveau legătură.

Referitor la daunele materiale solicitate, expertiza efectuată în cauză cu ocazia judecății în fond a relevat veniturile salariale cuvenite, dar nerealizate din activitatea desfășurată în șantier ca inginer șef docuri, actualizate cu indicele de inflație, în cuantum de 6.898 lei, veniturile nerealizate din salarii cuvenite în funcția de inginer-șef docuri pe perioada arestării preventive (01 septembrie 2001 - 28 februarie 2002) în sumă de 9.647,88 lei, veniturile nerealizate la SC T.I. SA pe perioada arestării preventive (15.130,36 lei) și diferența dintre salariul avut la șantierul naval și cel avut la SC A. SRL și SC U. SA de 13.853,29 lei, în final suma astfel cuvenită fiind de 45.529,57 lei.

Asupra cuantumului daunelor morale, instanța de fond a pornit de la premisa că în soluționarea unei astfel de cereri trebuie să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, pentru că aceasta este imposibil, ci doar de a procura petentului satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privat, satisfacția cuprinzând două elemente: reparația daunelor materiale și o compensație acordată pentru prejudiciul moral.

Dat fiind faptul că prejudiciul moral nu poate fi dislocat de cel material, întrucât au condiții cauzale asemănătoare, se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a distinge între cele două feluri de prejudiciu.

Recunoașterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voința de a oferi o satisfacție care să contrabalanseze efectul vătămării și fără ca această satisfacție să aibă o reală corespondență cu prejudiciul, astfel că accentul va fi pus pe importanța prejudiciului din punctul de vedere al victimei.

Întrucât prin tăcerea legiuitorului s-a lăsat o posibilitate subiectivă instanțelor în această apreciere, instanța de fond a considerat că suma cuvenită pentru suferințele fizice și psihice se poate circumscrie la suma de 100.000 lei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. Constanța și reclamantul Z.M., iar prin decizia civilă nr. 77/ C din 7 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța s-a respins apelul S.R., și s-a admis apelul reclamantului schimbându-se în parte hotărârea instanței de fond în sensul obligării S.R. prin M.F. la 150.000 lei daune morale, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele coincidențe:

Asupra situației de fapt, instanța de fond a stabilit, într-o modalitate necontestată de părți în calea de atac, că asupra reclamantului Z.M. a fost luată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța măsura arestării preventive la data de 7 iunie 2001, după producerea accidentelor de muncă soldate cu vătămarea/moartea victimelor din 23 mai și respectiv 5 iunie 2001 la bordul navei „A.” din Ș.N.C., această măsură fiind menținută pe o perioadă de 78 de zile, respectiv până la 24 august 2001.

După pronunțarea sentinței penale 1344 din 28 iunie 2002 a Judecătoriei Constanța (dosar R2390/2001) de condamnare a reclamantului la pedeapsa închisorii de un an cu executare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 36 din Legea nr. 90/1996 cu referire la art. 184 alin. (2) și (4) C. pen., dar de achitare pentru infracțiunile prevăzute de art. 36 din Legea nr. 90/1996, Tribunalul a admis apelul inculpatului, iar prin decizia nr. 410/ P din 09 mai 2003 a fost desființată soluția primei instanțe, constatându-se în rejudecare ca fiind grațiate integral toate pedepsele aplicate acestuia.

Curtea de Apel Constanța, prin decizia penală nr. 399/ P din 03 iunie 2004, a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța, pentru completarea urmăririi penale. Prin rechizitoriul nr. 627/P/2006 datat 28 decembrie 2007, învinuitul a fost scos de sub urmărire penală, în considerarea dispozițiilor art. 10 lit. b) C. proc. pen.

Instanța de fond a conchis în mod corect că perioada la care se raportează cuantumul despăgubirilor materiale este cea în care datorită cercetărilor penale, trimiterii în judecată și ulterior judecății penale, reclamantul a fost în imposibilitate obiectivă în a-și exercita profesia la fostul loc de muncă, pe funcția deținută până la momentul luării măsurii nelegale, fiind fără dubiu faptul că până la data obținerii unei remunerații echivalente celei anterioare, corespunzătoare funcției de inginer-șef docuri în cadrul S.N.C. (anume, până în luna iulie 2003).

În acest context, nu sunt justificate criticile formulate de către apelantul pârât în ce privește acordarea, cu valoare de daune materiale, a acelor despăgubiri care reprezintă diferența de venit salarial dintre drepturile obținute în fosta funcție deținută în cadrul Ș.N.C. și cele primite pe perioada angajării, în cursul cercetării în stare de libertate, la diverse societăți la care a fost încadrat.

Expertiza a concluzionat asupra cuantumului cumulat al acestor diferențe, suma globală de 45.429 lei constituindu-se pe prezumția, negată fără temei de către apelantul pârât, a păstrării cuantumului drepturilor salariale și a locului de muncă la aceeași societate, în absența măsurii arestării preventive și trimiterii în judecată. Această prezumție, deși relativă, nu a fost răsturnată prin nici un mijloc de probă, nedovedindu-se spre exemplu de către apelantul pârât că, și în cazul în care reclamantul și-ar fi păstrat locul de muncă, postul său nu ar mai fi existat urmare reorganizării activității sau desființării postului, în toată această perioadă (respectiv, până în iulie 2003).

Or, în speță este evident că toată cariera profesională a apelantului reclamant a fost modificată printr-o împrejurare care nu s-a fundamentat pe o culpă a salariatului, ci datorită inițierii unei cercetări penale soldate cu luarea măsurii preventive și trimiterea în instanță, situație care a generat atât pierderea locului de muncă, dar și a beneficiului aceluiași cuantum al drepturilor salariale (cu corespondent în contribuția aferentă la C.A.S.), cât și a perspectivei, deloc de ignorat, de a-și desfășura meseria în cadrul aceluiași colectiv în care lucrase anterior peste 25 de ani.

Prin urmare, acest motiv de apel formulat de apelantul pârât este vădit nefondat, fiindcă spre deosebire de situația daunelor morale care exclud punerea părții vătămate într-o situație similară celei anterioare, în cazul despăgubirilor materiale aceasta constituie premisa abordării lor, cel vătămat neputându-i fi negat dreptul de a primi o compensație materială echivalentă prejudiciului suportat prin arestare și condamnare. Or, câtă vreme s-a dovedit, prin înscrisurile depuse, că reclamantul nu a mai fost în măsură după începerea urmăririi penale să obțină aceleași drepturi salariale cu cele dobândite anterior, fiind nevoit să se angajeze la mai multe societăți pentru a fi retribuit în final cu drepturile echivalente funcției pierdute, nu se poate susține argumentat, cu ignorarea principiului justei și deplinei reparații, că apelantul reclamant ar fi fost îndreptățit doar la drepturile bănești neacordate pe perioada arestării preventive.

În ce privește dubla critică adusă soluției primei instanțe pe chestiunea cuantumului daunelor morale, Curtea va reține că apelul reclamantului este fondat, dar pe următoarea argumentație:

În jurisprudența instanței supreme s-a admis că daunele morale cerute în cazul erorilor judiciare trebuie raportate la vătămarea adusă situației profesionale, familiale și sociale a reclamantului (dec. 2220 din 9 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală) și că, în determinarea cuantumului acestora, au relevanță consecințele suferite pe plan fizic și psihic, existența unei situații de expunere la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității, prestigiului său profesional, personalității sale etc. (dec. 4286 din 8 iunie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală).

Aceste criterii, care permit în esență dozarea cuantumului despăgubirilor echivalente prejudiciului nepatrimonial, au fost într-o mare măsură identificate, în speță, de către judecătorul fondului, pentru că soluția acordării sumei de 100.000 lei a avut în vedere lezarea demnității și personalității reclamantului, impactul emoțional al regimului de arest preventiv, marginalizarea sa profesională pe perioada derulării acestui proces, cu toate că partea a beneficiat în tot acest răstimp de prezumția de nevinovăție.

Cu toate acestea, deși formal hotărârea instanței de fond se raportează la elementele care au rezultat din situația concretă a apelantului, asupra căruia s-a pronunțat o soluție de scoatere de sub urmărire penală pe împrejurarea că faptele reținute în sarcina sa nu sunt prevăzute de legea penală [(art. 10 lit. b) C. proc. pen.), abia în data de 28 decembrie 2007, se va avea în vedere că argumentația nu a avut în vedere situația mediatizării deosebite a acestui caz și prezența constantă a reclamantului în sfera de percepție și de interes public dezvoltat în legătură cu acest accident de muncă colectiv, după cum reiese din extrasele din publicațiile depuse la dosar.

În speță, cauzele care au generat producerea decesului celor 10 muncitori la locul de muncă și amploarea cercetărilor efectuate au atras interesul presei pentru măsurile dispuse în acest dosar, fiind mediatizate atât emiterea mandatelor de arestare, cât și măsurile procesuale dispuse de instanțe cu privire la judecarea în stare de arest sau de libertate a celor considerați de către procuror ca fiind direct responsabili în accidentul de muncă colectiv.

Astfel fiind, așa cum a invocat prin motivele de apel și apelantul reclamant, pe lângă prejudiciul produs prin consecințele aduse de arestarea preventivă pe perioada celor 78 de zile (iar nu de 87, cum a susținut reclamantul), situația a generat crearea unei imagini negative publice asupra acestuia, aspect care a umbrit activitatea desfășurată în decursul carierei sale, funcția de conducere dobândită în urma evaluării și promovării profesionale și nu în ultimă instanță, percepția în societate, elemente probate de altfel prin declarațiile testimoniale.

În egală măsură, instanța de fond nu a luat în considerare și impactul negativ al situației personale a reclamantului asupra familiei sale, atât părintele, cât și soția și fiicele acestuia resimțind deosebit de profund suferința generată de declanșarea procesului penal și de detenția apelantului. Aceste aspecte, relatate în amănunt de către martorii audiați, probează că situația familială a reclamantului a fost în mod hotărâtor traumatizată în acea perioadă, soția fiind nevoită să-și întrerupă activitatea și să beneficieze de concediu medical.

Martorii au relatat, fără însă ca instanța de fond să acorde o relevanță deosebită, și faptul că ascensiunea profesională a apelantului reclamant a fost stopată, fiind necesar mult timp pentru regăsirea unei funcții care să corespundă pregătirii și cerințelor părții, față de condiția anterioară.

Aceste elemente, care țin într-adevăr de aprecierea prejudiciului moral și care pe lângă afectarea directă a demnității resimțită într-o situație de arestare și deținere, contribuie la configurarea valorilor personale nepatrimoniale vătămate, nu atrag însă, după cum susține reclamantul apelant, acordarea unei despăgubiri de 500.000 lei, dar nici reducerea acesteia, după cum se arată în apelul pârâtului.

În concret, restrângerea libertății persoanei a operat pe o durată de cca. 2 luni și jumătate, vătămarea adusă apelantului reclamant (și familiei sale) ținând însă mai degrabă de dobândirea calității de inculpat în procesul penal derulat, în menținerea acestei calități până la scoaterea de sub urmărirea penală și redresarea financiară și profesională dificilă, realizată după doi ani de la data luării măsurii arestării preventive.

Astfel, instanța de apel a reținut că a existat o vătămare directă adusă libertății persoanei prin efectul arestării preventive, iar pentru prejudiciile aduse valorilor personale nepatrimoniale din timpul și după epuizarea acestei măsuri, suma ce poate fi statuată în echitate în această situație este de 150.000 lei, iar nu cea stabilită de către prima instanță.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Z.M., precum și pârâții S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanța și M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța.

Astfel criticile aduse hotărârii instanței de apel de reclamantul Z.M. vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susține că instanța de apel în evaluarea întinderii daunelor morale, nu a ținut seama de umilința la care a fost supus, de valorile nepatrimoniale vătămate sau pierdute definitiv prin arestarea nelegală, de șocul psihic pe care l-a suferit prin condamnare, de faptul că a fost marginalizat și discreditat.

Se susține ca atare, că, instanța de apel nu a dat eficiență deplină criteriilor prevăzute de art. 505 C. proc. pen., în cuantificarea daunelor morale raportat la: durata mare a perioadei de arest de 85 de zile, de consecințele negative asupra carierei profesionale, asupra familiei, fiind nesocotită chiar jurisprudența proprie a instanței, și dispozițiile art. 505 C. proc. civ.

Pentru Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța a criticat hotărârea instanței de fond raportat tot la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând că hotărârea pronunțată este dată cu aplicarea greșită a legii.

S-a învederat astfel că rolul daunelor morale este acela de a compensa prejudiciile suferite și nu acela de a-l îmbogăți pe acela care le pretinde fără just temei.

În aceeași idee se susține că C.E.D.O. în cauzele B.A., și respectiv B. contra României au fost acordate cu titlu de reparații pentru prejudiciul moral suferit daune morale de o valoare mai mică, apreciate în raport de împrejurările concrete ale speței, respectiv perioada arestării preventive și consecințele concrete asupra activității profesionale a vieții sociale și familiale și a imaginii acestuia.

S.R. prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. Constanța a criticat hotărârea recurată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ce privește cuantumul daunelor morale acordate, reținând că acestea au un caracter exagerat depășind limitele unei reparații integrale, echitabile și adevărate pentru suferințele încercate de reclamant și familia sa.

Se mai susține că răspunderea statului pentru erori judiciare nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

Reclamantul a depus și concluzii scrise solicitând modificarea hotărârii instanței de apel în sensul obligării S.R. prin M.F.P. la plata sumei de 500.000 lei cu titlu de despăgubiri.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Reglementarea legală ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea stabilită, este cuprinsă în art. 504 C. proc. pen., raportat la art. 52 alin. (3) din Constituția României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Scopul art. 504 C. proc. pen., este o cale de a materializa principiul constituțional, potrivit căruia Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale și a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea nelegală cât și prin nelegala privare, sau restrângerea de libertate din cursul procesului penal.

Ca atare, răspunderea statului este o răspundere directă limitată la prejudiciile cauzate procedurii judiciare săvârșite în procesele penale, astfel că dispozițiile art. 504 – 507 C. proc. pen., reglementează o procedură specială prin care persoana față de care s-a comis o eroare judiciară poate solicita Statului repararea prejudiciului suferit.

Potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

De asemenea, are dreptul la repararea pagubei și persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate în mod nelegal.

Potrivit art. 505 C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportată precum și de consecințele produse asupra persoanei și asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Or, raportând cele expuse la starea de fapt conturată în cauză prin probele de la dosar, instanța de apel în mod legal a reținut incidența dispozițiilor art. 504 și 505 C. proc. civ. și că este antrenată răspunderea Statului, în condițiile în care a rezultat fără posibilitate de echivoc că reclamantul a fost victima unei erori judiciare în condițiile în care prin Rechizitoriul nr. 627/P/2006 din 26 decembrie 2007 reclamantul a fost scos de sub urmărire penală în considerarea dispozițiilor art. 10 lit. b) C. proc. pen.

Ca atare, scoaterea de sub urmărire penală în condițiile în care fapta nu este prevăzută de legea penală, evidențiază caracterul nelegal al arestării preventive (6 iunie 2001 – 24 august 2001) și condamnării prin sentința penală nr. 1344 din 28 iunie 2002 a Judecătoriei Constanța (desființată prin decizia nr. 410/ P din 9 mai 2003 a Tribunalului Constanța.

În ce privește cuantumul despăgubirilor, echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, este de reținut că aceasta include o doză de aproximare, situație în care instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi, consecințele negative suferite de cel în cauză, pe plan fizic, psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată viața familială, profesională și socială.

În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare, a prejudiciului real și efectiv, produs victimei erorii judiciare.

Daunele datorate de stat trebuie să reprezinte astfel o justă și integrală despăgubire și să cuprindă în genere, pierderea pe care reclamantul a suferit-o, precum și beneficiul de care a fost lipsit, integralitate ce are în vedere și prejudiciul moral, încercat de cel aflat în situația susmenționată.

Totodată, potrivit dispozițiilor legale sus evocate, răspunderea statului pentru fapta organelor sale, nu este condiționată decât de întinderea pagubei suferite de cel îndreptățit la acțiune, fără nicio restricție sau distincție în raport cu natura sau componentele prejudiciului, ori forma sau modalitatea culpei.

Este de reținut că, arestarea reclamantului (6 iunie 2001 – 24 august 2001) și condamnarea acestuia prin sentința penală nr. 1344 din 28 iunie 2002 a Judecătoriei Constanța (desființată ulterior prin decizia nr. 410/ P din 9 mai 2003 a Tribunalului Constanța,a produs într-adevăr consecințe negative nu numai asupra personalității acestuia,ci și asupra familiei sale, cu atât mai mult cu cât, cauzele care au generat producerea decesului celor 10 muncitori la locul de muncă și amploarea cercetărilor efectuate, precum și masurile dispuse prin emiterea mandatelor de arestare preventivă, au fost intens mediatizate în presă la acea dată.

Astfel, consecințele negative produse atât asupra reclamantului cât și asupra familiei sale, de arestarea și apoi condamnarea reclamantului, au fost avute în vedere de instanța de apel, prin raportare și la dispozițiile art. 505 C. proc. pen., ce prevăd criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea întinderii reparației morale.

Este de reținut că, dispozițiile legii interne și ale C.A.D.O.L.F. nu dau dreptul în mod automat la despăgubiri pentru prejudiciul material și moral și nici la un anumit cuantum al reparației, astfel că prejudiciul suferit trebuie dovedit.

În ce privește cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de prejudiciu moral, dovedirea și cuantificarea acestora ridică problema atât pentru solicitant cât și pentru instanța de judecată.

Astfel este real, că,daunele morale sunt destinate să confere o satisfacție echitabilă, dar nici nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat față de circumstanțele speței, și să-i confere un folos material, fără o justificare cauzată în raport de eroarea penală și consecințele acesteia.

Ca atare, din perspectiva celor expuse,a valorilor personal nepatrimoniale lezate prin arestarea nelegală a reclamantului în perioada 6 iunie 2001 – 24 august 2001 (judecând în echitate), instanța de apel dând eficiență dispozițiilor art. 504 și 505 C. proc. pen., a apreciat în mod legal cuantumul daunelor morale stabilit la 150.000 lei, ce va fi în măsură să acopere integral prejudiciul moral suferit de reclamant și de familia sa, și să compenseze suferințele cauzate prin eroarea penală, cuantum menit să înlăture consecințele grave de natură morală, socială, produse prin încălcarea drepturilor fundamentale, garantate persoanei, de procedurile constituționale și de C.E.D.O.

Astfel, față de cele expuse, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., atât recursul reclamantului cât și al pârâților, urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamatul Z.M., pârâții S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanța și M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva deciziei nr. 77 C din 7 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2012.