Moral damages for political death sentence under Law No. 221/2009: application of unconstitutional provision to pending litigation via legitimate hope and proportionality

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12 octombrie 2009 reclamantul S.Ș. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman prin M.F.P., pentru ca prin hotărâre judecătorească, în conformitate cu dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, să se dispună obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în sumă de 1.000.000 euro în echivalent ron la data plății, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare la moarte în baza sentinței penale nr. 447 din 15 mai 1952 a Tribunalului Militar București, secția a I-a, condamnare cu caracter politic conform art. 1 pct. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a absolvit Facultatea de Drept București, în anul 1951 (1947-1951), și că a fost repartizat de Comisia Guvernamentală în M.A.I. la Direcția Anchete la data de 15 august 1951, fiind surprins și nepregătit pentru o astfel de activitate, (nu avea nici un fel de pregătire militară) și că deși a refuzat, conducerea M.A.I a dispus să fie trecut în cadrul aceluiași minister la Controlul Financiar Intern.

A ales să urmeze Facultatea de Drept pentru a profesa în domeniul juridic (avocat, notar sau judecător), nicidecum să ancheteze persoane arestate de securitate pentru diverse activități politice, el fiind o fire sensibilă și miloasă.

A desfășurat activitatea de control financiar timp de circa patru luni în anul 1951 după care i s-a ordonat să lucreze la Direcția Anchete din M.A.I, cu toate că a protestat vehement, fiind pus sub filaj.

În ianuarie 1951, a fost chemat de anchetator (căpitanul Cristian, fost muncitor C.F.R la atelierele Grivița) să asiste la modul cum anchetează un caz (cazul C.). La ora prânzului anchetatorul a plecat la masă, lăsându-l pe reclamant cu arestatul până vine de la masă (arestatul în acest timp avea obligația să își scrie declarația). Arestatul, un om în vârstă, a început sa plângă, rugându-l insistent să-i spună dacă fiica lui este acasă (nu este arestată). L-a impresionat mult și cu numărul de telefon ce i l-a dat a sunat acasă, confirmându-i că fiica este acasă. Acest fapt s-a petrecut în 08 ianuarie 1952, iar în data de 15 ianuarie 1952, a fost arestat și dus la subsolul clădirii într-o celulă cu regim sever, nu avea voie să vorbească sau să stea jos decât în intervalul orelor 2200 și 500, când patul era coborât.

Din celulă când ieșea la anchetă purta ochelari opaci din tablă pentru a nu vedea nimic și pentru a nu fi recunoscut de alți deținuți.

Menționează că Direcția Generală a Securității se afla în acea vreme în clădirea C.C. - P.C.R (vis-a-vis de Palatul Regal).

A fost anchetat într-un mod brutal, fiind bătut și înjurat de anchetatori, și amenințat că o să-i distrugă familia, făcându-l dușman al clasei muncitoare, reproșându-i că școala l-a „stricat”, tratându-l într-un mod inuman și degradant, anchetatorii fiind lipsiți total de umanitate.

A stat în acest arest în anchetă până pe 15 mai 1952, când a fost judecat și condamnat la moarte de fostul Tribunal Militar București, secția a I-a, conform sentinței penale nr. 447/ A din 5 mai 1952, pentru infracțiunea de crimă de trădare prevăzută de art. 190 pct. 3 C. pen.

După condamnarea sa, Securitatea a confiscat de la părinții săi, care locuiau în satul Bănești, comuna Besteloia, județul Dâmbovița, cerealele (grâu, porumb), animalele și pasările și toate cărțile pe care le avea.

După condamnarea la moarte, a fost transferat la Penitenciarul Jilava, unde i s-au pus lanțuri groase nituite la picioare și dus în celula „O” (celula condamnaților la moarte) care era complet izolată de celelalte celule, fără pat, saltea și fără fereastră, celula fiind o grotă situată sub pământ, pereții erau plini de păianjeni și igrasie, din cauza umezelii se scurgeau firișoare de apă pe pereți și se simțea lipsa de aer, în celulă era un singur bec mic, având un regim de exterminare.

Partea cea mai dificilă din timpul zilei o constituia frigul accentuat de umezeala care îi pătrundea în oase și care nu putea fi combătut decât mergând fără întrerupere, împins de frig a ajuns să parcurg sute de ture zilnic în celulă, oprindu-se din când în când să îl sprijine de zid sau să se odihnească aplecat pe genunchi, lanțurile de la picioare îl oboseau foarte tare.

În această celulă, care i-a marcat pentru totdeauna viața, a stat 2 ani și 2 luni cu lanțurile la picioare nituite, cu aceleași haine nespălate și fără nici cea mai elementară igienă personală, „dormind” direct pe cimentul umed, fără să vadă lumina zilei, fără să fie scos la aer, suportând cu greu frigul, foamea și mizeria.

În celula morții stăteau de regulă trei deținuți, la câteva zile era executat unul din ei și venea altul, execuțiile erau planificate la trei dimineața când venea gardianul și ridica un deținut care era împușcat.

Degradarea psihică era puternică datorită acestui sistem de executare prin împușcare a deținuților noaptea, creat special pentru ca ei să nu „doarmă” și să fie accentuat stresul psihic determinat de gândul că unul urma să fie executat.

Erau obligați să își facă necesitățile în așa-zisă „tinetă” (un vas din lemn) pe care gardienii îl scoteau din celulă după bunul lor plac la câteva ore în care ei inhalau mirosul insuportabil.

În luna iulie 1954, i s-a respins recursul, în aceeași zi a făcut cererea de grațiere care în principiu era doar formală; cererea sa de grațiere i-a fost admisă și i-a fost comutată pedeapsa la moarte cu pedeapsa la muncă silnică pe viață, această comutare a pedepsei aducându-i puțină liniște psihică. A fost transferat la penitenciarul Pitești unde era un regim foarte sever, în celulă erau 60 de deținuți pentru 30 de paturi (dormeau câte 2 în pat), gardienii pentru a le face viața cât mai grea și pentru a-i traumatiza psihic și fizic îi obligau să intre sub cele 30 de paturi în special noaptea între orele 2-3, cei care nu erau sub paturi erau bătuți cu cizmele și bastoanele de cauciuc, în alte nopți erau scoși pentru percheziții și dezbrăcați în pielea goală în perioada de iarnă grea și nu erau băgați în celulă decât după ce 2-3 deținuți cădeau din cauza gerului cumplit.

În celula din Penitenciarul Pitești stătea cu personalități și intelectuali de frunte de la acel moment, cum ar fi Secretarul Legației Italiene, Consulul României la Budapesta, cu evreii S., cu șeful masoneriei române ing. B. și alții.

De la Penitenciarul Pitești a fost transferat la penitenciarul Ocnele Mari, județul Vâlcea în anul 1955, pe timpul transportului cu trenul care a durat 2 zile a avut lanțuri la picioare și cătușe la mâini.

De la penitenciarul Ocnele Mari a fost transferat din nou la penitenciarul Jilava, unde i-au fost puse lanțurile la picioare și cătușele la mâini.

La Penitenciarul Jilava i s-a adus la cunoștința că este pus în libertate, deoarece părinții săi au angajat un avocat care a făcut o cerere de îndreptare, și că rejudecând cauza, instanța a constatat că a fost condamnat în mod greșit, fapta pentru care era acuzat nu întrunea elementele constitutive ale crimei de înaltă trădare prevăzută de art. 190 pct. 2 alin. (1) C. pen., astfel încât a fost schimbată încadrarea faptei în delictul de călcare de consemn prevăzut de art. 506 C. pen., instanța constatând că acțiunea penală s-a stins printr-o cauză legală, prin amnistie.

După eliberare, cu greu s-a refăcut din punct de vedere fizic, din punct de vedere psihic nefiind refăcut complet nici până în prezent.

La un an după punerea în libertate nu reușea să se angajeze în nici o instituție, motiv pentru care a intrat în audiență la Ministrul Justiției de la acel moment, i-a expus cazul său și cu toate că avea dosarul său, acesta i-a spus că nu poate să ocupe un post potrivit pregătirii sale datorită unui raport al securității, aflat la dosar care interzicea angajarea sa în funcții de răspundere.

În data de 16 mai 1956 a fost angajat în funcția de grefier la Tribunalul Raionului Costești, cu toate că era licențiat al facultății de drept. După un an, în 1957, președintele tribunalului cunoscând cazul său l-a ajutat și a fost angajat ca jurisconsult la o întreprindere din Pitești unde avea un salariu mic dar nu muncea atât de greu și avea deschise și alte oportunități.

La vârsta de 30 de ani când colegii săi de facultate aveau întemeiată o familie și o carieră - erau judecători, avocați și notari, el era un simplu jurisconsult, necăsătorit, fără copii, regimul comunist practic răpindu-i tinerețea și cariera la care a visat la terminarea facultății de drept.

Abia în anul 1968 a ocupat funcția de notar la nivelul de pregătire pe care o avea după 16 ani de la absolvire Facultății de Drept.

Precizează că beneficiază de indemnizația prevăzută de Decretul nr. 118/1990.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor morale pentru toate aceste suferințe, deși îi este imposibil să le cuantifice, totuși, a considerat acceptabil, echitabil și adecvat pentru suferințele suferite ca pârâtul să fie obligat să-i plătească suma de 1.000.000 euro în echivalent RON la data plătii, din care suma de 800.000 euro pentru cei 2 ani și 2 luni de temniță grea în regim de exterminare (condamnat la moarte în condițiile de mai sus menționate) și 200.000 euro pentru condamnarea la muncă silnică pe viață, ce reprezintă restul de zile în care a fost privat de libertate în mod total nelegal, astfel cum a constatat de altfel și instanța după rejudecare.

Această sumă nu îi redă anii de tinerețe pierduți și cariera ratată dar îi poate face mai ușori anii de bătrânețe cu problemele de sănătate pe care le are (a suferit un accident vascular, probleme mari cu prostata, dureri reumatice pe care le suportă încă din închisoare, traumele psihice ce îl chinuie în timpul nopții).

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 364 din 15 martie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 300.000 euro echivalent în lei la cursul Băncii Naționale a României la data plății reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin sentința penală nr. 447 din 15 mai 1952, pronunțată de Tribunalul Militar București, reclamantul a fost condamnat la moarte, i-a fost confiscată averea, pentru infracțiunea prevăzută de art. 190 pct. 3 alin. (1) C. pen. de crimă de înaltă trădare prin necredință. În luna iulie 1954 i-a fost comutată pedeapsa la moarte cu pedeapsa la muncă silnică pe viață.

Prin decizia nr. 30 din 18 februarie 1955, a casat sentința nr. 563 din 18 mai 1955 Tribunalul Teritorial București a schimbat calificarea din crimă de înaltă trădare prin necredință prevăzută de art. 190 pct. 3 alin. (1) C. pen. în delictul de călcare de consemn și s-a încetat urmărirea penală, fapta amnistiată conform Legii nr. 4/1954, reclamantul fiind pus în libertate în 26 aprilie 1955.

Înscrisurile depuse la dosar confirmă starea de fapt susținută de reclamant și reținută de instanță, acesta aflându-se în detenție pe nedrept o perioadă de 3 ani, 1 lună și 9 zile din care 2 ani și 2 luni în regim deosebit urmare a condamnării la moarte, iar pentru restul în regim de muncă silnică pe viață, ceea ce face incidente în cauză dispozițiile art. 1 alin. (2) din legea nr. 221/2009, aceasta constituind de drept condamnare cu caracter politic, reclamantul justificându-și, astfel, calitatea de a apela la aplicarea Legii nr. 221/2009, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege.

Este incontestabil că în această situație, a îndeplinirii condițiilor Legii nr. 221/2009 nu i se poate refuza reclamantului acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit.

De asemenea, în raport de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța a ținut cont și de faptul că reclamantului i s-au acordat despăgubiri și în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990, potrivit propriei declarații, a Hotărârii nr. 1560 din 12 decembrie 1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform decretului lege nr. 118/1990 și a situației privind valoarea totală a indemnizației încasată (filele 39-44).

Tribunalul a apreciat însă că prin măsura condamnării, s-a cauzat reclamantului un prejudiciu nepatrimonial rezultat din atingerile și încălcările dreptului la libertate. Această încălcare a avut consecințe evidente atât în planul vieții sociale, influențând aceste relații, respectiv onoare, reputație cât și în planul afectiv uman.

Lipsirea de libertate a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanei condamnate din motive politice, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate, datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața familială, profesională, imaginea și sursele de venit.

În aceste condiții, instanța a apreciat că se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune, în principiu, înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimei, pe cât posibil, în situația anterioară.

Este adevărat însă că față de natura neeconomică a daunelor morale, imposibil de a fi echivalate bănește, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ. În același timp apare însă problema dificilă a modului și a criteriilor de apreciere, care nu sunt criterii exacte, științifice, față de chiar incompatibilitatea între caracterul moral, nepatrimonial al daunelor și caracterul bănesc.

Instanța a avut în vedere faptul că despăgubirea stabilită încearcă să compenseze prejudiciul făcându-se o corelare cu importanta prejudiciului moral sub aspectul importantei valorii morale lezate.

Astfel, s-au reținut repercursiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății reclamantului, față de condițiile grele de detenție specifice celor condamnați la moarte precum și asupra posibilității de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial. S-a avut în vedere și faptul că privarea de libertate, pe nedrept, a condus la lezarea și a altor drepturi fundamentale, respectiv onoarea și reputația sa, precum și accesul la o activitate potrivit pregătirii sale.

Față de aceste considerente, instanța a înlăturat apărările pârâtului, ce au vizat incidența jurisprudenței CEDO exprimată în cauzele B.A. și Bursuc contra României, hotărâri care, din punctul de vedere al pârâtului, ar justifica acordarea unor daune într-un cuantum mult mai redus decât cel acordat. Instanța a apreciat că aceste hotărâri nu sunt aplicabile cauzei, ambele vizând tratamentele aplicate de organe ale poliției în timpul anchetelor după anii 1990, situații diferite față de cea dedusă judecății în prezenta cauză.

Prin decizia nr. 276/ A din 15 martie 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de pârât și de Ministerul Public, dispunând reducerea cuantumului despăgubirilor la suma de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Apelul declarat de reclamant împotriva aceleiași hotărâri, a fost respins ca nefondat.

Curtea de Apel a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului – Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate, ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare și al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.

Potrivit dispozițiile art. art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, „Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în: art. 185 - 187, 190, 191, 1931, 194, 1941 - 1944, 1961, 197, 207 - 209, 2091 - 2094, 210 - 218, 2181, 219 - 222, 224, 225, 227, 2271, 228, 2281, 229, 230, 2311, 258 - 261, 267, 2687, 2688, 26812, 26814, 26829, 26830, art. 284 ultimul alineat, art. 323 - 329, 349, 350 și 5786 C. pen. din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare”.

În speță, reclamantul a fost condamnat la moarte prin sentința penală nr. 447 din 15 mai 1952, pronunțată de Tribunalul Militar București, și i-a fost confiscată averea pentru infracțiunea de crimă de înaltă trădare prin necredință, prevăzută de art. 190 pct. 3 alin. (1) C. pen. În luna iulie 1954 i-a fost comutată pedeapsa la moarte cu pedeapsa la muncă silnică pe viață.

Prin sentința nr. 563 din 18 mai 1955, Tribunalul Militar Teritorial București a schimbat calificarea din crimă de înaltă trădare prin necredință prevăzută de art. 190 pct. 3 alin. (1) C. pen. în delictul de călcare de consemn și a încetat urmărirea penală, fapta fiind amnistiată conform Legii nr. 4/1954, reclamantul fiind pus în libertate în 26 aprilie 1955.

Fapta pentru care apelantul reclamant a fost condamnat se încadrează în prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, ceea ce îl îndreptățește să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei condamnări.

Apelanții Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice au invocat decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, în raport de care apreciază că acțiunea reclamantului a rămas lipsită de temei legal.

Curtea a analizat consecințele deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor apelantului reclamant, din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

Astfel, art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, impune și respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.

Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fața legii. Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar aceasta deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.

Or, aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare, art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, potrivit căruia „Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”, impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii, hotărârea din 2009).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă”, adică dacă nu urmărește un „scop legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat” (cauza Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 iunie 1979).

Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Or, astfel cum s-a arătat deja, instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că „violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă exista o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite”.

Mai mult, chiar Curtea Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit. Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu și mai multă tărie în cazul dat), că, prin neacordarea nici unei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră cel puțin o hotărâre judecătorească în primă instanță, cum este și cazul apelanților reclamanți, s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.

Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Curtea Europeană a atras atenția asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența soluționarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unul imposibil de câștigat (cauza Satka și alții c. Greciei, hotărârea din 27 martie 2003, cauza Crișan c. României, hotărârea din 27 mai 2003).

Principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil se opun, cu excepția unor motive imperioase de interes general, ingerinței puterii legiuitoare în administrarea justiției, în scopul de a influența deznodământul judiciar al litigiului și impun ca motivele invocate pentru a justifica asemenea măsuri să fie analizate cu cea mai mare circumspecție (cauza Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994). Acest principiu se aplică și legilor interpretative, adică cele promulgate pentru a clarifica dispoziții legale anterioare (cauza Smokovitis și alții c. Greciei, hotărârea din 11 aprilie 2002), fiind avute în vedere toate regulile aplicabile ce influențează deznodământul judiciar al unui proces, de la cele care reglementează raporturile juridice pe fond, până la cele care influențează altfel soluția, spre exemplu, situația modificărilor criteriilor de evaluare a unui imobil expropriat, cu consecința diminuării cuantumului despăgubirii (cauza Matteoni c. Italiei, hotărârea din 17 iulie 2008 și cauza Piscane c. Italiei, hotărârea din 27 mai 2008).

În ceea ce privește garanția egalității armelor, Curtea reamintește că, în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui just echilibru între interesele părților. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, apreciem că această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din CEDO.

În același sens, în doctrină se consideră că intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței acestui drept.

Nu în ultimul rând, Curtea reține că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează în esență dreptul de proprietate.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea „bunuri” privește atât „bunurile actuale” având o valoare patrimonială (cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983), cât și, în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o „speranță legitimă” că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza SC P.C.N. SA și alții împotriva Belgiei; cauza Draon împotriva Franței, cauza Gratzinger și Gratzingerova împotriva Cehiei; cauza Trgo împotriva Croației.)

Despre noțiunea de "speranță legitimă", Curtea a statuat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială”, în sensul articolului 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky c. Slovaciei, par. 52).

Tot potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții (cauza Broniowski împotriva Poloniei, hotărârea din 22 iunie 2004).

În cauza Broniowski împotriva Poloniei, Curtea a reținut că dreptul de a obține bunuri compensatorii este dificil de încadrat în orice categorie juridică, însă este evident că are o valoare patrimonială, iar situația reclamantului a fost agravată de faptul că dreptul său legal a devenit imposibil de aplicat, fiind stins de către legislația din decembrie 2003, prin care solicitantul a pierdut existența dreptului la despăgubire. Curtea a constatat că, în fapt, treptat statul polonez a lipsit de orice eficiență drepturile reclamantei, fără a încerca vreo soluție de a le da satisfacție. În aceste condiții, chiar dacă se a admis existența unor circumstanțe excepționale s-a apreciat că există o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Mai mult, într-o hotărâre de dată recentă (10 februarie 2010), pronunțată în cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut că existența unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic reprezintă o speranță legitimă chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe, respectiv în anul 1998 „art. 9 din legea din 11 noiembrie 1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condițiile în care vor putea obține compensațiile morale (legea nu a fost adoptată de autoritățile interne)”. Curtea de la Strasbourg a apreciat că la momentul sesizării instanțelor interne reclamanții aveau, în baza art. 9 din „legea din 11 noiembrie 1997” o creanță suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.

Prin urmare, câtă vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/ 34 din 29 noiembrie 1985, putem aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne.

Tot astfel, analizând calitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 de a fi accesibile și previzibile, care chiar enumerau exemplificativ criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, Curtea a apreciat că persoanele prevăzute de aceste dispoziții legale puteau pretinde o „speranță legitimă” de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curții Constituționale și chiar ulterioară acesteia, aparținând celei mai înalte jurisdicții în stat (decizia nr. 9096 din 6 noiembrie 2010, decizia din 3 decembrie 2010 și decizia din 14 ianuarie 2011, decizia nr. 408/21 ianuarie 2011, pronunțate de instanța supremă; a se vedea, mutatis mutandis, SC P.C.N. SA și alții c. Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 1995 par. 31, 32).

Relevante în analiza problemei de drept ce se cere a fi dezlegată sunt și deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Beian contra României nr. 1 (hotărârea din 6 decembrie 2007) și Driha contra României, hotărârea din 21 februarie 2008).

Astfel, în Cauza Beian c. României (nr. 1), Curtea văzând că, în alte spețe similare, instanța supremă a acordat altor persoane drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002 privind recunoașterea și acordarea unor drepturi persoanelor, care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcției Generale a Serviciului Muncii, în perioada 1950-1961, a apreciat că reclamantul avea o „speranță legitimă” de a obține recunoașterea creanței sale, constatând încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, combinat cu art. 14 din Convenție.

De asemenea, în Cauza Driha c. României, Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a impozitării sumei primite de petent, în temeiul Legii nr. 138/1999 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții, cu ocazia trecerii sale în rezervă și a art. 14 combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a faptului că alți militari care au fost trecuți în rezervă au beneficiat de ajutor neimpozabil. Nici faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție a interpretat acest text în două decizii, în sensul că ajutorul ar fi impozabil, nu înlătură caracterul previzibil al normei care prevedea neimpozitarea, având în vedere faptul că această interpretare este, în mod evident, contrară prevederilor exprese și explicite ale legii și este contrară atât propriei jurisprudențe a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și jurisprudenței celorlalte instanțe interne.

În virtutea considerațiilor expuse, Curtea a apreciat că, în speță, reclamantul se află în situația de a avea o hotărâre de admitere pronunțată de prima instanță, într-un litigiu declanșat anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul investirii instanței, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenției și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de către instanța națională, prima chemate sa aplice Convenția.

Această apreciere este în acord și cu regulile aplicării legii civile în timp (raportul juridic de drept civil substanțial se naște ca urmare a manifestării de voință a persoanei fizice, în sensul de a beneficia de drepturile civile recunoscute de legea civilă în vigoare la momentul declanșării litigiului, conform regulii tempus regit actum, iar, în ipoteza pronunțării unei hotărâri judecătorești, verificarea cerințelor impuse de lege a fost deja realizată), cu principiul conform căruia, în căile de atac, se analizează legalitatea și temeinicia unei soluții, în raport cu legea în vigoare la data pronunțării lor, legea nouă substanțială putându-se aplica litigiilor declanșate anterior doar daca aceasta conține dispoziții mai favorabile decât legea sub imperiul căreia aceste litigii au fost declanșate (a se vedea dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, interpretate prin decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii) și cu efectele deciziilor Curții Constituționale.

În acest sens, conform art. 147 alin. (4) din Constituție, „Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. Efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului neretroactivității, o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, de natură a asigura securitatea juridică și încrederea în sistemul de drept, contribuind, în acest fel, la consolidarea statului de drept.

Pe cale de consecință, curtea a apreciat că efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale.

Nu în ultimul rând, curtea a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992, autoritățile legislative ale statului (Parlamentul sau Guvernul) ar fi putut ca într-un interval de la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, ceea ce nu s-a întâmplat.

O astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în jurisprudența sa, reținând că incertitudinea - indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau că ține de practicile urmate de autorități - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului. Într-adevăr, atunci când este în joc o chestiune de interes general, autoritățile publice sunt obligate să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență (vezi, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei).

În consecință, curtea a constatat că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României. De altfel, principiul supremației dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre a fost consacrat și de Curtea Europeană de Justiție de la Luxemburg printr-o hotărâre devenită celebră (Costa vs. Enel) din 15 iulie 1964, în care s-a decis că normele comunitare primează asupra tuturor normelor naționale, indiferent de natura sau rangul textului național în cauză (constituție, lege, decret, hotărâre). Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.

În consecință, în virtutea considerațiilor expuse, curtea a apreciat că reclamantul este îndreptățit la măsurile reparatorii reglementate de lege prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în calitate de persoană care a suferit condamnarea la moarte dispusă prin sentința penală nr. 447 din 15 mai 1952, pronunțată de Tribunalul Militar București, pentru infracțiunea de crimă de înaltă trădare prin necredință, prevăzută de art. 190 pct. 3 alin. (1) C. pen., condamnare căreia legiuitorul i-a conferit de drept caracter politic prin prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

În privința cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor care au fost victimele condamnărilor cu caracter politic, acesta nu este supus unor criterii legale de determinare, astfel încât daunele morale se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.

Repararea integrală a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește.

În speță, în vederea cuantificării prejudiciului moral suferit de reclamant prin condamnarea cu caracter politic pronunțată prin sentința penală nr. 447 din 15 mai 1952, pronunțată de Tribunalul Militar București, curtea a ținut seama în primul rând de condamnarea la moarte dispusă prin această sentință, de durata privării de libertate (3 ani) precum și de consecințele dăunătoare neevaluabile în bani rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor suferințe de ordin fizic și psihic, fiind de notorietate tratamentul inuman la care au fost supuși deținuții politici, brutalitățile și umilințele suferite, frigul și foamea îndurate. În același timp, au fost afectate și acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu familia, prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă. De asemenea, situația de deținut și mai ales cea de deținut politic i-a creat un statut care, la nivelul anilor când a intervenit condamnarea, nu îi asigura ulterior punerii în libertate un tratament similar unui om liber, privind noțiunea de libertate individuală ca un drept fundamental, afirmat indiferent de orientarea politică a statului dintr-un anumit interval istoric.

Toate aceste criterii au fost avute în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirii, curtea apreciind cuantumul daunelor morale acordate de către prima instanță ca fiind exagerate, de natură a îndepărta această instituție de la scopul pentru care a fost creată, respectiv acela de a conferi reclamantului o satisfacție echitabilă, iar nu confort financiar ori o îmbogățire care nu își găsește corespondent în noțiunea de prejudiciu moral.

Totodată, au fost avute în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din legea nr. 221/2009, la stabilirea cuantumului despăgubirii urmând a se ține seama de faptul că reclamantul este și beneficiarul măsurilor reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, pe care însă nu le-a considerat ca fiind o satisfacție echitabilă suficientă.

Drept urmare, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, curtea a găsit justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de reclamant cu titlu de prejudiciu moral și a apreciat că suma de 200.000 euro este suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă onoarei, reputației și persoanei, atât în ceea ce privește viața sa privată cât și cea socială.

Drept urmare, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, curtea a apreciat că, deși prima instanță a găsit justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de apelanta reclamantă cu titlu de prejudiciu moral, a apreciat că suma de 300.000 euro este prea mare, în raport cu repercursiunile resimțite de apelantul reclamant prin condamnarea cu caracter politic dispusă prin sentința penală nr. 447 din 15 mai 1952, pronunțată de Tribunalul Militar București, considerând că suma de 200.000 euro este suficientă pentru a oferi o reparație morală suficientă pentru atingerea adusă vieții private și sociale a persoanei.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul S.Ș., pârâtul Statul Român prin M.F.P. și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, criticând-o pentru nelegalitate.

1. În recursul său, încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamantul a susținut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină în ceea ce privește reducerea valorii prejudiciului moral, iar pe fond a solicitat reevaluarea prejudiciului moral acordat de instanța de apel în raport de consecințele condamnării la pedeapsa cu moartea dispusă prin sentința penală nr. 447 din 15 mai 1952 pronunțată de Tribunalul Militar București, în sensul majorării cuantumului despăgubirilor morale cuvenite pentru prejudiciul produs prin măsura menționată.

În acest sens, reclamantul a susținut că instanța de apel nu a motivat dispoziția de respingere a apelului său prin care a solicitat majorarea cuantumului despăgubirilor stabilite de prima instanță și nici dispoziția de reducere a cuantumului acelorași despăgubiri, cu o sumă de o valoare însemnată, în condițiile în care pârâtul nu a contestat existența consecințelor deosebite suportate pentru și pe durata privării de libertate dispuse prin sentința penală de condamnare, consecințe perpetuate până la începutul anilor 1990.

Indemnizația pe care o primește în baza Decretului-lege nr. 118/1990 reprezintă doar o reparație materială recunoscută de stat pentru imposibilitatea realizării unor venituri materiale pe perioada condamnării potrivit pregătirii sale profesionale, ca echivalent al diferenței de pensie pe care ar fi trebuit să o încaseze.

Prin condamnarea sa la moarte precum și în raport de toate privațiunile și umilințele la care a fost supus pe perioada încarcerării, a fost supus unor suferințe cumplite din punct de vedere fizic și psihic de natură a încălca grav valorile sociale ocrotite de lege, motiv pentru care a solicitat reevaluarea și cuantificarea valorii prejudiciului moral în sensul majorării acestuia față de valoarea stabilită de instanțele inferioare.

2. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut, în dezvoltarea recursului său încadrat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că în mod greșit s-a reținut că nu poate fi aplicată Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 în prezenta cauză pe considerentul că litigiul a fost declanșat anterior intervenirii sus-menționatei decizii și astfel cauzei i-ar fi aplicabile dispozițiile legale de la momentul învestirii instanței, sens în care s-a făcut trimitere la dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 1 din Primul Protocol adițional la aceeași convenție.

S-a relevat astfel că prin decizia menționată s-a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, astfel încât, în raport de prevederile art. 147 alin. (4) din Constituția României, de la data publicării în M. Of., deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor (în același sens fiind și dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Ca o consecință a caracterului obligatoriu orga omnes al deciziilor Curții Constituționale, prevederea legală a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată, aceasta încetându-și de drept efectul pentru viitor.

Ca urmare, întrucât prevederile legale enunțate au fost declarate neconstituționale, temeiul juridic al acțiunii ce constituie obiectul prezentului dosar, nu mai există, consecința fiind aceea de respingere a acțiunii deduse judecății.

Actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională, decât cu riscul încălcării separației puterilor în stat, sens în care este și hotărârea pronunțată de CEDO în cauza Slavov și alții contra Bulgariei, considerentele instanței convenționale, dat fiind similitudinea situațiilor fiind integral valabile și în speța de față.

Simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atât timp cât, deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului. Curtea europeană a observat că noțiunea de discriminare prevăzută de art. 14 din Convenție, nu este una automată, astfel că nu are loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și nu se poate face aplicabilitatea art. 14.

Efectele pentru viitor date deciziilor instanței de contencios constituțional în controlul „a posteriori” semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, or în cauză, cauza se afla în fața instanței de apel.

Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata din apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății.

S-a învederat astfel că nu se poate pune semnul egalității, ca efecte juridice, între abrogarea, explicită sau implicită, a unei norme juridice și încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituționalității sale.

În consecință, instanța de apel în mod greșit a considerat că în cauză nu sunt aplicabile deciziile Curții Constituționale.

Hotărârea este criticabilă și sub aspectul speranței legitime în ceea ce privește dreptul de creanță recunoscut în patrimoniul reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Au arătat că nu se poate reține existența unei „speranțe legitime” a reclamantului la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), declarate neconstituționale, întrucât potrivit jurisprudenței CEDO, „speranța legitimă” presupune existența unei baze suficiente în dreptul intern, adică să fie susținută de un temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă. Dreptul la despăgubiri (în speță) nu se naște automat, ci era supus cerinței de a formula o petiție în justiție, astfel încât reclamantul nu se putea aștepta ca dreptul său la despăgubiri să se materializeze fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupune verificarea îndeplinirii anumitor condiții. Or, nu se poate reține că un act normativ care, la scurt timp de la adoptare, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituționale esențiale și găsit ulterior ca neconstituțional pe acest motiv, să poată reprezenta o bază legală solidă în sensul menționat în acord cu jurisprudența convențională.

Cu privire la fondul pricinii, a relevat că în mod greșit a reținut instanța de apel că „fapta pentru care a fost condamnat reclamantul se încadrează în prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, ceea ce îl îndreptățește a beneficia de măsurile reparatorii reglementate prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei condamnări”, întrucât, astfel cum rezultă din actele aflate la dosarul cauzei, fapta pentru care reclamantul a executat perioada de detenție, a constituit-o, prin schimbarea încadrării juridice, delictul de călcare de consemn, faptă ce a fost amnistiată prin Legea nr. 4/1954.

În subsidiar, au solicitat reevaluarea cuantumului despăgubirilor reținute a fi cuvenite reclamantului în sensul reducerii sumei acordate cu acest titlu, sens în care instanțele ar fi trebuit să aibă în vedere finalitatea proprie a reglementării pretinse a fi incidentă cauze, ca și a criteriilor de determinare a prejudiciului moral real suferit, cu referire la consecințele negative suportate sub aspect fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate și urmările produse, măsura în care au fost afectate situația profesională sau socială a celui ce se consideră victima măsurii luate.

Nu poate fi omisă în această analiză nici împrejurarea că de la momentul producerii faptei prejudiciabile a trecut o perioadă îndelungată de timp, cu consecința unei atenuări semnificative a prejudiciului moral prin trecerea timpului, însăși înlăturarea prin lege a măsurilor cu caracter politic constituind o satisfacție rezonabilă.

În acest sens, au relevat și jurisprudența Curții europene a drepturilor omului, care în materie de despăgubiri, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, are o poziție moderată concretizată în sumele rezonabile acordate (ex. cauza Konolis, Țară Lungă și Oancea împotriva României).

3. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a susținut în recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ., că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea legii, întrucât deși recunoaște efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, în mod greșit și nelegal reține că soluția de respingere a acțiunii reclamantului ar determina încălcarea mai multor dispoziții ale Convenției europene a drepturilor omului.

Este greșită trimiterea la încălcarea principiului „egalității armelor” determinată de considerarea deciziei instanței de contencios constituțional drept o formă de intervenție a statului proces, prin intermediul unuia dintre organele sale (Curtea Constituțională) întrucât chiar instanța europeană a reținut că statul nu este împiedicat să reglementeze în materie civilă prin dispoziții noi. Dispoziția declarată neconstituțională dădea naștere doar unui drept subiectiv civil la acțiune, nicidecum unui drept asupra unui „bun” în sensul prevederilor convenționale.

Prin interpretarea dată efectelor deciziei Curții Constituționale, instanța de apel a pus semnul egalității, ca efecte juridice, între abrogarea unei norme juridice și încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituționalității lor.

În speță nu se poate reține existența unei „speranțe legitime” la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral și care ar fi devenit iluzoriu ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 din Legea nr. 221/2009. Conform jurisprudenței CEDO, speranța legitimă este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în dreptul intern; ea trebuie să aibă o bază suficientă în lege, respectiv să fie susținută printr-o normă de drept cu o bază legală solidă. Dreptul la despăgubiri, prevăzut de legea specială, nu s-a născut automat, ci era supus condiției formulării cererii, a cărei judecată presupunea verificări constând în îndeplinirea/neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea despăgubirilor. Nu se poate reține că un act normativ, care la scurt timp de la emitere a fost contestat ca fiind contrar dispozițiilor constituționale, sens în care sa și constatat neconstituționalitatea, poate să reprezinte o bază legală solidă, în sensul jurisprudenței CEDO.

Sunt greșite considerentele instanței de apel privind caracterul neechitabil al procedurii, determinat de schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procedurii, întrucât dispoziția legală analizată și-a încetat efectul ca urmare a unei operațiuni normale într-un stat de drept, prin exercitarea controlului de constituționalitate, sens în care este și jurisprudența CEDO (cauza Slavov contra Bulgariei).

Hotărârea instanței de apel este nelegală și sub aspectul interpretării și aplicării art. 20 alin. (2) din Constituția României, întrucât prin hotărârea pronunțată instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești (motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.).

A învederat apelantul că instanța de apel s-a raportat la reglementări internaționale, la jurisprudența Curții europene, fără a indica textele de lege interne neconcordante cu dispozițiile Convenției și prin trimitere la cauze ce nu au relevanță în pricina dedusă judecății (ele se referă la aplicarea retroactivă a legislației, spre deosebire de cazul în speță, în care incidente sunt dispozițiile unei decizii privind constituționalitatea unui text de lege).

Dacă s-ar considera că instanța este ținută de temeiul de drept în vigoare la data formulării acțiunii și că este în drept a ignora declararea neconstituționalității acestuia, s-ar goli de conținut însăși procedura controlului de constituționalitate (concluzie desprinsă în raport cu ipoteza art. 29 din Legea nr. 47/1992 ce permite invocarea excepției de neconstituționalitate în orice fază a procesului).

Hotărârea instanței de apel este nelegală și sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate de către instanța de apel, sens în care s-a susținut, făcându-se din nou trimitere la dispozițiile legale invocate în susținerea motivului de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că dacă s-ar considera că efectele Deciziei nr. 1358 a Curții Constituționale nu se aplică litigiului de față, reaprecierea cuantumului despăgubirilor se impune în considerarea dispoziției art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, care stabilesc criterii de determinare/de cuantificare a despăgubirilor morale, nesocotite de instanța de apel, care s-a raportat doar la măsurile reparatorii de care a beneficiat reclamantul în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Referitor la calea de atac dedus judecății, se constată următoarele:

Sub un prim aspect, instanța de recurs va analiza efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 asupra prezentului recurs, aspect invocat de către recurentul pârât și de Ministerului Public - Parchetul de le lângă Curtea de Apel București.

În acest sens, susținerile recurentului pârât, conform cărora nu mai există, în prezent, ca urmare a pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, o reglementare legală pentru acordarea de despăgubiri pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative cu caracter politic, astfel că, și față de această situație, acțiunea reclamantului ar trebui respinsă pe fond, vor fi înlăturate pentru următoarele considerente:

Prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

În acest context, este fără dubiu faptul că efectele deciziei Curții Constituționale pentru reclamant, și pentru orice alt solicitant aflat în situația lor, sunt defavorabile, deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, astfel încât aplicarea acestei decizii de către prezenta instanță este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu art. 6 și art. 14 din documentul european, articole ce vor genera o analiză pe branșe distincte.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Noțiunea de „bunuri” din textul menționat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, ci si alte drepturi și interese, care constituie active, pot fi considerate „bunuri”, în sensul autonom al acestei dispoziții.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale”, cât și „valorilor patrimoniale”, inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține exercițiul efectiv al unui drept.

Cu privire la noțiunea de „speranță legitimă”, Curtea Europeană a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 al Primului Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (cauza Kopecky c. Slovaciei, par. 52).

Pe plan intern, voința statului român a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția nr. 40/ 34 din 29 noiembrie 1985, acte internaționale care solicită statelor să asigure victimelor reparații, care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obține compensații pentru prejudiciile pe care le-au suferit.

Prin urmare, persoanele care întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare ale cazului lor, de către instanțele interne.

De asemenea, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile și previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerințele legii în discuție era recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată până la acea dată.

În speță, reclamantul a formulat acțiunea la 12 octombrie 2009, în consecință, în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel, cerința legată de termenul sesizării instanței, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ.

Acesta a solicitat despăgubiri pentru o condamnare căreia însăși legea îi recunoaște caracterul politic (la art. 1 alin. (2) din lege), fără să mai fie necesară, astfel, constatarea unui asemenea caracter din partea instanței, iar instanțele au verificat și confirmat, în cauză, îndeplinirea cerințelor legale, de către reclamant, pentru a obține despăgubiri, hotărârea pronunțată în cauză reprezentând ea însăși o valoare patrimonială, de natură să justifice speranța legitimă a părților menționate de a-și vedea valorificat dreptul la despăgubiri recunoscut de lege, drept recunoscut constant, în măsura îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, de instanțele judecătorești, elementul de diversitate a soluțiilor pronunțate în cauze similare/identice constituindu-l doar cuantumul sumelor acordate cu titlu despăgubiri.

Toate aceste elemente conturează, în concluzie, speranța legitimă a reclamantului de a avea șanse de succes în dreptul intern, speranța legitimă bucurându-se de protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întocmai ca și un bun actual (de exemplu, dacă reclamantul ar fi deținut o hotărâre irevocabilă de acordare a daunelor morale).

Fără îndoială, protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol, cu privire la „bunurile” unei persoane nu este una absolută, autoritățile statale putând aduce anumite limitări ale exercițiului acestui drept, în condițiile tezei a II-a din textul de lege menționat.

În acest sens, se prevede că „Dispozițiile precedente (din art. 1 alin. (1) teza I) nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general.”.

Prin urmare, art. 1 conține nu numai principiul general al protecției dreptului de proprietate, ci și alte două principii, care constituie limite ale exercițiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept, în conformitate cu interesul general.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat, pe cale jurisprudențială, și limitările de facto, care pot determina „atingerea substanței dreptului, și care trebuie privite în sensul că, chiar dacă limitările privesc realizarea unui interes general, acestea nu trebuie să determine golirea de conținut a dreptului proprietarului bunului”.

Partea a doua a art. 1 din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate asupra acelui bun, și anume, privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional, care vizează respectarea principiului proporționalității între interesul general și imperativele apărării drepturilor individuale.

În acest sens, acordarea unei indemnizații corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporționalității enunțat.

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noțiunea de „lege” proprie Convenției, nu trebuie privită în accepțiunea ei formală, și anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament.

În sensul Convenției, legea reprezintă orice normă obligatorie și generală, oricare i-ar fi izvorul formal.

Mai trebuie adăugat că, potrivit art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of., dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea este încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituțională.

Până în prezent, nu s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, în sensul celor reținute prin decizia în discuție, astfel încât textul de lege menționat nu mai produce efecte juridice.

Pentru cei care sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei în cursul soluționării cauzei, după pronunțarea unei hotărâri de recunoaștere a dreptului împotriva cererii reclamantului, cu consecința previzibilă a respingerii acțiunii, ar conduce la o privare de proprietate, înțeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptățite de despăgubirile acordate de instanță, în urma verificării îndeplinirii cerințelor legale.

Cum privarea de despăgubiri, în acest caz, ar fi totală, ea ar afecta însăși „substanța” dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile ar dispărea din patrimoniul beneficiarilor, și aceasta fără să se acorde nicio compensație în schimb, sau, cel puțin, să se prevadă, pentru viitor, șansa obținerii unei oarecare reparații.

În consecință, instanța de recurs apreciază că, în această ipoteză, nu există „indemnizarea corespunzătoare” a titularului dreptului, în sensul impus de dispozițiile convenționale.

Dacă s-ar putea considera că interesul general avut în vedere la adoptarea deciziei Curții Constituționale este legat de actuala situație economică a statului român, care impune anumite restricții bugetare pe toate palierele, în niciun caz, nu se poate reține că este respectat criteriul de proporționalitate enunțat mai sus.

În concluzie, aplicând, în recurs, decizia Curții Constituționale, față de persoane cărora li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecința finală a respingerii acțiunii reclamantului, aceasta ar conduce la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.

Aplicarea deciziei în discuție ar determina, în opinia instanței de recurs, și încălcarea art. 6 din C.E.D.O., din perspectiva „dreptului de acces la o instanță”.

Art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanță, care trebuie să fie efectiv, deși nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări, limitări care, ca și în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite principii, și anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanța dreptului și să asigure un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese.

Aplicarea deciziei Curții Constituționale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a fost urmată de intervenția legislativului în armonizarea dispoziției declarate neconstituționale cu legea fundamentală), în această etapă procesuală și în contextul judiciar enunțat ar însemna o ingerință în dreptul de acces al reclamantului la un tribunal, ingerință care nu asigură un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, și mijloacele alese.

Aplicarea deciziei Curții Constituționale, în faza procesuală a recursului, cu soluția previzibilă enunțată mai sus, ar lipsi, practic, pe reclamant și în absența oricărei culpe procesuale din partea lor, de posibilitatea obținerii unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă este cazul), în baza căreia să-și poată valorifica dreptul la despăgubiri.

În esență, dreptul la nediscriminare, recunoscut de art. 14 din Convenția, protejează persoanele fizice și juridice aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le recunoaște (în speță, cu referire la art. 1 din Primul Protocol și art. 6).

Textul de lege impune să se cerceteze, pentru a se vedea dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoge sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, respectiv dacă urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Or, însăși Curtea Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane care, deși se afla în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.

Prin prisma argumentului de interpretare a fortiori („cu atât mai mult”), care presupune ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situație concretă, neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc cu și mai multă putere în situația respectivă, neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale declanșaseră procedura judiciară și obținuseră, ca în cazul reclamantului, o hotărâre de acordare a despăgubirilor, creează un tratament discriminatoriu, în raport cu cei care, la aceeași dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.

Aplicarea deciziei menționate, proceselor aflate în curs, determină o discriminare în ipoteza a două acțiuni introduse la aceeași dată, de către persoane aflate în situații identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menționat), dintre care una este soluționată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluționată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului (încărcătura instanțelor, termene lungi ș.a.).

Pentru toate argumentele prezentate în precedent, nu se poate ține seama, în soluționarea cauzei de față, de decizia nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât și de parchet privind respingerea acțiunii, ca urmare a aplicării acestei decizii și absenței unei baze legale pentru realizarea drepturilor pretinse și recunoscute printr-o hotărâre judecătorească acestuia.

Trimiterile făcute de recurente la jurisprudența Curții europene pe aspectul analizat, cu referire expresă la cauza Slavov contra Bulgariei, sunt lipsite de relevanță în cauza dedusă judecății, dat fiind contextul faptic esențial deosebit între cele două cazuri. Dacă în cauza Slavov, intervenția instanței de contencios constituțional a intervenit aproape imediat/momentului adoptării actului normativ constat neconstituțional (perioadă de 1 - 2 luni), în cauza de față, intervenția Curții Constituționale s-a produs după trecerea unei perioade de timp semnificative (18 luni) și în condițiile unei jurisprudențe bine conturate cristalizate cât privește soluțiile (cu mici excepții) pronunțate relativ la admisibilitatea acțiunilor în materia reglementată de actul special de reparație în ipoteza îndeplinirii condițiilor pretinse de lege (condamnare sau măsură administrativă politică).

Asupra motivului de recurs, prin care se critică cuantumul daunelor morale, Înalta Curte retine următoarele:

Este unanim acceptat că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conținut economic, evaluabil în bani, ce poate determina cuantificarea prejudiciului material, drepturile personale nepatrimoniale au un conținut care nu poate fi exprimat material, având în vedere că ele vizează componente ale personalității umane (dreptul la viață, la integritate fizică, la onoare și demnitate).

Cu toate acestea, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, o categoric juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată, din cauza imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție sau ușurare, pentru suferințele îndurate.

Cuantificarea valorică, materială trebuie admisă printre măsurile de reparare a prejudiciilor morale, în virtutea acelorași rațiuni, pentru care sunt admise și așa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că, deși nu compensează nimic, în sensul propriu al termenului, aceasta poate oferi persoanei lezate o anumită compensație pentru răul suferit, o anumită satisfacție sau ușurare a suferințelor suportate, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate - deși nici acest aspect nu este de neglijat - cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută și acordată. De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.

Este motivul pentru care, în speță, instanțele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a constatării caracterului politic al condamnării dispuse în persoana reclamantului ci i-au acordat acestuia despăgubiri bănești pentru suferințele psihice îndurate în urma aplicării acestei măsuri.

O soluție de această natură este în concordanță și cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care nu limitează reparația pentru prejudiciul moral suportat prin condamnare și arestare nelegală doar la constatarea încălcării Convenției, ci recunoaște și dreptul la despăgubiri bănești echitabile, ce nu poate îmbrăca aspectul unei despăgubiri derizorii.

Recurentul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice ca și Parchetul Curții de Apel București au contestat și cuantumul daunelor morale, susținând că acordarea acestora trebuie să respecte criteriul echității și principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Rezultă că ceea ce se impută instanței de apel nu este ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune, prin raportare la criteriile aplicabile în materie.

Astfel, deși se referă la necesitatea respectării principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, la criteriul echității și al gravității prejudiciului, recurentul nu arată, în mod concret, care ar fi suma cuvenită reclamantului.

În acest context, se poate observa că cea mai mare parte dintre susținerile recurentului-pârât reprezintă chestiuni de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării prejudiciului moral, în raport de probe certe, și la necesitatea judecării cauzei în echitate, cu respectarea proporționalității între prejudiciu și reparația acordată.

În raport însă de criteriile legale și jurisprudențiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral, prin raportare la criteriile stabilite de lege și cele convenționale, respectiv valorile lezate prin condamnare, durata acestei măsuri, repercusiunile asupra vieții reclamantului, în timpul și după încarcerare, în condiții extrem de grele și umilitoare, cu supunerea unor privațiuni imposibil de a fi imaginate ca putând a fi suportate de o ființă umană, se reține că suma stabilită cu titlu de despăgubiri morale apare a fi disproporționată în raport cu prejudiciul produs prin raportare la durata încarcerării (2 ani și 2 luni) dar și pentru faptul că între momentul producerii faptului prejudiciabil și solicitarea acoperii acestuia, a trecut o perioadă lungă de timp, de natură a atenua suferințele consecințele faptei imputate.

Aceasta impune o reevaluare a cuantumului despăgubirilor stabilite a fi cuvenite reclamantului și, prin consecință, admiterea recursului pârâtului și al Ministerului Public și, pentru aceleași considerente, de respingere a recursului reclamantului, corespunzător celor menționate în cuprinsul prezentei decizii.

Nu este fondată critica din recursul Ministerului Public încadrată în prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., întrucât depășirea atribuțiilor puterii judecătorești reprezintă, în accepțiunea acestei norme, o imixtiune a instanței de judecată în sfera activității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească.

Al patrulea motiv de recurs vizează respectarea unor competențe constituționale în cadrul întregului sistem al autorităților statului și trecerea abuzivă a barierelor între funcțiile ce revin acestor autorități și implicit încălcarea principiului separației puterilor în stat.

Asemenea situații pot exista în ipoteza realizării unui act care intră în sfera exclusivă de activitate a organelor executive sau legislative, aplicarea unor texte abrogate, refuzul de a recunoaște valoarea juridică unor dispoziții normative în vigoare etc.

Analiza incidenței unei decizii a Curții Constituționale cu privire la constatarea neconstituționalității unei norme legale cu consecința încetării efectelor sale (iar nu abrogarea sa) prin raportare la jurisprudența convențională și reglementările internaționale relevante, nu se constituie, cum eronat susține recurenta în teza motivului de recurs invocat, ci dă expresie respectării întocmai a prevederilor art. 20 din Constituția României legal aplicate și reținute de instanța de apel.

Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile pârâtului și al Ministerului Public vor fi admise exclusiv sub aspectul cuantumului sumei reținute a fi cuvenite reclamantului cu titlu de despăgubiri, recursul reclamantului pe aceeași chestiune urmând a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 276/ A din 15 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică în parte decizia recurată, în sensul că reduce cuantumul despăgubirilor morale acordate reclamantului S.Ș. de la 200.000 euro la 60.000 euro, echivalentul în lei, la data plății efective.

Menține restul dispozițiilor deciziei atacate.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.Ș., împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2011.