Moral damages for political convictions: extinguishment of legal basis due to unconstitutionality
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the state’s and public prosecutor’s appeals, reversed the appellate decision that had increased compensation to 50,000 euros, and ultimately dismissed the plaintiff’s claim for moral damages as unfounded, ruling that the legal basis for the claim ceased to exist. The dispute concerned a claim for moral damages based on Law No. 221/2009 regarding political convictions during the communist era (1945–1989), where the first-instance court had awarded 15,000 euros before the Constitutional Court declared the relevant provision (Article 5(1)(a), first sentence) unconstitutional. The decisive legal basis was the interpretation of Constitutional Court Decisions No. 1358 and No. 1360/2010, which stated that the unconstitutionality of the norm extinguished the legal ground for pending cases not yet definitively solved, preventing the application of the norm to claims filed before the decision but not finalized by a final judgment; consequently, the Supreme Court held that the state was not obligated to pay damages once the statutory basis was removed by the constitutional ruling, regardless of the plaintiff’s assertion of legitimate expectations or fair trial rights under the European Convention on Human Rights.
Legislator headnote
AI generatedart. 1 lit. c) din Legea nr. 16/1949, art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, art. 147 alin. (1) din Constituție, art. 116 din Constituție, art. 5 din Legea nr. 221/2009; Moral damages for political convictions: extinguishment of legal basis due to unconstitutionality: Ca urmare a sesizării formulate de Avocatul Poporului, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstituționale.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1185 din 02 iulie 2010 pronunțată în dosarul nr. 9718/3/2010 de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta V.I., în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. și a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 15.000 euro, despăgubiri morale, în echivalent lei la data plății.
Tribunalul a reținut că prin cererea înregistrată la data de 23 februarie 2010, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 9718/3/2010 reclamantul V.I., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la daune morale în cuantum de 2.000.000 euro, reprezentând suferința morală și fizică pe care a îndurat-o ca urmare a celor două condamnări cu închisoarea, pe criterii politice, la care tatăl sau V.C. (decedat la 26 iunie 1989) a fost supus în mod ilegal și samavolnic, precum și la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
S-a făcut dovada că prin sentința penala nr. 544/1949 pronunțata în dosarul nr. 584/1949, tatăl reclamantului a fost condamnat la 8 ani munca silnica și 3 ani degradare civica, pentru crima de uneltire contra, securității interne prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 16/1949.
Aceasta condamnare a avut caracter politic, în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Reclamantului nu i s-au acordat drepturi bănești în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 prin Hotărârea nr. 698 din 10 august 1993 și i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă prin decizia nr. 452 din 25 aprilie 2001.
Ținând cont de toate criteriile legale și principiile privind daunele morale, tribunalul a apreciat că 2.000.000 euro solicitate de reclamant sunt exagerate, iar suma ce trebuie acordată reclamantului și care corespunde criteriului de satisfacție echitabilă este de 15.000 euro cu titlu de daune morale, iar referitor la cerea de obligare la plata cheltuielilor de judecată, a constatat că nu a fost dovedită, respingând-o ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe s-a formulat apel de către Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, la data de 29 noiembrie 2010 de către V.I. și la data de 07 decembrie 2010 de către Statul Român, prin M.F.P.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București a invocat ca urmare deciziei referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 publicată în M. Of. nr. 761 la data de 15 noiembrie 2010, instanța nu mai poate acorda în acest caz vreo sumă de bani cu titlu de daune morale.
Apelantul Statul Român, prin M.F.P., a criticat decizia arătând că hotărârea pronunțată este netemeinică și nelegală, întrucât la data 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358 a statuat că dispozițiile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin care se acordau despăgubiri morale, sunt neconstituționale.
Prin urmare, având în vedere că aceste dispoziții în baza cărora instanța de fond a acordat despăgubiri morale în cuantum de 15.000 euro au fost declarate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, ca fiind neconstituționale, sentința instanței de fond este netemeinică și nelegală.
În subsidiar, în ce privește obligarea sa la plata sumei de 15.000 euro reprezentând despăgubiri ca urmare a condamnării și decesului autorului reclamantului, apelantul a solicitat să se aibă în vedere faptul că suma acordată de instanță este exagerat de mare, invocând și practica convențională.
Apelantul-reclamant V.I. a criticat decizia arătând că motivele apelului sunt: însușirea în exclusivitate, de către instanța de fond numai a cerințelor și punctelor de vedere ale reprezentantului ministerului public; neluarea în calcul la stabilirea prejudiciului, de către instanța de fond a tuturor daunelor care s-au concretizat în suferințe fizice și psihice pe care le-a îndurat ca urmare a condamnărilor pe criterii politice la care tatăl său V.C. a fost supus în mod ilegal și samavolnic; suma de 15.000 euro la care instanța de fond a obligat pârâta să i-o achite cu titlu de daune morale, este derizorie în raport cu suferințele și întinderea prejudiciului real suferit; relatări în sentința civilă ce nu au legătură cu situația de fapt prezentată și uneori nici nu se referă la aceasta; precum și neacordarea cheltuielilor de judecată ca fiind nedovedită.
Prin decizia civilă nr. 189/ A din 22 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței civile nr. 1185 din 02 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. 9718/3/2010, în contradictoriu cu apelantul-reclamant V.I. și apelantul-pârât M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București.
A respins, ca nefondat, apelul formulat de Statul Român, prin M.F.P.
A admis apelul formulat de apelantul-reclamant V.I., schimbând în parte sentința civilă apelată, în sensul obligării pârâtului M.F.P. la plata către reclamant a sumei de 50.000 euro, în echivalent în lei la data plății.
A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.
În motivarea deciziei s-a reținut că sentința a fost pronunțată la 16 iunie 2010 anterior modificării Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62/2010, publicată în M. Of. nr. 62 din 30 iunie 2010.
Ca urmare a sesizării formulate de Avocatul Poporului, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstituționale.
Curtea a concluzionat că prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010 s-a creat premisa discriminării între persoane care, deși aflate în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit ceea ce contravine art. 16 alin. (1) (egalitatea în drepturi) raportat și la art. 15 alin. (6), dar și art. 15 alin. (2) (principiul neretroactivității) din Constituție, în sensul că se aplică inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată de prima instanță care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia.
Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar O.G. nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material.
Sintetizând, prin decizia civilă nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1) raportat la art. 115 alin. (6) și art. 1 alin. (4) (potrivit opiniei concurente) din Constituția României, fiind declarate neconstituționale textele de modificare ale Legii nr. 221/2009 și a statuat că la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010 s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel încât, legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, deci, inclusiv, în căile de atac, apel și recurs în cazul hotărârilor judecătorești pronunțate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 și respectiv, recurs, pentru hotărârile judecătorești pronunțate după intrarea în vigoare a acestei legi.
Astfel, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I au fost considerate constituționale în sensul reglementat anterior modificărilor dispuse prin O.U.G. nr. 62/2010, text aplicabil tuturor acțiunilor introduse înainte de modificare, până la soluționarea irevocabilă a acțiunilor.
Având în vedere aspectele soluționate în acest sens, la data de 20 octombrie 2010, în ziua următoare, 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a pronunțat deciziile nr. 1358 și nr. 1360, prin care au soluționat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, excepție invocată de Statul Român, prin M.F.P.
Această excepție a fost admisă constatându-se că prevederile acestui articol din Legea nr. 221/2009, cu completările și modificările ulterioare sunt neconstituționale. În considerentele celor două decizii, Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat și completat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, cuprind două soluții legislative distincte și anume, pe de o parte teza I privind acordarea unor despăgubiri, iar pe de altă parte teza a II-a, adică pct. 1 și 3 ale lit. a), referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri.
Cele trei decizii ale Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, au fost publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, intrând în vigoare, astfel, în același moment și având un efect complementar. S-a apreciat că interpretarea și aplicarea acestora trebuie făcută în mod unitar, în sensul că deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 vin în completarea deciziei nr. 1354 din 20 octombrie 2010, astfel încât, constatarea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, putea avea ca efect formal dispariția temeiului de drept doar pentru acțiunile formulate după expirarea termenului de 45 de zile de la data publicării, 15 noiembrie 2010, în care, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile constatate ca neconstituționale sunt suspendate de drept, în timp ce toate acțiunile introduse înainte de această dată vor avea ca temei de drept pe tot parcursul judecății art. 5.
Că, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru soluționarea accelerării proceselor, intrată în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, în 30 de zile de la data publicării în M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010, la art. XIII s-a prevăzut că: Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează:
La art. 4, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (6), având următorul cuprins: (6) „Hotărârea pronunțată potrivit alin. (4) este supusă recursului care este de competența curții de apel.”
La art. 5 partea introductivă a alin. (1) se modifică și va avea următorul cuprins: „Art. 5 alin. (1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-a inclusiv, pot solicita instanței prevăzută la art. 4 alin. (4) în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la …”.
La art. 5 alin. (2) se modifică și va avea următorul cuprins: „(2) Hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) și b) sunt supuse recursului care este de competența curții de apel și sunt puse în executare prin M.F.P. prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene, respectiv a municipiului București”.
Analizând aceste dispoziții legale s-a considerat că trebuie remarcat faptul că legea a fost modificată în sensul arătat, iar modificările au fost publicate în M. Of. din 26 octombrie 2010, deci, după pronunțarea celor trei decizii ale Curții Constituționale, 20 și 21 octombrie 2010 și înainte de producerea efectelor juridice ale acestora, prin publicare în M. Of., respectiv nr. 761 din 15 noiembrie 2010, în sensul reglementat de art. 147 alin. (1) din Constituție.
Rezultă că legiuitorul a înțeles să acționeze prin introducerea art. XIII în Legea nr. 202/2010, ce vizează chiar art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, alături de alte dispoziții considerate de o importanță majoră pentru reformarea sistemului judiciar din România, pentru respectarea Mecanismului de Cooperare și Verificare în sensul adoptării unui text conform cu dispozițiile constituționale și care înlăturând limitarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, a înțeles să acționeze în intervalul prevăzut de lege pentru adoptarea modificărilor necesare a fi aduse Legii nr. 221/2009.
Textul menționat în Legea nr. 202/2010 la art. 5 alin. (1) partea introductivă este identic cu cel existent în Legea nr. 221/2009, atât anterior modificării prin O.U.G. nr. 62/2010, cât și ulterior acestei modificări, care a vizat doar introducerea unui plafon al despăgubirilor. Din modul de redactare rezultă cu claritate că după partea introductivă a art. 5 alin. (1), restul reglementării existentă în Legea nr. 221/2009, la lit. a), b) și c) al alin. (1), alin. (3), (4), (5) au rămas aceleași, singura modificare expresă fiind cea adusă alin. (2) al art. 5, în sensul că hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) și b) sunt supuse recursului, fiind eliminată astfel calea de atac a apelului în vederea accelerării soluționării acestor cereri.
Modificările legislative s-au circumscris astfel, obligativității respectării art. 1 alin. (4), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1) raportat la art. 116 din Constituție și art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale raportat la art. 14 din aceeași Convenție și cu Protocolul 12 adițional, menționate a fi încălcate în Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 (respectarea principiului egalității în drepturi a cetățenilor și cel al nediscriminării, precum și respectarea principiului neretroactivității). Legiuitorul a înțeles să adopte același text al dispozițiilor reparatorii reglementate de art. 5 din Legea nr. 221/2009, neînsușindu-și astfel, susținerile Curții Constituționale, în sensul că Legea nr. 221/2009 reprezintă, practic, o dublă reglementare după aproximativ 20 de ani de la adoptarea primului act normativ în acest sens, Decretul-lege nr. 118/1990 și cele privind diluarea scopului legii prin recunoașterea moștenitorilor de gradul II ca fiind persoane îndreptățite la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă. Stabilirea cuantumului despăgubirilor a fost lăsată în continuare în sarcina judecătorilor care, în baza aprecierii tuturor probelor vor stabili în mod diferențiat de la caz la caz, sumele la care M.F.P., în calitate de reprezentant al Statului Român va fi obligat a le plăti către persoanele îndreptățite.
S-a definit, astfel, cu claritate cadrul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, modificată prin Legea nr. 202/2010 ca fiind cel statuat prin asumarea obligațiilor Statului Român privind condamnarea clară și fără echivoc a totalitarismului și respectării principiilor Declarației de la Vilnius din 2009 a Adunării Parlamentare a O.S.C.E., acordându-se oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-a inclusiv, și care în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii formulează acțiune, dreptul de acordare a unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare și acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valoric bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri în echivalent prin Legea nr. 10/2001. Toate celelalte dispoziții din Legea nr. 221/2009 au rămas neschimbate, în forma adoptată inițial și publicată la data de 11 iunie 2009 în MO nr. 396.
Chiar dacă legiuitorul nu ar fi acționat în sensul menționat anterior, în speță, reclamantul se afla în situația de a avea o hotărâre de admitere în parte a acțiunii pronunțată de prima instanță, tribunalul, într-un litigiu declanșat anterior intervenirii Curții Constituționale prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, motiv pentru care procesului îi erau aplicabile dispozițiile legale de la momentul investirii instanței, Legea nr. 221/2009 nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, până la soluționarea tuturor căilor de atac, apel și recurs, deci până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești pentru considerentele arătate în decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale. A considera că cele două decizii din 21 octombrie 2010 ar retroactiva anulând temeiul de drept, art. 5 din Legea nr. 221/2009, ar afecta accesul liber la justiție garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, creând o situație discriminatorie în lumina art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la aceeași Convenție, precum și art. 1 din Primul Protocol adițional care definește noțiunea de bun actual, incluzând în această categorie creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o speranță legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate.
O interpretare contrară a aspectelor menționate anterior ar contraveni voinței legiuitorului și jurisprudenței constante a C.E.D.O. (P.C.N. SA și alții împotriva Belgiei; D. împotriva Franței, G. și G. împotriva Cehiei; T. împotriva Croației.)
Despre noțiunea de "speranță legitimă", Curtea a statuat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială”, în sensul articolului 1 din Primul Protocol, decât atunci când are „o bază suficientă în dreptul intern”, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (K. contra Slovaciei).
Tot potrivit jurisprudenței C.E.D.O., atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții (B. împotriva Poloniei, 22 iunie 2004).
Într-o hotărâre de dată recentă (10 februarie 2010), pronunțată în cauza K. și I.K. contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut că existența unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic reprezintă o „speranță legitimă” chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe, respectiv în anul 1998 „art. 9 din legea din 11 noiembrie 1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condițiile în care vor putea obține compensațiile morale (legea nu a fost adoptată de autoritățile interne)”. Curtea de la Strasbourg a apreciat că la momentul sesizării instanțelor interne reclamanții aveau, în baza art. 9 din legea din 11 noiembrie 1997 o creanță suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.
Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Articolul 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, potrivit căruia: „Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație", impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta într-o anumită manieră (T. c. Marii Britanii, hotărârea din 2009).
C.E.D.O. a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un „scop legitim" sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" (M. împotriva Belgiei, 13 iunie 1979).
În cauza B. împotriva României, C.E.D.O. a constatat încălcarea dispozițiilor art. 6 și art. 14 din Convenție, subliniind că:
Convenția nu le impune statelor contractante nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau prejudiciile cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția.
Cu toate acestea, dacă statele decid să adopte legi pentru a despăgubi victimele pentru nedreptățile comise în trecut, acestea trebuie aplicate cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru persoanele îndreptățite. În această privință, trebuie subliniat că incertitudinea, fie ea legislativă, administrativă sau jurisdicțională, este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia comportamentul statului.
Divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având competență în raza lor teritorială. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai să regleze aceste contradicții de jurisprudență.
Curtea concluzionează că această incertitudine jurisprudențială a avut ca efect lipsirea reclamantului de orice posibilitate de a obține beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002, în timp ce altor persoane care au efectuat o muncă forțată în afara D.G.S.M. li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de prevederile acestei legi.
În final, s-a arătat că, în măsura în care sunt prevăzute de legislația națională drepturile respective sunt drepturi patrimoniale în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Aceste concluzii sunt aplicabile și în cazul de față, deoarece Legea nr. 221/2009 reglementează drepturi patrimoniale pentru persoanele împotriva cărora s-au aplicat măsuri administrative sau judiciare cu caracter politic.
Art. 2 din Lege precizează că toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept, iar aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.
În art. 6 și 8 din Legea nr. 221/2009 se precizează că pe hotărârile judecătorești prin care au fost pronunțate astfel de condamnări se va menționa caracterul politic al acestora în cazul în care se solicită eliberarea unei copii, iar în cazul solicitării cazierului, acesta va fi eliberat conform Legii nr. 290/2004, art. 9 lit. c), modificat: „c) Amnistia, grațierea, prescripția executării pedepsei, reabilitarea, caracterul politic al condamnării”, urmărindu-se înlăturarea consecințelor acestor sentințe.
Statul român este responsabil pentru producerea prejudiciilor morale și materiale acestor persoane, iar prin Legea nr. 221/2009 și-a asumat obligația de a acorda despăgubiri acestora sau moștenitorilor lor, în vederea respectării obligațiilor asumate prin documentele internaționale menționate anterior.
Astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, tatăl reclamantului V.C. a fost condamnat la 8 ani închisoare conform art. 1 lit. c) din Legea nr. 16/1949, potrivit sentinței penale nr. 544 din 7 octombrie 1949 a Tribunalului militar Constanța și la 4 ani închisoare și confiscarea averii potrivit sentinței penale 198 din 20 iulie 1960 a Tribunalului Militar Constanța în baza art. 209 C. pen. pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale reprezentând condamnare cu caracter politic de drept conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În aceste condiții, având în vedere efectele condamnării politice suferită de autorul reclamantului, care a fost întemnițat timp de 11 ani din motive politice, asupra sănătății, profesiei, vieții de familie și reintegrării sociale ale acestuia, destinul său fiind schimbat ireversibil, s-a apreciat că instanța de fond în mod corect a admis în parte acțiunea, dar suma în cuantum de 15.000 euro acordată urmează a fi majorată la 50.000 euro. Sumele acordate ca despăgubiri morale nu trebuie să aibă un caracter derizoriu, cuantumul acestora urmând a reprezenta, alături de hotărârea judecătorească în care reține constatarea condamnării cu caracter politic de drept a condamnărilor pronunțate pentru faptele prevăzute în alin. (2) lit. a) al art. 1 din Legea nr. 221/2009, o reparație reală și suficientă raportată la condițiile concrete ale fiecărui caz și să aibă un caracter consistent în raport de costurile unei vieți decente. Statul are obligația de a achita aceste despăgubiri morale conform art. 5 din Legea nr. 221/2009, având în vedere că autorul reclamantului a fost condamnat pentru delictele de uneltire contra securității interne a R.P.R. prevăzută de art. 1 lit. c) din Legea nr. 16/1949 și uneltire împotriva ordinii sociale prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. a), b) și c) C. pen., ambele reprezentând condamnări cu caracter politic de drept, conform art. 1 alin. (2) lit. a) și g) din Legea nr. 221/2009.
Cuantumul despăgubirilor ce trebuie achitate de Statul Român în vederea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste, nu trebuie să fie mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept pentru comiterea unor crime și care pot pretinde despăgubiri în baza art. 504 și 505 C. proc. pen.
În cauzele: R. contra Rusiei, C. contra Rusiei, B. contra României, M. contra Turciei, M. și N. contra Rusiei, R. și I. contra Belgiei, D. și alții contra Rusiei, I. contra României, S. contra Rusiei, M. contra Rusiei, C.E.D.O. a reținut încălcarea de către statele contractante a dispozițiilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, fiind acordate despăgubiri morale al căror cuantum a fost cuprins între 6.500 – 20.000 euro.
Toate cauzele mai sus expuse prezintă puncte comune cu ceea ce a suportat vreme de 11 ani autorul reclamantului, fiind diferit doar arealul geografic, deseori limitrof, și situarea în timp a împrejurărilor ce s-au constituit în tratamente inumane sau degradante, precum și durata acestor tratamentelor inumane sau degradante.
Astfel cum s-a menționat și în considerentele deciziei nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, adoptarea de către fostele țări comuniste din Estul Europei a unor legi naționale care să prevadă expres măsuri concrete în vederea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste a reprezentat punerea în aplicare a rezoluției privind măsurile de lichidare a moștenirii fostelor regimuri totalitare comuniste din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei precedată de recomandarea din 07 mai 1992 adresată Comitetului de Miniștri în care este atrasă atenția asupra faptului că diferite țări din Europa Centrală și de Est au adoptat măsuri de decomunizare, incompatibile cu standardele europene în materie de drepturi ale omului, această problemă a fost reluată recent în declarația de la Vilnius a Adunării Parlamentare a O.S.C.E. adoptată în anul 2009, care reamintește Declarația din 1990 de la Copenhaga privind condamnarea clară și fără echivoc a totalitarismului.
Aceste acte comunitare sunt toate ulterioare adoptării de către România a Decretului-lege nr. 118/1990, astfel încât, este evident că țara noastră trebuia să adopte noi măsuri legislative pentru respectarea Rezoluției din anul 1996 și a Declarației din 2009. Ca țară membră a Uniunii Europene din ianuarie 2007, România are obligația să respecte normele comunitare și trebuie să interpreteze dreptul intern conform dreptului comunitar, păstrându-și autonomia națională procedurală. Actele comunitare obligatorii sunt regulamentul, directiva și decizia. Recomandările și avizele sunt de cele mai multe ori invitații adresate Statelor Membre de a-și modifica legislația națională și de a o adapta în cadrul general propus și preced actele obligatorii. În cauza G. Curtea Europeană de Justiție a arătat că instanțele naționale sunt obligate să țină cont de recomandările pertinente atunci când soluționează litigiile supuse judecății lor, mai ales atunci când contribuie la interpretarea măsurilor naționale adoptate pentru implementarea lor sau când sunt destinate să completeze prevederi comunitare obligatorii.
Curtea Europeană de Justiție a determinat creșterea competențelor instanțelor naționale prin transformarea acestora în instanțe comunitare de drept comun și a creat teoria potrivit căreia persoanele fizice sau juridice care au suferit prejudicii ca urmare a neaplicării sau aplicării necorespunzătoare a dreptului comunitar de către autoritățile unui Stat Membru se pot adresa instanțelor naționale pentru a obține repararea prejudiciului suferit ca urmare a încălcării imputabile a prevederilor dreptului comunitar. Pentru a fi îndeplinite cumulativ cele trei condiții ce atrag răspunderea statului trebuie să se constate atitudinea imputabilă statului constând în lipsirea propriilor cetățeni de un drept conferit de un act comunitar prin netranspunerea acestuia. Principiul răspunderii se aplică indiferent de organul de stat a cărei acțiune sau omisiune a generat încălcarea, deoarece el este considerat un tot unitar al celor trei puterii: legislative, judiciare și executive. Temeiul răspunderii îl constituie principiul eficacității dreptului comunitar și principiul ocrotirii efective a drepturilor conferite de acesta cetățenilor statului respectiv.
În cauza K., Curtea a Statuat că principiul răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate particularilor în urma încălcării dreptului comunitar este aplicabil și atunci când încălcarea derivă dintr-o hotărâre judecătorească dată în ultimă instanță. Astfel, o răspundere deosebită revine instanțelor judecătorești în aplicarea și interpretarea dreptului comunitar, astfel cum rezultă și din dispozițiile art. 148 din Constituția României care la alin. (2) precizează că, urmare a aderării la U.E., prevederile tratatelor constitutive ale U.E., precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Activitatea de interpretare a legii naționale și comunitare și de evaluare a situației de fapt și a probelor este o parte esențială a activității instanțelor judecătorești ce poate conduce la încălcări ale dreptului comunitar. Instanța națională este obligată ca atunci când trebuie să aplice o lege de implementare a unui act comunitar să ia în considerare nu numai legea respectivă, ci întreg ansamblul regulilor de drept național și să le interpreteze pe toate acestea în lumina actului comunitar pentru a pronunța o soluție conformă pe cât posibil cu scopul urmărit de acesta. Judecătorul național însărcinat potrivit competenței sale să aplice dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplina eficacitate a acestor norme, lăsând neaplicată, din oficiu dacă este necesar orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar și ulterioară, fără a solicita sau aștepta eliminarea preliminară a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamantul V.I., pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. București și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.
Reclamantul V.I., a criticat decizia sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susținând în esență că instanța nu a avut în vedere întreaga situație de fapt în aprecierea valorilor de care a fost privat autorul cât și aceasta în nume personal, precum și consecințele avute pe plan social și profesional, ulterior condamnării.
S-a susținut că în raport de valorile lezate, durata măsurii, intensitatea cu care s-a resimțit aplicarea acestora și consecințele avut pe plan social și profesional se impune admiterea acțiunii și acordarea sumei solicitate cu titlu de daune morale.
S-a criticat decizia și în ce privește nepronunțarea instanței asupra criticii privind neacordarea cheltuielilor de judecată solicitate la instanța de fond.
Statul Român prin M.F.P. a criticat decizia invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs s-au susținut următoarele:
Este greșită reținerea instanței de apel potrivit căreia după publicarea in M. Of. a deciziilor nr. 1354, nr. 1358 si nr. 1360 din 21 octombrie 2010, legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii supusa controlului de constituționalitate, prin Legea nr. 202/2010, înțelegând sa respecte obligația constituționala prevăzuta de art. 147 alin. (1) din Legea fundamentala, în sensul ca a adoptat in continuare textul art. 5 alin. (1), partea introductiva, in mod identic cu cel existent in Legea nr. 221/2009.
Legea nr. 202/2010 privind accelerarea soluționării proceselor a fost publicata in M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010, iar deciziile Curții Constituționale menționate mai sus au fost publicate in M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, deci ulterior publicării Legii nr. 202/2010. Prin urmare, legiuitorul nu avea cum sa intervină in temeiul art. 147 alin. (1) din Legea fundamentala, prin Legea nr. 202/2010, înainte de publicarea in M. Of. a deciziilor nr. 1358/2010 si nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale.
Criticabila este motivarea instanței cu privire la consecințele deciziei Curții Constituționale asupra dreptului apelantului reclamant, din perspectiva art. 6 al C.E.D.O., care garantează dreptul la un proces echitabil.
Ca în cauza de fata, se constata, pe de o parte, ca nu este vorba de o intervenție a legiuitorului, ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului sau este o autoritate publica independenta si al cărei scop este garantarea supremației Constituției, iar pe de alta parte, intervenția a avut loc in principal pentru a înlătura un paralelism legislativ, contrar normelor de tehnica legislativa.
În acest context, nu se poate considera ca s-a produs o inculcare a art. 6 din C.E.D.O., care consacra dreptul la un proces echitabil, in condițiile in care la momentul pronunțării deciziilor de către Curtea Constituționala, cauza aflându-se în faza apelului, hotărârea primei instanțe nefiind definitiva, nu se poate retine existenta unui drept câștigat, stabilit în mod definitiv de către autoritatea judiciara. În acest context, nu devin incidente nici prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, având în vedere caracterul nedefinitiv al hotărârii atacate.
Principiul nerectroactivității se aplica doar acelor situații care si-au epuizat efectele, definitiv si complet, înainte de intrarea in vigoare a legii noi, rezultate din constatarea neconstituționalității art. 5 din Legea 221/2009, nu si acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.
Efectele pentru viitor date deciziilor instanței constituționale, in controlul "a posteori", semnifica faptul ca ele nu se aplica situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, or, in cazul de fata, hotărârea de prima instanța este atacata cu apel.
Cum apelul este o cale de atac devolutiva, judecata de apel fiind tot o judecata de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cat litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitiva si care sa consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecații.
S-a criticat hotărârea instanței de apel si sub aspectul speranței legitime in ceea ce privește dreptul de creanța, in sensul art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenție.
Sub acest aspect s-a arătat faptul ca nu se poate retine existenta unei "speranțe legitime" a reclamantului la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale.
Conform jurisprudenței C.E.D.O., "speranța legitima" este legata de modul in care o cerere de chemare in judecata poate fi soluționata in raport de dreptul intern; o asemenea speranța trebuie sa aibă o baza suficienta in acea lege, respectiv sa fie susținuta de temei rezonabil justificat intr-o norma de drept cu o baza legala solida.
În această situație, dreptul la despăgubiri nu se năștea ex lege (automat), ci era supus condiției de a formula o cerere; petentul nu putea astfel sa se aștepte ca dreptul sau la despăgubiri se va materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupunea trecerea unei perioade de timp și în cursul căreia autoritățile trebuiau să verifice dacă petentul îndeplinea condițiile pentru acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate retine ca un act legislativ care, la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituționale esențiale, fiind găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menționat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenței Curții Europene.
Instanța trebuia sa tina seama de faptul ca dispoziția legala referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulata nu ca urmare a unui mecanism ad hoc, extraordinar, nefiind abrogata de legiuitor, neputându-se invoca o procedura neechitabila, prin schimbarea normelor legale in timpul desfășurării procesului declanșat de reclamanta, ci aceste dispoziții legale si-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, situație în care nu se poate vorbi despre faptul ca speranța legitima ar fi devenit iluzorie.
Acest aspect este în acord cu jurisprudența C.E.D.O., cât timp instanța de contencios european a reținut ca art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marja de apreciere în reglementarea mijloacelor si proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar anterior.
Actuala ordine constituționala din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională pentru ca altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic.
Acest aspect rezultă și din Hotărârea C.E.D.O. pronunțată în cauza S. și alții contra Bulgariei. Dat fiind similaritatea situațiilor, aprecierile Curții Europene din hotărârea menționata, sunt valabile integral în speța de față.
Curtea Europeana a considerat ca simpla posibilitate recunoscuta prin lege unor persoane de a obține, in urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite in trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atât timp cat, deznodământul judiciar este incert pana la momentul finalizării procesului. În fine Curtea Europeana a observat ca noțiunea de discriminare prevăzuta in art. 14 din Convenție, nu este una automata, astfel ca nu are loc o încălcare a art. 1 din Protocolul 1, nu se poate face aplicabilitatea art. 14.
În aceste condiții instanța de apel era ținuta de deciziile Curții Constituționale, cu atât mai mult cu cat Curtea Constituționala s-a pronunțat ca aceste decizii prin care se constata neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o Ordonanță a Guvernului sunt obligatorii si opozabile erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești. Obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel si pentru celelalte persoane fizice si juridice, decurge din principiul înscris in art. 51 din Constituție, potrivit căruia "Respectarea Constituției, a supremației sale si a legilor este obligatorie". Or, art. 145 alin. (2) din Constituție prevede ca "Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii si au putere numai pentru viitor".
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost admisa excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale prevederile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.
Ca o consecința a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, s-a constatat ca "prevederea normativa a cărei neconstituționalitate a fost constatata nu mai poate fi aplicata de nici un subiect de drept încetându-si de drept efectul, pentru viitor.
Așadar având in vedere ca dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale trimiterile la acesta norma au rămas fără obiect.
Ministerul Public – Parchetul de le lângă Curtea de Apel București a criticat decizia invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-au susținut următoarele:
Prin art. XIII din Legea nr. 202/2010 s-au adus modificări Legii nr. 221/2009 însă față de redactarea și textul modificării introduse prin Legea nr. 202/2010, rezultă, fără echivoc, că intenția legiuitorului a fost aceea de a modifica reguli de competență și de procedură în materia Legii nr. 221/2009, și nu cum în mod greșit a interpretat instanța de apel conținutul acestor modificări.
Argumentul folosit de instanța de apel în susținerea ideii că, prin modificările sus menționate legiuitorul a înțeles să nu țină cont de decizia Curții Constituționale, este fals sau cel puțin formal. Faptul că intrarea în vigoare a modificărilor aduse Legii nr. 221/2009 prin textul art. XIII din Legea nr. 202/2010 a avut loc ulterior publicării deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în M. Of., nu poate fi interpretat ca o reiterare a art. 5 alin. (1) lit. a) având în vedere că Legea nr. 202/2010 a fost adoptată de legiuitor anterior pronunțării deciziei sus menționate.
Privitor la aplicarea dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului în dreptul intern, s-a arătat că aceasta se poate face doar în situația prevăzută de art. 20 alin. (2) din Constituție, respectiv, când se invocă o contrarietate între norma internă privitoare la un drept protejat de convenție și dispozițiile acesteia.
Prin decizia apelată s-a recunoscut efectul deciziei Curții Constituționale, însă, tot instanța de apel a constatat, în mod greșit și nelegal, că această soluție de respingere a acțiunii ar determina încălcarea mai multor dispoziții ale Convenției mai sus menționate.
Prin interpretarea dată efectelor deciziei de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a pus semnul egalității, ca efecte juridice, între abrogarea unei norme juridice (care provine de la legiuitor și duce la crearea unui conflict de legi în timp, ivindu-se problema juridică a aplicării legii materiale în timp) și încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituționalității lor.
În ceea ce privește susținerea că, declararea neconstituționalității textului de lege în discuție ar duce la încălcarea articolului 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu se poate reține existența unei „speranțe legitime" a reclamanților la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral și care ar fi devenit iluzorie ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 din Legea nr. 221/2009. Conform jurisprudenței C.E.D.O., speranța legitimă este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern; o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în lege, respectiv să fie susținută printr-o normă de drept cu o bază legală solidă. În speță, dreptul la despăgubiri nu s-a născut automat, ci era supus condiției de a formula o cerere. Petentul, de asemenea, nu putea să se aștepte că dreptul său la despăgubiri se va materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupunea trecerea unei perioade de timp în care autoritățile (instanța) trebuiau să verifice dacă petentul îndeplinea sau nu condițiile pentru acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate reține că un act legislativ, care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituționale și a fost și găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate să reprezinte o bază legală solidă, în sensul jurisprudenței C.E.D.O.
De asemenea, nu se poate reține motivarea instanței de apel în sensul că avem de a face cu o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamanți. Dispoziția legală referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc și nici nu a fost abrogată de legiuitor; aceste dispoziții și-au încetat efectul ca urmare a unei operațiuni normale într-un stat de drept, și anume exercitarea controlului de constituționalitate.
Această interpretare este în acord cu jurisprudența C.E.D.O. (cauza S. contra Bulgariei), instanța de contencios european reținând că art. 1 din protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar anterior.
Hotărârea instanței de apel este nelegală sub aspectul prevăzut de art. 20 alin. (2) din Constituția României.
Art. 20 alin. (2) din Constituție stipulează: „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile". Invocând acest articol din legea fundamentală, instanța de apel a procedat la analiza reglementărilor internaționale, pentru a găsi un temei de drept al pretențiilor reclamanților, fără a indica textele de lege interne neconcordante în materie, cu dispozițiile Convenției. Instanța de apel ar fi trebuit să procedeze la o cercetare in concret a împrejurării dacă modul în care legea este interpretată și aplicată riscă sau nu să conducă la încălcarea Convenției, observând că, în materia despăgubirilor ca urmare a condamnărilor politice, statul român a adoptat o serie de acte normative prin care s-au acordat drepturi, inclusiv bănești, persoanelor persecutate în perioada comunistă (art. 4 din Decretul-lege nr. 18/1990).
Prin urmare, instanța de apel ar fi trebuit să ia act de decizia de neconstituționalitate în sensul că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele, să examineze cu prioritate motivul de apel de odine publică invocat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de pârâtul Statul Român prin M.F.P., și pe fond să respingă acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.
Recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe Curtea de Apel București și pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului București sunt fondate, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție iar recursul declarat de reclamantul V.I. este nefondat.
Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.
Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.
Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.
Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”
Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 22 februarie 2011, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 9 decembrie 2010, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Astfel, chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.
Greșită este și reținerea instanței, că prin Legea nr. 202/2010 puterea legiuitoare și-a îndeplinit obligația impusă de dispozițiile art. art. 147 din Constituție, în sensul că a adoptat o lege prin care a pus în acord dispozițiile declarate ca fiind neconstituționale cu Constituția și nu a dispărut astfel temeiul juridic al acțiunii.
De remarcat este că Legea nr. 202/2010 a fost publicată în M. Of. la data de 26 octombrie 2010 iar deciziile Curții Constituționale au fost publicate la data de 15 noiembrie 2010.
Modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin Legea nr. 202/2010, au privit regulile de competență și de procedură în soluționarea litigiilor întemeiate pe Legea nr. 221/2009, și nu aspecte privind dreptul subiectiv.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ, a admite recursurile declarate de Statul Român prin M.F.P. și Ministerul Public, a modifica decizia în sensul admiterii apelurilor declarate de Statul Român prin Ministerul Public împotriva sentinței, pe care o va schimba în tot, în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.
În considerarea acelorași argumente, se constată că în cauză, criticile formulate de către recurentul reclamant, sunt nefondate, avându-se în vedere că în prezent nu mai exista temeiul juridic al acțiunii, critica privind cuantumul daunelor moral fiind lipsită de interes.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului București împotriva deciziei nr. 198/ A din 22 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă pe care o modifică în sensul că admite apelurile declarate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului București împotriva sentinței nr. 1185 din 02 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă pe care o schimbă în tot.
Respinge acțiunea formulată de reclamantul V.I. împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului București ca neîntemeiată.
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva aceleiași sentințe.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul V.I. împotriva susmenționatei decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2012.