Late payment penalties for commercial lease rejected due to failure to prove invoice communication

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 2615 din 3 aprilie 2001 a Tribunalului București, secția comercială, s-a respins acțiunea precizată, formulată de reclamanta sucursala pentru administrarea imobilelor de protocol și a sediilor autorităților publice București, în contradictoriu cu pârâta Fundația C.F.N.T. București, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Potrivit acțiunii precizate, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 4.953.498 lei, reprezentând penalități de întârziere, rezilierea contractului de locațiune și prestări servicii nr. 144 din 12 februarie 1998, precum și evacuarea pârâtei din spațiul situat în București.

Părțile au încheiat contractul de locațiune și prestări servicii nr. 144 din 11 februarie 1999. Prin contract reclamanta a transmis folosința temporară a spațiului din București, până la data de 31 decembrie 2001.

Conform contractului, reclamanta s-a obligat să asigure pârâtei servicii privind curățenia, paza clădirii, căldura, apa, P.S.I., telefonia secundară, transportul pe verticală (lift), executarea lucrărilor de întreținere și reparații, livrarea de energie electrică, combustibil, energie termică, apă, canal, salubritate și telefonie. În situația în care pârâta nu achită în termen sumele datorate, va plăti penalități de întârziere.

Reclamanta nu a făcut dovada că a emis facturile și le-a comunicat pârâtei, în condițiile art. 5 din contract, care prevede că plata se va face în termen de 5 zile de la emiterea facturii. Or, în lipsa unei facturi, care să aducă la cunoștință pârâtei suma pe care o datorează, nu pot fi datorate penalități de întârziere și nici nu se poate stabili data de la care acestea sunt datorate.

Astfel fiind, reclamanta nu a făcut dovada pretențiilor și nici că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract cu rea credință.

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia nr. 1335 din 11 octombrie 2001, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței instanței de fond.

De reținut că în fața instanței de apel, la termenul de judecată de la data de 11 octombrie 2001, reclamanta și-a precizat din nou acțiunea, în sensul că renunță la capetele de cerere privind rezilierea contractului și evacuarea pârâtei.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta, numai cu privire la soluționarea capătului de cerere referitor la plata penalităților de întârziere, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată următoarele:

În mod greșit instanța de apel a reținut că nu a probat pretențiile privind plata penalităților de întârziere, deoarece a depus la dosar facturile și dispozițiile de plată aferente penalităților datorate, în valoare de 4.953.498 lei, precum și centralizatoarele de facturi aflate în sold ca neachitate și în care sunt specificate atât valoarea debitului, cât și data facturii, data scadenței, data încasării, valoarea încasată, numărul de zile de întârziere, procentul de penalizare pe fiecare tip de prestație, precum și suma totală de penalizare.

Recursul este nefondat.

Este adevărat că reclamanta a depus actele sus menționate, însă nu a administrat probe din care să reiasă că facturile au fost comunicate pârâtei, respectiv, că aceasta le-a primit. În condițiile în care pârâta nu a primit facturile, nu era în măsură să efectueze plata chiriei sau a utilităților ori a serviciilor ce i s-au prestat, întrucât nu cunoștea suma pe care avea să o achite. În acest sens, chiar și art. 6 alin. (5) din contract prevede că, în cazul în care beneficiarul nu a primit, până la data de 30 ale lunii, factura, data de la care încep să curgă penalitățile se devansează cu un număr de zile egal cu cel al întârzierii.

Or, pe facturile depuse la dosar nu este nici o mențiune din care să rezulte că au fost primite de pârâtă sau că au fost acceptate, iar reclamanta nu a făcut dovada că a expediat facturile către pârâtă sau că aceasta a refuzat primirea lor, deși, potrivit art. 1169 C. civ., avea obligația să facă o asemenea dovadă.

Sub aspectul analizat, Curtea reține că reclamanta nu a probat obligațiile comerciale în condițiile art. 46 C. com.

Față de înscrisurile depuse la dosar, soluția instanței de fond, cât și a instanței de apel este corectă.

În concluzie, recursul este neîntemeiat și, respectiv, nu îndeplinește condițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. și, ca atare, se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, prin sucursala pentru administrarea imobilelor de protocol și a sediilor administrației publice, împotriva deciziei nr. 1335 din 11 octombrie 2001 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 11 iulie 2003.