Applicability of constitutional invalidation of compensation law to pending civil litigation lacking a final judgment.

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 974 din 25 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta P.A.M. și a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata, către reclamantă, a sumei de 80.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru autorul său, I.P., în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății.

În pronunțarea acestei sentințe, prima instanță a reținut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea Statului Român la plata sumei de 1.000.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul care i-a fost cauzat prin condamnarea penală suferită de tatăl său pe perioada regimului comunist.

Cererea a fost formulată atât în nume personal, cât și în calitate de moștenitoare a tatălui.

În nume personal, reclamanta a solicitat despăgubiri, în principal, pentru deportarea în Bărăgan, la data de 17-18 iunie 1951.

Din relațiile din 28 ianuarie 1991 comunicate de Ministerul de Interne rezultă că reclamanta P.A.M. a fost dislocată împreună cu familia prin decizia M.A.I. nr. 200 din 18 iunie 1951 în localitatea Borcea, iar restricția a fost ridicată prin decizia M.A.I. nr. 6200, la data de 20 decembrie 1955.

În raport cu datele de stare civilă, Tribunalul a reținut că reclamanta este născută la data de 15 octombrie 1942, astfel că, în intervalul dislocării, avea vârsta de 9-13 ani (fila 203).

Așadar, reclamanta a suferit o măsură cu caracter administrativ, care se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 5 alin. (1) teza finală din Legea nr. 221/2009.

Reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte că tatăl său a suferit o măsură cu caracter politic, respectiv dosar de urmărire de la C.N.S.A.S. ori hotărâri de condamnare, astfel că măsura nu are caracter politic, ci administrativ.

Din probele administrate de reclamantă, nu au rezultat consecințe ulterioare asupra stării de sănătate ca un efect al acestei măsuri, nici nu au împiedicat-o să dezvolte ulterior o carieră profesională.

Ca reparație pentru suferința îndurată de reclamantă, din declarația autentificată din 07 aprilie 2010 la B.N.P. – C.C.A.S.M., rezultă că aceasta a beneficiat și de drepturi acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 (fila 710).

De asemenea tot cu titlul de reparație morală, ulterior, prin decizia nr. 418 din 11 aprilie 2001, Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă i-a acordat reclamantei calitatea de luptător în rezistența anticomunistă (fila 204).

Reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte că reparația atât morală, cât și materială, acordată de Statul Român pentru prejudiciul moral suferit de către tatăl său nu este suficientă și rezonabilă.

În ceea ce privește jurisprudența C.E.D.O., Tribunalul a reținut că, în Cauza Beian împotriva României, Curtea a statuat următoarele: „32. Curtea reafirmă imediat că Convenția nu impune statelor contractante nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau prejudiciile cauzate înainte de a ratifica Convenția (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecky împotriva Slovaciei [GC], nr. 44912/98, paragraful 35, CEDO 2004-IX).”

Instanța a considerat că reparația morală pretinsă de reclamantă a fost deja acordată de Statul Român, că reclamanta a primit o reparație echitabilă, atât ca recunoaștere morală, cât și ca reparație efectivă, materială, prin acordarea pensiei, motiv pentru care a respins prezenta acțiune în ceea ce o privește, ca neîntemeiată.

În calitate de moștenitor, reclamanta a solicitat despăgubiri pentru suferințele fizice și morale îndurate de către tatăl său, I.P.

Din hotărârea emisă de M.A.I. rezultă că P.I. s-a născut la data de 01 noiembrie 1989 în comuna Covrigi, raionul Strehaia - Craiova, și, ca ocupație, a fost polițist în perioada 1922-1945, iar în perioada 1951-1956 a fost dislocat în Bărăgan (filele 27, 28).

Prin sentința penală nr. 2/09 ianuarie 1958 pronunțată de Tribunalul Militar în Dosarul nr. 2570/1957, P.I. a fost condamnat la 3 ani de detenție și confiscarea averii, pedeapsă care, însă, a fost constatată ca fiind grațiată (filele 324-327).

Se reține că, până la data constatării intervenirii grațierii, P.I. a fost arestat preventiv.

Prin sentința penală nr. 217 din 26 aprilie 1960 pronunțată de Tribunalul Militar Craiova în Dosarul penal nr. 113/1960, P.I. a suferit o nouă condamnare penală, pedeapsa aplicată fiind de 5 ani închisoare și 3 ani interdicție corecțională pentru săvârșirea infracțiunii de „uneltire contra ordinei sociale” (filele509-514), definitivă prin decizia nr. 1051 din 17 iunie 1960 pronunțată de Tribunalul Militar de Regiune Militară București în Dosarul nr. 981/1960 (filele 526-528).

Această pedeapsă a fost grațiată ulterior, astfel cum rezultă din adresa din 21 ianuarie 1958 emisă de Tribunalul Militar, grațierea fiind privită ca o măsură de recunoaștere implicită a pedepsei disproporționate cu gravitatea faptei, precum și o reparație morală și materială făcută din inițiativa statului (fila 323).

Ulterior, prin decizia nr. 120 din 23 mai 1961 pronunțată de Tribunalul Suprem în Dosarul nr. 103/1961, a fost admis recursul declarat de Procurorul General al R.P.R., iar pedeapsa a fost redusă de la 5 ani închisoare corecțională la 3 ani (fila 563), aceasta din urmă constituind o dovadă de recunoaștere a sancțiunii exagerat de severe aplicată de către stat și diminuată chiar la inițiativa reprezentantului statului în această materie, respectiv Procurorul General.

Prin decizia M.A.I. nr. 200 din 18 iunie 1951, P.I. împreună cu familia a fost dislocat în localitatea Borcea, iar restricția a fost ridicată prin decizia M.A.I. nr. 6200, la data de 20 decembrie 1955.

Ca acte de reparație ulterioare Revoluției din decembrie 1989, prin decizia nr. 193 din 31 ianuarie 2002, Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă i-a acordat mamei reclamantei – P.M. - calitatea de luptător în rezistența anticomunistă (fila 205).

Prin decizia nr. 135 din 24 ianuarie 2002, Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă i-a acordat tatălui reclamantei - P.I. - calitatea de luptător în rezistența anticomunistă (fila 206).

Întrucât decesul lui P.I. a survenit anterior anului 1989, dreptul la reparație se va naște în patrimoniul defunctului, potrivit art. 1 alin. (1) și 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, din probe rezultând neîndoielnic că acesta a fost persecutat din motive politice, dispoziții care se coroborează cu cele de la art. 4 alin. (1) și (2) din aceeași lege.

În ceea ce îl privește pe P.I. rezultă neîndoielnic că măsura dislocării a avut un caracter politic, nu se poate reține acest caracter și în ceea ce o privește pe reclamantă, care a suferit consecințele numai în calitate de membru al familiei, la data luării măsurii fiind copil în vârstă de 9 ani, astfel cum a fost deja arătat anterior.

Pentru aceste considerente, a admis capătul doi de cerere și a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 80.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru autorul său, I.P., în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății.

Împotriva acestei decizii au declarat apel părțile și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Prin decizia civilă nr. 120/ A din 08 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București; a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă P.A.M.; a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat pe pârât la plata, către reclamantă, a sumei totale de 100.000 euro, în echivalent în lei la data plății, compusă din 95.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de P.I. și 5.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă și la 1.700 lei cheltuieli de judecată în apel.

Curtea a reținut că legiuitorul a asimilat condamnărilor politice, prin raportare directă la rațiunile politice care au existat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, măsura administrativă dispusă în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, pe care a menționat-o în mod expres în textul art. 3 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Or, câtă vreme, prin decizia M.A.I. nr. 200 din 18 iunie 1951, s-a dispus dislocarea atât a apelantei reclamante, cât și întregii sale familii, rezultă că această măsură administrativă a avut caracter politic față de toate persoanele cărora le-a fost aplicată, respectiv, atât față de apelanta reclamantă, cât și față de tatăl său.

În ceea ce privește persoanele cărora legiuitorul le-a conferit legitimare activă pentru acordarea reparațiilor în temeiul Legii nr. 221/2009, prin art. 5 lit. a) din actul normativ, au fost indicați ca beneficiari ai legii atât persoana care a fost victima măsurilor cu caracter politic, cât și soțul/ soția și descendenții de gradul I și de gradul al II-lea.

Textul de lege plasează, așadar, pe poziții de egalitate procesuală activă persoana condamnată (dar aflată în viață) și soțul sau descendenții persoanei condamnate, dar care a decedat, identitatea de tratament juridic acordată de legiuitor acestor categorii de persoane rezultând din folosirea conjuncției copulative ”precum și”, cu indicarea clară a momentului când soțul/descendenții dobândesc legitimare procesuală activă “după decesul acestuia (persoanei condamnate)”.

Legea nu distinge momentul în care a avut loc decesul (în timpul condamnării, în timpul regimului comunist, după Revoluția din decembrie 1989, dar înainte de intrarea în vigoare a legii, după intrarea în vigoare a legii), astfel încât nici interpretul legii - instanța - nu are dreptul să facă o asemenea distincție.

Dacă unui condamnat politic nu i s-a reparat prejudiciul suferit și a murit până la adoptarea Legii nr. 221/2009 nu înseamnă că acesta nu mai are dreptul la despăgubiri, prin urmașii săi stipulați expres în lege (soțul/soția, descendenții gradul I și II).

Prin urmare, apelanta reclamantă este îndreptățită a beneficia de măsurile reparatorii reglementate prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit personal, ca urmare a dislocării dispusă prin decizia M.A.I. nr. 200 din 18 iunie 1951, dar și în calitate de descendentă a tatălui său, împotriva căruia a fost luată aceeași măsură.

De asemenea, apelanta reclamantă este îndreptățită a beneficia de măsurile reparatorii reglementate prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnărilor penale pronunțate împotriva tatălui său.

Curtea a apreciat că faptele pentru care autorul apelantei reclamante a fost condamnat se încadrează în prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, ceea ce o îndreptățește a beneficia de măsurile reparatorii reglementate prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei condamnări, în calitate de descendent gradul I al persoanei condamnate, legitimare stipulată expres în lege.

Apelanții Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, au invocat decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, în raport de care apreciază că acțiunea reclamantei a rămas lipsită de temei legal.

Curtea a analizat consecințele deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor apelanților reclamanți din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a articolului 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

Astfel, art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, impune și respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.

Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fața legii. Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.

Or, aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare, art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, potrivit căruia „Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”, impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii, hotărârea din 2009).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă”, adică dacă nu urmărește un „scop legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat” (cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pag. 16, paragraful 33).

Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Or, astfel cum s-a arătat deja, instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că „violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite”.

Mai mult, chiar Curtea Constituțională a constatat, în considerentele deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit. Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu și mai multă tărie în cazul dat), că, prin neacordarea nici unei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră cel puțin o hotărâre judecătorească în primă instanță, cum este și cazul apelanților reclamanți, s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.

Prin urmare, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, în funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Curtea Europeană a atras atenția asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența soluționarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unul imposibil de câștigat (cauza Satka și alții c. Greciei, hotărârea din 27 martie 2003, cauza Crișan c. României, hotărârea din 27 mai 2003).

Principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil se opun, cu excepția unor motive imperioase de interes general, ingerinței puterii legiuitoare în administrarea justiției, în scopul de a influența deznodământul judiciar al litigiului și impun ca motivele invocate pentru a justifica asemenea măsuri să fie analizate cu cea mai mare circumspecție (cauza Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994). Acest principiu se aplică și legilor interpretative, adică cele promulgate pentru a clarifica dispoziții legale anterioare (cauza Smokovitis și alții c. Greciei, hotărârea din 11 aprilie 2002), fiind avute în vedere toate regulile aplicabile ce influențează deznodământul judiciar al unui proces, de la cele care reglementează raporturile juridice pe fond, până la cele care influențează altfel soluția, spre exemplu, situația modificărilor criteriilor de evaluare a unui imobil expropriat, cu consecința diminuării cuantumului despăgubirii (cauza Matteoni c. Italiei, hotărârea din 17 iulie 2008 și cauza Piscane c. Italiei, hotărârea din 27 mai 2008).

În ceea ce privește garanția egalității armelor, Curtea reamintește că, în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui just echilibru între interesele părților. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, s-a apreciat că această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din CEDO.

În același sens, în doctrină se consideră că intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței acestui drept.

Nu în ultimul rând, Curtea a reținut că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează, în esență, dreptul de proprietate.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea „bunuri” privește atât „bunurile actuale” având o valoare patrimonială (cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983), cât și, în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o „speranță legitimă” că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții împotriva Belgiei; cauza Draon împotriva Franței, cauza Gratzinger și Gratzingerova împotriva Cehiei; cauza Trgo împotriva Croației).

Despre noțiunea de „speranță legitimă”, Curtea a statuat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială”, în sensul articolului 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky c. Slovaciei, par. 52).

Tot potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și, implicit, Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții (cauza Broniowski împotriva Poloniei, hotărârea din 22 iunie 2004).

Prin urmare, câtă vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, se poate aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare, de către instanțele interne.

Relevante în analiza problemei de drept ce se cere a fi dezlegată sunt și deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Beian contra României nr. 1 (hotărârea din 6 decembrie 2007) și Driha contra României, hotărârea din 21 februarie 2008).

În virtutea considerațiilor expuse, Curtea a constatat că, în speță, apelanta reclamantă se află în situația de a avea o hotărâre de admitere pronunțată de prima instanță, într-un litigiu declanșat anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul învestirii instanței, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenției și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de către instanța națională, prima chemată să aplice Convenția.

Această apreciere este în acord și cu regulile aplicării legii civile în timp (raportul juridic de drept civil substanțial se naște ca urmare a manifestării de voință a persoanei fizice, în sensul de a beneficia de drepturile civile recunoscute de legea civilă în vigoare la momentul declanșării litigiului, conform regulii tempus regit actum, iar, în ipoteza pronunțării unei hotărâri judecătorești, verificarea cerințelor impuse de lege a fost deja realizată), cu principiul conform căruia, în căile de atac, se analizează legalitatea și temeinicia unor soluții, în raport cu legea în vigoare la data pronunțării lor, legea nouă substanțială putându-se aplica litigiilor declanșate anterior doar daca aceasta conține dispoziții mai favorabile decât legea sub imperiul căreia aceste litigii au fost declanșate și cu efectele deciziilor Curții Constituționale.

În acest sens, conform art. 147 alin. (4) din Constituție, „Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. Efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului neretroactivității, o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, de natură a asigura securitatea juridică și încrederea în sistemul de drept, contribuind, în acest fel, la consolidarea statului de drept.

În consecință, efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca neconstituționale.

Nu în ultimul rând, potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992, autoritățile legislative ale statului (Parlamentul sau Guvernul) ar fi putut ca, într-un interval de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, ceea ce nu s-a întâmplat.

O astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în jurisprudența sa, reținând că incertitudinea - indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau că ține de practicile urmate de autorități - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului. Într-adevăr, atunci când este în joc o chestiune de interes general, autoritățile publice sunt obligate să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență (vezi, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei).

Prin urmare, Curtea a constatat că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând, astfel, dispozițiile art. 20 din Constituția României.

În speță, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, Curtea a avut în vedere că, prin măsura administrativă luată împotriva autorului apelantei reclamante prin decizia 200/1951, prezumată de drept ca având caracter politic, acestora le-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare, neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința, inclusiv, a unor inconveniente de ordin fizic cauzate de pierderea confortului, fiind afectate, totodată, acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia tipică în durerea morală încercată de victimă.

Fără îndoială că mutarea forțată într-o altă localitate și stabilirea domiciliului obligatoriu, fundamentate pe criterii exclusiv politice, reprezintă o formă a lipsirii de libertate, ce a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanelor în cauză, inclusiv după momentul încetării măsurii, chiar dacă la acel moment reclamanta era la vârsta copilăriei, fiindu-i afectate, din cauza condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața familială și socială, accesul la educație și formare profesională, imaginea și chiar sursele de venit.

În ceea ce privește cuantificarea prejudiciului moral suferit de autorul apelantei reclamante prin condamnările cu caracter politic pronunțate prin sentințele penale nr. 2 din 09 ianuarie 1958 a Tribunalului Militar în Dosarul nr. 2570/1957 și nr. 217 din 26 aprilie 1960 a Tribunalul Militar Craiova în Dosarul penal nr. 113/1960, Curtea a ținut seama de durata privării de libertate (4 ani și 6 luni), precum și de consecințele perioadei de detenție asupra sănătății. Astfel, Curtea a avut în vedere că grațierea ultimei pedepse a intervenit în anul 1964, iar decesul tatălui reclamantei a intervenit în același an, la câteva luni de la punerea sa în libertate.

De asemenea, situația de deținut și, mai ales, cea de deținut politic i-a creat un statut care, la nivelul anilor când a intervenit condamnarea, nu îi asigura, ulterior punerii în libertate, un tratament similar unui om liber, privind noțiunea de libertate individuală ca un drept fundamental, afirmat indiferent de orientarea politică a statului dintr-un anumit interval istoric.

Totodată, s-au avut în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1)1 din Legea nr. 221/2009, la stabilirea cuantumului despăgubirii ținându-se seama de faptul că apelanta reclamantă este și beneficiara măsurilor reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, care, însă, nu reprezintă o satisfacție echitabilă suficientă.

Drept urmare, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, Curtea a considerat justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de apelanta reclamantă cu titlu de prejudiciu moral și a apreciat că suma de 100.000 euro este suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă onoarei, reputației și persoanei, atât în ceea ce privește viața sa privată, cât și cea socială.

Din această sumă, despăgubirile morale pentru prejudiciul suferit de reclamantă, ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispusă prin decizia 200/1951, au un cuantum de 5.000 euro, iar cele acordate pentru prejudiciul moral suferit de autorul său, P.I., atât ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispusă prin decizia 200/1951, cât și ca urmare a condamnărilor cu caracter politic pronunțate prin sentințele penale, un cuantum de 95.000 euro.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și reclamanta P.A.M.

I. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a arătat următoarele:

1. Hotărârile sus-menționate sunt date cu aplicarea greșită a legii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Decizia este dată cu nesocotirea dispozițiilor art. 147 din Constituția României și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Ca urmare a sesizării Curții Constituționale, în mai multe cauze similare, cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit că dispozițiile acestui text de lege contravin art. 1 alin. (3) și art. 5 din Constituția României.

Curtea Constituțională a constatat că, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice, în perioada comunistă, sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistență conduce la crearea unor situații de inconsecvență și instabilitate. Astfel, instanța de contencios constituțional a apreciat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 instituie o nouă procedură de reparare materială, identică în scop cu cele deja consacrate prin acte normative, încă în vigoare, respectiv prin Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, fiind încălcate dispozițiile art. 1 alin. (3) și 5 din Legea fundamentală.

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României și art. 41 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege este definitivă și obligatorie din momentul publicării în M. Of., iar, potrivit alin. (1) al art. 147 din legea fundamentală, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei respective.

Având în vedere că decizia nr. 1358/21 octombrie 2010 a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în termen de 45 de zile, Parlamentul sau Guvernul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a încetat să producă efecte juridice.

Raționamentul instanței de control judiciar, conform căruia aplicarea, în cauză, a deciziei nr. 1358/2010 ar aduce atingere principiului neretroactivității legii, este în contradicție cu dispozițiile legale menționate anterior.

Chiar dacă prezentul litigiu a fost declanșat anterior intervenirii deciziei pronunțate de Curtea Constituțională, instanța de apel era obligată să țină cont de motivul de ordine publică existent la momentul soluționării căii de atac cu care era învestită și să constate că temeiul juridic invocat de reclamantă nu mai există, impunându-se respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Mecanismul prin care Curtea Constituțională, în virtutea rolului său de garant al supremației Constituției, constată că anumite dispoziții dintr-o lege sunt neconstituționale nu poate fi asimilat procedurii prin care o lege este abrogată explicit sau implicit.

Încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituționalității ei nu provine de la legiuitor și nu poate da naștere conflictului de legi în timp, deoarece norma legală pur și simplu încetează să mai existe, viciul neconstituționalității afectând norma respectivă încă de la intrarea ei în vigoare.

Pe de altă parte, principiul neretroactivității legii civile se aplică doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce efectele după ieșirea din vigoare a acesteia.

Instanța de apel nu a avut în vedere, la soluționarea cauzei, dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, conform cărora excepția de neconstituționalitate a unui text de lege poate fi invocată în orice fază a procesului dacă are legătură cu soluționarea cauzei. Rezultă că o astfel de excepție, fiind o excepție absolută, poate fi invocată atât în primă instanță, cât și în căile de atac, iar admiterea ei produce consecințe atâta timp cât nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă.

Cu atât mai mult, fiind învestită cu soluționarea unei căi de atac devolutive, instanța de apel avea dreptul să cenzureze hotărârea pronunțată de prima instanță sub toate aspectele, în fapt și în drept, atât în ceea ce privește aspectele de drept substanțial, cât și material.

Or, excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pune în discuție chiar fondul raportului juridic dedus judecății, din moment ce acțiunea s-a întemeiat numai pe prevederea declarată neconstituțională, iar admiterea excepției respective nu mai justifică menținerea sentinței apelate, impunându-se respingerea cererii de chemare în judecată.

Totodată, hotărârea recurată nu a avut în vedere caracterul erga omnes al deciziei adoptate de Curtea Constituțională.

2. Mai mult, aplicarea deciziei prin care s-a declarat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu contravine nici tratatelor și pactelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și este în concordanță cu jurisprudența C.E.D.O., contrar celor susținute de instanța de apel.

Astfel, în cauză, nu se poate reține existența unei „speranțe legitime” a reclamantei la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale.

Conform jurisprudenței C.E.D.O. (cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei) „speranța legitimă” este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern; o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susținută de un temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală și solidă.

În această situație, dreptul la despăgubiri nu se naște ex lege (automat), ci este condiționat de depunerea cererilor și de aprobarea lor de către autoritățile judiciare competente. Or, reclamanta nu se putea aștepta ca dreptul la despăgubire să se materializeze înainte de finalizarea cu succes a procedurilor judiciare, care presupune trecerea unei perioade de timp în cursul căreia autoritățile trebuia să verifice dacă reclamanta îndeplinește condițiile pentru acordarea despăgubirilor.

Or, nu se poate reține că un act legislativ, care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituționale și a fost găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menționat mai sus.

Astfel, dispoziția legală referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism extraordinar, ad-hoc, și nici nu a fost abrogată de legiuitor, neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamantă, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al dispoziției respective.

În aceeași cauză, Slavov contra Bulgariei, instanța europeană a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar anterior, iar, pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți.

Cu referire la „speranța legitimă”, instanța de control judiciar a invocat cauza Beian contra României, însă nu se poate reține o similaritate între această cauză și prezentul proces.

Aplicarea deciziei nr. 1358/2010 nu contravine nici „principiului egalității armelor” invocat de instanță în motivarea deciziei, atâta timp cât, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei (01 aprilie 2008), Curtea Europeană nu a constatat încălcarea acestui principiu, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”, aspect similar cu cel din prezenta cauză.

3. Sub aspectul cuantumului daunelor morale, recurentul a arătat că instanța de apel a acordat reclamantei despăgubiri în cuantum de 5.000 de euro pentru prejudiciul moral suferit în nume personal, fără să țină cont de compensațiile obținute deja în baza altor acte normative, astfel cum este prevăzut în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, reclamantei i-a fost recunoscută calitatea de persecutat politic în baza Decretului-lege nr. 118/1990 și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă în baza O.U.G. nr. 214/1999, recunoașteri de natură a constitui prin ele însele o compensație suficientă a drepturilor încălcate din perspectiva imaginii de sine și a recunoașterii sociale.

De asemenea, în baza acestor acte normative, reclamantei i-au fost acordate o serie de drepturi.

În privința despăgubirilor acordate reclamantei în calitate de fiică a numitului P.I., în cuantum de 95.000 de euro, acestea sunt exagerate.

Este de necontestat prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei prin aplicarea pedepsei închisorii pentru o infracțiune incriminată politic, fiindu-i încălcate drepturile fundamentale ale omului, însă, în aprecierea cuantumului prejudiciului moral, trebuie avut în vedere că suma de bani nu va reveni celui ce a suferit efectiv ca urmare a măsurilor respective, ci fiicei acestuia.

Totodată, în stabilirea despăgubirilor, se impune a se avea în vedere principiul echității, care implică o analiză obiectivă a ceea ce este just, echitabil și rezonabil, ținând cont de ansamblul circumstanțelor cauzei, adică nu numai de situația autorului reclamantei, ci și de contextul general în care încălcarea drepturilor persoanei respective s-a produs.

Totodată, despăgubirile nu trebuie să constituie pentru reclamantă un confort financiar sau o îmbogățire fără justă cauză, ci ele trebuie să reprezinte o recunoaștere a prejudiciului moral suferit de autorul acesteia.

În raport de considerentele arătate, nu se impunea majorarea cuantumului prejudiciului acordat de prima instanță, din contră, instanța de apel trebuia să procedeze la reconsiderarea acestuia și să dispună reducerea cuantumului stabilit de Tribunalul București.

Pentru motivele expuse, recurentul a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea hotărârilor pronunțate în cauză și, pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

II. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanta P.A.M. a arătat următoarele:

Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii.

Tatăl reclamantei a fost un erou al neamului romanesc, luptând în primul război mondial.

La 19 ani, era elev - sergent în Regimentul 7 Roșiori, regiment format din 600 soldați calări, care în 1919 au eliberat Ungaria de bolșevicii lui Bela Khun. A avut și acolo fapte de vitejie căci a fost decorat în două rânduri.

A executat aproape 5 ani de închisoare la Gherla, acest lucru aducându-i și sfârșitul, a decedat la numai câteva luni după ce a fost eliberat, în anul 1964.

Mărturie, a personalității autorului reclamantei stau cărțile și articolele scrise despre el și filmul al cărui personaj principal este, « Bătălia din Umbră», toate acestea fiind depuse la dosarul de fond.

Înainte de a fi exterminat în închisorile comuniste, tatăl reclamantei împreuna cu familia sa a fost deportat în Bărăgan.

Deportarea în Bărăgan a fost pentru recurentă o experiență groaznică, care i-a afectat tot restul vieții.

Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare și de a munci forțat produc suferințe pe plan moral, social și profesional, astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, dar și libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege și are drept consecințe un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații material juste.

Pe baza motivelor expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului, schimbarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul obligării apelantului-pârât la plata daunelor morale în cuantum de 1.000.000 euro.

III. Prin motivele de recurs formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat următoarele:

1. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.).

2. Hotărârea judecătorească pronunțată de instanța de apel cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

3. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal și dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, reclamanta nu poate beneficia de despăgubiri prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru condamnarea tatălui său, în condițiile în care legiuitorul a avut în vedere, la momentul adoptării acestei legi, faptul că prejudiciul moral pentru care pot fi acordate despăgubiri este cel suferit de cel condamnat, dreptul la repararea unui prejudiciu moral fiind un drept de natură exclusiv personală, ce nu se transmite prin moștenire.

Instanța de apel reține, într-o primă etapă, faptul că măsura administrativă privind dislocarea apelantei reclamante, cât și a întregii sale familii, a avut un caracter politic față de toate persoanele cărora le-a fost aplicată, respectiv, atât față de apelanta reclamantă, cât și față de tatăl său.

Prin această calificare, instanța de apel s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut, respectiv cel al constatării caracterului politic al măsurii dispuse prin decizia M.A.I. nr. 200/18 iunie 1951, în ceea ce o privește în mod personal pe apelanta-reclamantă.

Or, instanța de fond a reținut prin considerentele sale, pe de o parte, că „reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte că tatăl său a suferit o măsură cu caracter politic, respectiv dosar de urmărire de la C.N.S.A.S. ori hotărâri de condamnare, astfel că măsura nu are caracter politic, ci administrativ”. Pe de altă parte, Tribunalul mai reține și faptul că „reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte că reparația atât morală, cât și materială acordată de Statul Român pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său nu este suficientă și rezonabilă”.

Prin urmare, deși instanța de apel nu indică, raportat la probele dosarului, modalitatea de apreciere a caracterului politic al măsurii administrative în privința apelantei-reclamante, în nume personal, acordă această calificare în mod absolut, deși nu se dovedește că măsura dislocării a avut un caracter politic în ceea ce o privește pe reclamantă, care, la data luării măsurii, avea vârsta de 9 ani.

Nu poate fi acceptat faptul că, în nume personal, apelanta-reclamantă putea pretinde acordarea, de către Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a despăgubirilor morale prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 pentru deportarea în Bărăgan la data de 17 - 18 iunie 1951.

Contrar criticilor pârâtului, instanța de apel reține că „faptele pentru care autorul apelantei reclamante a fost condamnat se încadrează în prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, ceea ce o îndreptățește a beneficia de măsurile reparatorii reglementate prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei condamnări, în calitate de descendent de gradul I al persoanei condamnate, legitimare stipulată expres în lege”.

În ceea ce privește primul motiv de recurs (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.), instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, în sensul că nu a ținut seama de incidența, la momentul pronunțării, a motivului de ordine publică intervenit ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 - temeiul acțiunii introductive, prin decizia nr. 1358/2010 și decizia nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale, decizii publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Fiind în prezența unei decizii a Curții Constituționale, obligatorii erga omnes, atât în ceea ce privește dispozitivul, dar și considerentele sale, prin care s-a constatat că prevederea legală în cauză este neconstituțională, cum este și cazul de față, se impunea ca instanța de apel să nu mai aplice această normă, procesul judecându-se cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.

Efectele pentru viitor asupra normelor declarate neconstituționale prin deciziile instanței constituționale, în controlul,,a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, prin urmare, deciziile Curții Constituționale înfrâng efectele juridice ale normei juridice contestate, găsită a fi neconformă cu prevederile Constituției.

Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, care cuprinde motive contradictorii de natura pricinii și lipsită de un temei legal, ceea ce determină încadrarea în motivele de recurs - pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituția României republicată, „dispozițiile din legile […] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [. ], după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept, iar „deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”.

Întrucât în termenul de 45 de zile de la publicarea deciziilor în M. Of. al României, prevederile constatate neconstituționale ale O.U.G. nr. 62/2010 și ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 nu au fost modificate de forul legislativ, după data de 01 ianuarie 2011, aceste dispoziții care au făcut obiectul excepțiilor de neconstituționalitate, admise, au încetat de drept, conform art. 147 alin. (1) din Constituția României, republicată.

Prin urmare, la momentul pronunțării deciziei civile criticate, nr. 120/ A din 08 februarie 2011, nu mai exista un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 221/2009, ceea ce instanța de apel a omis a surprinde în vasta sa motivare, care excede prezentei cauze, nefiind indicat niciun temei din această lege pentru acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral într-un cuantum majorat.

Prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, invocate de către instanța de apel, pot fi apreciate pertinente și aplicabile doar atunci când o normă de drept în vigoare contravine principiilor statuate prin Convenție.

Însă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională, ea nu mai există și, prin urmare, nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor Convenției.

Ca atare, instanța de apel, făcând o greșită interpretare și aplicare a legii (art. 147 din Constituția României, republicată), încalcă ordinea juridică constituțională, care nu permite nici unei instanțe să aplice o normă legală, declarată neconstituțională, pentru că, în acest fel, se încalcă principiul separației puterilor în stat reglementat tot prin legea fundamentală (art. 1 alin. (4)).

Făcându-se trimitere la art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului - care garantează dreptul la un proces echitabil, în speță, nu se poate vorbi de încălcarea dreptului la un proces echitabil, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în primă instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reținându-se doar pentru situațiile în care hotărârile judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziția părților din proces.

În mod greșit consideră instanța de apel că s-ar încălca principiul neretroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituția României, întrucât, în cauză, excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas definitivă. Mai mult, avându-se în vedere și faptul că excepția respectivă poate fi invocată în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 47/1992 de oricare dintre părți, poate fi invocată și în căile de atac, iar prin admiterea ei se elimină suportul legal nu numai al acțiunii în justiție, ci și al hotărârii judecătorești fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională.

La data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, în M. Of. al României, Partea I, reclamanta nu avea o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, în înțelesul art. 374 alin. (1), art. 376 alin. (1) și art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care să dea naștere unei creanțe în patrimoniul acesteia.

Principiul neretroactivității se aplică doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi, rezultate din constatarea neconstituționalității articolului menționat, nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.

În concluzie, decizia de constatare a neconstituționalității produce consecințe pentru viitor în privința efectelor și consecințelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat pe calea unei operațiuni legale și previzibile cum este cel al controlului exercitat de Curtea Constituțională (art. 146 din Constituția României, republicată).

Prin urmare, nu se poate pune nici problema unei eventuale discriminări, astfel cum motivează greșit instanța de apel, prin invocarea art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție.

Instanță de apel a apreciat greșit că: „Aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pedante și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute la art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări.”, întrucât, în cauza de față, nu este vorba de o intervenție a legiuitorului, ci a Curții Constituționale, care, potrivit statutului său, este o autoritate publică independentă și al cărei scop este garantarea supremației Constituției, cât și faptul că intervenția controlului de constituționalitate a avut loc pentru a înlătura un paralelism legislativ, contrar normelor de tehnică legislativă.

Or, Curtea Constituțională a analizat, în cadrul considerentelor sale, tocmai aspectele legate de faptul că, în materia reparațiilor, trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională, care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea duce la constatări ale încălcării Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Nici argumentul instanței de apel, în sensul că reclamanta avea un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, nu este justificat în cauză, întrucât nu se poate pune problema încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece, deși la un moment dat, acordarea daunelor morale își avea temeiul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat și există un alt act normativ, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, mai mult, au și fost acordate, în cauza de față.

Recurentul invocă, în acest sens, Cauza Slavov și alții contra Bulgariei.

În consecință, ținând seama atât de caracterul devolutiv al apelului, cât și de principiul ierarhiei actelor normative, respectivele dispoziții ale Legii nr. 221/2009 nu mai pot fi considerate apte a justifica acordarea de despăgubiri morale într-un cuantum majorat, dat fiind că, la data soluționării apelurilor, raportat la împrejurările de fapt și de drept expuse, dreptul subiectiv civil dedus judecății nu mai exista, cererea de chemare în judecată fiind neîntemeiată.

În privința cuantumului majorat, acordat în mod nelegal de către instanța de apel, lipsind, la momentul soluționării apelurilor declarate în cauză, temeiul juridic al cererii de daune morale, nu se mai impunea analiza criticilor formulate de către apelanta - reclamantă privitoare la cuantumul despăgubirilor morale stabilite de prima instanță, prin sentința civilă nr. 974 din 25 iunie 2010.

De asemenea, în mod nelegal, apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat la plata sumei de 1.700 lei cheltuieli de judecată în apel, către apelanta-reclamantă, întrucât nu se poate reține vreo culpă procesuală a apelantului - pârât, în sensul art. 274 C. proc. civ., pentru a fi obligat la cheltuieli de judecată în apel.

Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului declarat de pârât, desființarea în totalitate a acestei hotărâri, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

Curtea a supus dezbaterii, ca motiv de ordine publică, și incidența, în speță, a deciziei pronunțate în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție, nr. 12/2011.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, de motivul de ordine publică supus dezbaterii din oficiu și de dispozițiile art. 304 pct. 4, 6 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sunt fondate și cel declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Mai întâi, trebuie precizat că analiza prioritară a recursurilor declarate de pârât și de Parchet față de recursul reclamantei se impune în raport de conținutul criticilor formulate de recurenți.

Astfel, criticile primilor doi recurenți, în cea mai mare parte, comune, se referă la inexistența temeiului juridic al acțiunii față de deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, în timp ce reclamanta contestă cuantumul despăgubirilor morale acordate prin decizia atacată, aspect subsecvent verificării fundamentului juridic al pretențiilor deduse judecății și care impune, în consecință, verificarea acestor critici cu precădere.

În plus, recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat și critici privind încălcarea dispozițiilor legale în materie, referitoare la imposibilitatea reclamantei de a solicita daune morale pentru condamnarea cu caracter politic suferită de tatăl său, P.I., precum și la pronunțarea, de către instanța de apel, asupra unui lucru care nu s-a cerut.

A mai susținut că reclamanta nu poate solicita despăgubiri în nume personal pentru deportarea sa în Bărăgan, partea fiind în vârstă de 9 ani la momentul respectiv, iar măsura neavând caracter politic față de aceasta.

De asemenea, a arătat că neaplicarea celor două decizii pronunțate de Curtea Constituțională reprezintă și un caz de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.

Prima dintre chestiunile invocate de pârât vizează legitimarea procesuală activă a reclamantei în ceea ce privește pretențiile formulate pentru condamnarea politică a autorului său și va fi avută în vedere de prezenta instanță din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cea de-a doua se referă la cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 din același cod, privind acordarea a ceea ce nu s-a cerut - extra petita - și va fi verificată din perspectiva textului de lege menționat.

Dreptul reclamantei la despăgubiri în nume personal se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Susținerile referitoare la respectarea atribuțiilor puterii judecătorești se încadrează în art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sunt invocate în mod formal, criticile recurentului neîncadrându-se în textul de lege menționat.

În ceea ce privește dreptul reclamantei de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul său, Curtea de Apel a considerat în mod corect că aceasta justifică un asemenea drept față de dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, conform cărora: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.”

În speță, cum tatăl reclamantei era decedat la data intrării în vigoare a actului normativ în discuție, iar aceasta, în calitate de fiică, este descendent de gradul I, justifică legitimare procesuală activă de a solicita, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul său ca urmare a măsurii administrative și condamnărilor cu caracter politic suportate de acesta în perioada de referință a legii.

Bineînțeles, acest aspect are mai mult valoare teoretică, deoarece vizează condiția de exercițiu privind legitimarea procesual activă în formularea acțiunii, temeinicia pretențiilor urmând a fi verificată în raport de deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și criticile formulate în acest sens de pârât și de Ministerul Public.

Tot din punct de vedere teoretic, urmează a se analiza și critica referitoare la imposibilitatea reclamantei de a cere daune morale pentru prejudiciul suferit în nume propriu ca urmare a dislocării sale în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, critica recurentului pârât sub acest aspect fiind, de asemenea, nefondată.

Astfel, măsura administrativă a dislocării unei persoane în baza sus-menționatei decizii are caracter politic de drept conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 și, cum reclamanta a făcut obiectul acestei măsuri, poate solicita despăgubiri în temeiul art. 5 din actul normativ, indiferent de vârsta pe care o avea la data aplicării măsurii și de faptul că această măsură nu a vizat faptele proprii ale reclamantei, ci partea a fost o victimă colaterală a regimului politic trecut, dar care a suportat, pe deplin, consecințele cu caracter politic ale activității desfășurate de tatăl său, care au generat dislocarea în zona Bărăganului, atât a autorului său, cât și a ei și a celorlalți membri ai familiei.

Și în ceea ce privește pronunțarea „extra petita”, susținerile recurentului pârât sunt nefondate.

Pentru a exista acest caz de modificare a hotărârii, prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., este necesar ca instanța de apel, încălcând principiul disponibilității, să acorde ceea ce nu s-a cerut.

Recurentul a susținut acest caz de modificare în raport de o pretinsă constatare a caracterului politic al măsurii administrative a dislocării reclamantei și familiei sale. Or, Curtea nu s-a pronunțat pe o asemenea cerere, pentru a fi incidentă ipoteza din art. 304 pct. 6 C. proc. civ., de „extra petita”, ci doar a analizat sfera persoanelor cărora li s-a aplicat această măsură, respectiv reclamantei și familiei sale, această verificare fiind absolut indispensabilă judecării cererii de daune morale formulată de reclamantă în nume propriu. Curtea a ajuns, astfel, la concluzia corectă că, atât timp cât dislocarea a vizat pe autorul reclamantei, pe aceasta din urmă și pe familia lor, măsura a avut caracter politic față de toate persoanele care au făcut obiectul măsurii respective.

Pe fondul pretențiilor deduse judecății, instanța de apel a dezlegat, însă, în mod greșit problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care textul a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la data publicării respectivelor decizii.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt, însă, condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracaș împotriva României, hotărârea publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19 martie 2007).

În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Nu este vorba, așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența Curții Europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”(Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba, în speță, de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea jurisprudență nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curții Constituționale, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Prin urmare, conform susținerilor din recursurile declarate de pârât și de Ministerul Public, există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului, ceea ce nu este cazul în speță, potrivit celor deja arătate.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie, astfel, înlăturat. De asemenea, nu se poate reține nici că, prin aplicarea la speță a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenție, cum greșit reține Curtea de Apel.

Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziilor Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Referitor la relevanța deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 în raport de dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența creată în legătură cu acestea, susținerile celor doi recurenți sunt, de asemenea, întemeiate.

Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În speță, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 – 15 noiembrie 2010, aceste decizii își produc efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, astfel cum au fost redate mai sus, așa încât instanțele nu pot proceda la o analiză diferită de cea a instanței supreme a deciziilor Curții Constituționale raportat la dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În consecință, înlăturând aplicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010 în speța de față, Curtea de Apel a pronunțat o soluție nelegală, ce urmează a fi modificată sub aspectul daunelor morale acordate reclamantei.

Și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., criticile recurentului pârât sunt întemeiate, în cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 12/2011 arătându-se în acest sens că „Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează”.

Cât privește criticile legate de cuantumul sumei de bani acordate cu titlu de daune morale, care se regăsesc în toate cele trei recursuri formulate în prezentul dosar, Înalta Curte nu va analiza aceste susțineri, din moment ce, urmare a declarării neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a dispărut temeiul juridic al acordării unor asemenea daune.

Referitor la critica apelantului pârât privind greșita obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată în apel, aceasta va fi primită, deoarece, ca urmare a soluției ce se va pronunța în cauză, de către prezenta instanță, apelantul pârât nu mai reprezintă o parte „căzută în pretenții” în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât nu mai datorează cheltuieli de judecată către apelanta reclamantă.

În concluzie, Înalta Curte constată că sunt întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 4 și pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce privește recursul declarat de pârât și ale art. 304 pct. 9 în ceea ce privește recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, astfel încât va admite cele două recursuri conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va modifica, în tot, decizia recurată și, pentru aceleași considerente, în baza art. 296, va admite apelurile declarate de pârât și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva hotărârii primei instanțe, pe care o va schimba în tot, în sensul că va respinge acțiunea reclamantei în totalitate, ca neîntemeiată.

În baza art. 296 C. proc. civ., va respinge apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

În baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 120/ A din 8 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică, în tot, decizia recurată.

Admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 974 din 25 iunie 2010 a Tribunalului București, secția IV-a civilă.

Schimbă, în tot, sentința apelată, în sensul că respinge acțiunea reclamantei în totalitate, ca neîntemeiată.

Respinge apelul declarat de reclamanta P.A.M. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Respinge, ca nefondat, recursul reclamantei P.A.M. împotriva deciziei nr. 120/ A din 8 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 ianuarie 2012.