Invalidity of Law 221/2009 after constitutional unconstitutionality ruling bars reparation claim for political administrative measures

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 august 2009 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta S.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009 să se constate caracterul politic al măsurilor administrative la care au fost supuse reclamanta și bunica acesteia, S.M., precum și acordarea de daune morale.

Prin sentința civilă nr. 1243 din 27 noiembrie 2009 a Tribunalului Constanța a fost admisă acțiunea și a fost obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P., la plata către reclamantă a sumei de 2500 euro, în echivalent în lei de la data plății, cu titlu de daune morale.

Prima instanță a reținut, în raport de ansamblul materialului probator, incidența în cauză a dispozițiilor art. 3 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în condițiile în care atât reclamanta, cât și familia sa (părinții și bunica S.M.), au fost deportați începând cu 18 iunie 1951, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, restricțiile domiciliare pentru familia reclamantei încetând la data de 27 iulie 1955, prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.

În aprecierea prejudiciului moral s-a ținut seama de durata redusă a perioadei în care aceasta a suportat condițiile improprii de viață pe care le presupunea stabilirea domiciliului forțat în vremea regimului comunist, precum și de vârsta fragedă a reclamantei, care nu îi permitea să conștientizeze eventualele privațiuni la care era supusă împreună cu familia. S-a avut în vedere, totodată, că reclamanta nu a propus probe din care să rezulte condițiile concrete de trai ale familiei sale în perioada deportării, deși această sarcină îi incumba, potrivit art. 1169 C. civ., iar începând cu anul 1992, reclamanta a încasat lunar o sumă de bani, calculată după criteriile stabilite de Decretul-lege nr. 118/1990, sumă plătită de Statul Român și având același caracter reparatoriu, în considerarea aceluiași prejudiciu.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, ambele părți.

Reclamanta a criticat soluția primei instanțe sub aspectul cuantumului daunelor acordate, iar pârâtul a susținut că suma stabilită de instanța de fond este prea mare în raport de consecințele negative suferite de persoana care a făcut obiectul măsurilor administrative și nu s-a ținut seama de sumele efectiv primite în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

La termenul din 26 aprilie 2010, în fața instanței de apel, apelantul pârât a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul neconformității sale cu dispozițiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) și art. 16 din Constituție.

Prin încheierea din 26 aprilie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost admisă cererea de sesizare a Curții Constituționale și a fost înaintat dosarul în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate.

În temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-a suspendat judecata apelurilor formulate de apelanta reclamantă S.D. și apelantul pârât Statul Român prin M.F.P. pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate.

Prin decizia nr. 1462 din 9 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a respins ca devenită inadmisibilă excepția de neconstituționalitate invocată în cauză, reținând că textul criticat a fost deja declarat neconstituțional prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010.

Prin decizia nr. 154/ C din 14 martie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a admis apelul formulat de apelantul pârât, a schimbat în tot sentința civilă apelată și a respins acțiunea reclamantei. Totodată, a fost respins, ca nefondat apelul declarat împotriva aceleiași sentințe de apelanta reclamantă.

În considerentele deciziei din apel, instanța a reținut, în esență, că reclamanta este nepoata persoanei care a fost strămutată conform Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I. și care nu a beneficiat de măsuri compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, întrucât a decedat anterior anului 1990. Împrejurarea că, în acea perioadă, reclamanta avea vârsta de un an, nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana sa, măsura represivă luată asupra antecesorului său, ca și consecințele în plan social produse asupra familiei sale justificând recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică (inclusiv prin Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare după înlăturarea dispozițiilor apreciate ca fiind neconstituționale), cât și acordarea compensațiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990.

Prin urmare, suferințele morale ale bunicii reclamantei nu pot fi transpuse asupra unui descendent pentru ca acesta să beneficieze de o cuantificare pe măsură a prejudiciului suferit, având în vedere caracterul personal al daunelor morale.

De altfel, persoanele împotriva cărora s-au luat anumite măsuri administrative politice în timpul regimului comunist au fost declarate eroi și prejudiciul moral suferit de acestea s-a acoperit într-o oarecare măsură.

Referitor la cuantificarea daunelor morale acordate de către instanța de fond, Curtea a reținut că reclamanta a beneficiat de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație în cuantum de 200 lei lunar. Instanța de apel a avut în vedere și compensațiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de la plata taxelor și impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, cls. I, care conturează în aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic.

Concluzionând în sensul că Statul Român și-a îndeplinit obligațiile reparatorii prin aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, instanța de apel a apreciat că nu este necesară acordarea altor daune morale, care ar contribui la îmbogățirea fără just temei a reclamantei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. pr. civ., reclamanta S.D.

În motivarea recursului, recurenta arată că în mod greșit s-a reținut că nu poate beneficia de daune morale, datorită vârstei fragede pe care o avea în perioada aplicări măsurii administrative abuzive, o astfel de argumentare fiind inumană. De asemenea, se susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 3 C. civ., referitoare la denegarea de dreptate, deoarece a refuzat să judece pricina în raport de legislația comunitară.

Recurenta consideră greșită concluzia instanței potrivit căreia Statul român și-ar fi îndeplinit obligațiile prin aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990. Argumentul instanței în sensul că nu s-ar fi probat elementele răspunderii delictuale este neîntemeiat, o astfel de motivare fiind inadmisibilă.

Se mai susține că în apelul declarat de pârât nu s-a solicitat respingerea totală a despăgubirilor, ci reducerea cuantumului acestora.

Examinând decizia recurată și luând în considerare cu prioritate ceea ce s-a statuat prin Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se constată că soluția pronunțată de Curtea de apel, cuprinsă în dispozitivul deciziei, este corectă, urmând, însă, a se înlocui motivarea acesteia, după cum urmează:

Acțiunea formulată de reclamantă a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009, astfel cum aceasta era în vigoare la data înregistrării acțiunii pe rolul Tribunalului Constanța.

În fața instanței de apel s-a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul de drept al acțiunii, iar după declararea neconstituționalității acestui text legal, instanța ar fi trebuit să analizeze, cu prioritate, dacă dispoziția legală menționată mai poate fi aplicată cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarată neconstituțională, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată, ulterior pronunțării deciziei recurate, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă, apreciindu-se că soluția instanței de apel (prin care s-a respins apelul reclamantei, s-a admis apelul pârâtului și s-a respins acțiunea) este corectă, pentru argumentele reținute în corpul prezentei decizii, care vor înlocui considerentele hotărârii recurate.

Ca urmare a constatării că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic al acțiunii promovate de reclamantă, examinarea argumentelor acesteia, privind cuantificarea daunelor morale în raport de suferințele fizice și psihice provocate prin măsurile administrative cu caracter politic dispuse împotriva bunicii sale (care presupun o analiză pe fondul cererii de acordare a daunelor morale), devine inutilă, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței de recurs asupra condițiilor de acordare și criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

Critica referitoare la denegarea de dreptate nu poate fi primită, deoarece instanța nu a refuzat să soluționeze pricina, ci a pronunțat o soluție asupra apelului, interpretând și aplicând dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Susținerea recurentei, referitoare la faptul că instanța de apel nu a analizat cauza din perspectiva normelor comunitare, nu poate fi examinată de instanța de recurs, în condițiile în care în motivarea acestei susțineri nu se arată care sunt normele comunitare incidente în cauză și asupra cărora instanța de apel ar fi omis să se pronunțe.

Se mai susține în motivarea recursului că, în apelul declarat de pârât, nu s-a solicitat respingerea totală a despăgubirilor, ci reducerea cuantumului acestora. Or, din examinarea apelului pârâtului rezultă că acesta a contestat însăși obligația de acordare a unor despăgubiri suplimentare (în plus față de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990), nu numai cuantumul acestora, așa încât susținerea recurentei este vădit nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.D. împotriva deciziei civile nr. 154/ C din 14 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 02 martie 2012.