Suspendation of fiscal act execution conditioned on mandatory security deposit under Art. 215(2) O.G. 92/2003

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, reclamanta SC S.E.A.C.I.D. SRL a solicitat suspendarea executării în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004 a deciziei de impunere nr. FBV din 23 februarie 2011, a procesului verbal din data de 22 februarie 2011 și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. FBV 159 din 23 februarie 2011 emise de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, arătând că actele contestate au fost emise cu încălcarea prevederilor art. 152 alin. (6) C. fisc.

Referitor la obligația de a plăti cauțiunea, reclamanta a arătat că se află în imposibilitate de plată, deoarece a fost notificată de către instituțiile la care are deschise conturi bancare privind refuzul la plată a instrumentelor bancare având ca destinație taxe judiciare de timbru.

Prin sentința nr. 154/2011-PCA din 11 iulie 2011, Curtea de Apel Oradea a respins cererea de suspendare formulată de petenta SC S.E.A.C.I.D. SRL în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de apel a reținut în esență că deși instanța a stabilit, în sarcina reclamantei, obligația de plată a unei cauțiuni în sumă de 73.210 lei, aceasta nu s-a conformat dispozițiilor instanței, situație în care nu se mai impune analizarea pe fond a motivelor invocate în cererea de suspendare.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta SC S.E.I.A.D. SRL solicitând să fie casată sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare.

In motivele de recurs se arată că deși a arătat în fata instanței de fond, prin actele depuse, că dreptul societății de a efectua plăți cu destinația taxă judiciară de timbru sau cauțiune, a fost suprimat prin efectul actelor administrative contestate, totuși instanța de fond a dispus respingerea cererii de suspendare pentru neplata cauțiunii.

Recurenta susține că hotărârea atacată este nulă, întrucât instanța de fond nu a examinat efectiv susținerile reclamantei, întrucât acțiunea a fost respinsă fără să fi fost examinată pe fond, tocmai întrucât nemotivat în sentința s-au reținut doar normele interne.

S-a mai arătat în motivele de recurs că sentința atacată este netemeinică, întrucât instanța de la CEDO s-a pronunțat în repetate rânduri în sensul că instituirea unor taxe judiciare sau cauțiuni oneroase în sarcina justițiabililor , astfel cum s-a întâmplat și în cazul reclamantei, reprezintă o încălcare a dreptul oricărei persoane ca cererea sa să fie efectiv examinată.

Examinând sentința prin prisma criticilor formulate de recurentă, dar și sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.

Obiectul cererii formulate în cauză îl constituie suspendarea executării unor acte administrativ-fiscala

Potrivit art. 215 alin. (2) teza finală din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care reglementează această procedură, „Instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până la 2.000 lei".

Rezultă, așadar, că - pentru suspendarea executării unui act administrativ fiscal - pe lângă condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la inițierea procedurii de anulare a actului administrativ, la existența unui caz bine justificat și la iminența producerii unei pagube, este necesară plata unei cauțiuni.

Criticile recurentei-reclamante în sensul că instanța de fond nu a analizat susținerile referitoare la imposibilitatea de a plăti cauțiunea, sunt nefondate, întrucât prima instanța în mod corect a reținut că, deși reclamanta a arătat că se află în imposibilitate de plată deoarece au fost notificați de către instituțiile la care au deschise conturi bancare privind refuzul la plată a instrumentelor bancare, în cauză au fost încălcate prevederile dispozițiilor art. 215 alin. (2) din O.G. 92/2003.

Această condiție prevăzute de art. 215 din O.G. nr. 92/2003 este obligatorie, plata cauțiunii nefiind lăsată la aprecierea instanței de judecată, care are posibilitatea de a dispune numai cu privire la cuantumul acesteia, în limita prevăzută de dispozițiile legale citate, neputând dispune scutirea de plată.

Plata cauțiunii este o condiție de admisibilitate a cererii de suspendare, reprezentând o garanție să asigure executarea cel puțin parțială a debitului creanței bugetare.

Fată de cele arătate, cum recurenta-reclamantă nu a făcut dovada depunerii cauțiunii stabilite de prima instanță, în mod corect a procedat aceasta respingând cererea de suspendare a executării, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se soluția criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de SC S.E.A.C.I.D.SRL împotriva sentinței nr. 154/2011-PCA din 11 iulie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2011.