Reasonable delay in administrative proceedings: obligation to issue compensation decision after prolonged inaction

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 349 din 4 octombrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantele F.O.C. și F.A.M., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, și a obligat pârâta la evaluarea imobilelor, construcție și terenuri individualizate conform nr. C.F., situate în Cluj-Napoca. Prin aceeași sentință au fost respinse celelalte capete de cerere ale acțiunii reclamantelor, respectiv obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, corespunzător cotei de 2/12 din imobilele susmenționate și la plata de despăgubiri pentru întârziere.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că acțiunea este întemeiată în ce privește parcurgerea etapei evaluării, având în vedere că etapa analizării dosarului a fost epuizată, în raport de caracterul hotărârilor pronunțate în favoarea reclamantelor.

In ce privește cererea reclamantelor de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, conform Legii nr. 247/2005, instanța de fond a apreciat că este prematură, în raport cu procedura legală, care cuprinde mai multe etape, obligatorii și prealabile; de asemenea, prima instanță a considerat că cererea reclamantelor de acordare a daunelor cominatorii nu este compatibilă cu normele care reglementează materia contenciosului administrativ, în raport cu prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs atât reclamantele, cât și pârâta.

In motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantele reiterează, în esență, motivele și argumentele invocate în fața instanței de fond, referitoare la termenul de soluționare a cererii lor de emitere de deciziei reprezentând titlul de despăgubire, despre care arată că trebuie să fie unul rezonabil; în acest sens, recurentele arată că instanța de fond în mod greșit a apreciat că acțiunea este prematură în ce privește capătul de cerere privind emiterea deciziei-titlu de despăgubire, având în vedere că etapa analizării dosarului a fost epuizată.

Pârâta, în motivarea cererii de recurs, reiterează apărările invocate în fața instanței de fond, făcând trimitere la procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și invocând complexitatea acesteia.

De asemenea, arată recurenta, prin Decizia nr. 2815/2008 s-a stabilit ordinea de soluționare a dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dispozițiile acesteia fiind nesocotite de instanța de fond care a dispus transmiterea dosarului la evaluator.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurente, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că, pentru aceleași motive, ce vor fi prezentate în continuare, recursul reclamantelor este întemeiat iar cel al pârâtei este neîntemeiat.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, nesoluționarea în termenul legal a unei cereri este definită ca „faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen".

Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu prevede un termen expres în vederea emiterii deciziei de despăgubire, ci doar parcurgerea unor etape obligatorii.

Totuși, jurisprudența Înaltei Curți în materie a considerat că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/ 2004 nu poate fi aplicat în procedura Titlului VII; aceasta deoarece emiterea deciziei este rezultatul unui proces ce însumează mai multe etape, inclusiv efectuarea unei expertize de specialitate, ceea ce implică, în mod firesc, depășirea unei perioade scurte de timp, de 30 zile.

Jurisprudența constantă a Înaltei Curți, urmată și în prezenta cauză, a arătat necesitatea emiterii actului administrativ în cadrul unui termen rezonabil, în conformitate cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, termen ce va fi apreciat de la caz la caz.

Astfel, în temeiul art. 16 alin. (4) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, autoritatea pârâtă are obligația să analizeze dosarele numai în privința legalității cererii de restituire în natură și nu să reanalizeze și să reaprecieze legalitatea deciziei de acordare de despăgubiri sau să solicite acte noi cu privire la modalitatea de preluare a imobilului de către stat, etc.

Din actele dosarului rezultă că recurenta-pârâtă a fost învestită în vederea emiterii deciziei, încă din anul 2007, neprocedând în acest sens nici până în momentul pronunțării instanței de fond - 04 octombrie 2010 și nici până în momentul pronunțării deciziei de recurs - 19 mai 2011, adică o perioadă de aproximativ 4 ani.

Este binecunoscut în doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra și nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui act administrativ pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil; Decizia nr. 2815/2008 invocată în acest context de recurenta-pârâtă are caracter intern și nu poate înfrânge principiul sus-menționat, al termenului rezonabil de soluționare a cererilor persoanelor îndreptățite.

Fiind vorba de o perioadă de aproape 4 ani, în care autoritatea pârâtă nu a dat curs solicitării reclamantelor de evaluare a imobilului și emitere a deciziei, este evident că nu ne aflăm în prezența unui „termen rezonabil", în accepțiunea prevederilor comunitare susmenționate, dar ne aflăm în situația nesoluționării în termen a cererii formulate de intimat, ceea ce reclamă aplicarea în speță a prevederilor art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Mai mult decât atât, problema existenței disponibilităților bănești nu se pune în etapa emiterii deciziei de despăgubire, deoarece numai după ce se emite titlul de plată, poate fi pretinsă eliberarea sumei ce reprezintă despăgubirea datorată.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că recursul formulat de reclamante este fondat, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, să se dispună admiterea acestuia, casarea sentinței recurate și admiterea, în parte, a acțiunii reclamantelor.

In temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, pârâta va fi obligată să emită decizia privind titlul de despăgubire, în termen de cel mult 6 luni de la pronunțarea prezentei decizii, avându-se în vedere necesitatea întocmirii unui raport de evaluare în cauză și a respectării dispozițiilor art. 16 alin. (6), (61 - 65) și alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/ 2005.

In ce privește recursul formulat de autoritatea pârâtă, pentru aceleași argumente, avute în vedere la admiterea recursului formulat de reclamante, se va reține că este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele F.O.C. și F.A.M. împotriva sentinței nr. 349 din 4 octombrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată.

Admite, în parte, acțiunea și obligă pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia privind titlul de despăgubire, în cel mult 6 luni de la data pronunțării prezentei decizii.

Respinge recursul declarat de pârâtă împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2011.