Constitutional unconstitutionality of political persecution compensation statute extinguishes pending claims due to lack of protected possession

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 385 din 01 octombrie 2010, Tribunalul Dolj a admis, în parte, acțiunea reclamantului M.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.

S-a reținut că, față de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 221/2009, condamnarea autorului reclamantului reprezintă o condamnare cu caracter politic, astfel încât, în temeiul art. 5 alin. (1) din lege, reclamantul este îndreptățit să primească o despăgubire pentru acoperirea prejudiciului moral suferit.

Instanța a apreciat că arestarea autorului reclamantului, M.G., a avut repercusiuni negative asupra vieții personale a reclamantului, a imaginii acestuia în comunitate și asupra nivelului de viață al acestuia.

În ceea ce privește cererea reclamantului privind acordarea despăgubirilor materiale pentru casa și anexele înscrise în procesul-verbal din 1959, instanța a constatat că reclamantul nu a făcut dovada bunurilor confiscate de către stat prin hotărârea de condamnare nr. 340/1959.

Sub acest ultim aspect, instanța a avut în vedere că, pentru a beneficia de despăgubiri materiale în temeiul Legii nr. 221/2009, reclamantul trebuia să facă dovada bunurilor confiscate de la autorul lui și dovada valorii actuale a acestor bunuri, reclamantul precizând expres în ședința publică de la 01 octombrie 2010, că, în afară de actele depuse, nu mai poate produce alte probe.

În ceea ce privește procesul-verbal depus la dosar - fila 4, instanța a apreciat că nu este suficient pentru dovedirea pretențiilor materiale, întrucât acesta atestă doar „opisarea” bunurilor mobile și imobile aflate în posesia lui M.G., nefiind susținut de alte probe.

Prin decizia civilă nr. 50 din 27 ianuarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj, pentru Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea reclamantului.

S-a reținut că, la data promovării acțiunii de către reclamant erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate politic în regimul comunist sau moștenitorilor acestora să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării, acest text constituind temeiul de drept al cererii în justiție.

Dispoziții legale sus-arătate au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile legale sunt suspendate de drept.

La data soluționării apelului, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional, expirase, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispozițiile legii fundamentale, astfel că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând în aceste circumstanțe cu inexistența normei juridice.

În condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale răsfrângându-se și asupra altor cauze. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești, și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, instanța este obligată să aplice dispozițiile legale în vigoare la data când soluționează cauza, inclusiv în căile de atac.

Constatând așadar că la data când soluționează apelul nu mai sunt în vigoare dispozițiile legale ce au constituit temeiul juridic al acțiunii, instanța de apel a apreciat că acțiunea este neîntemeiată.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 09 februarie 2011, reclamantul M.G., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

S-a susținut că suma pretinsă este modică, echitabilă, raportată la suferințele din detenție ale autorului său și consecințele suferite în urma condamnării de către întreaga familie.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 s-a precizat că dreptul la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate s-a născut sub imperiul Legii nr. 221/2009, în vigoare la data de 16 aprilie 2010, când a fost introdusă cererea de chemare în judecată.

De asemenea, prin decizie s-a mai statuat că O.U.G. nr. 62/2010 nu constituie norme procedurale, astfel că legea aflata in vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Condamnarea tatălui reclamantului a avut repercusiuni asupra sa și a întregii sale familii, prin umilința la care au fost supuși de către comunitate, prin șicanările practicate de către organele locale și prin lipsa condițiilor de viață.

Curtea de Apel Craiova a dat o interpretare eronată deciziei Curții Constituționale, întrucât legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în acest sens fiind și jurisprudența instanței de contencios european.

În mod eronat s-a considerat că apelul este fondat, întrucât întâmpinarea depusă la data de 05 mai 2010, prin care reprezentantul pârâtului a solicitat respingerea acțiunii, dar și apelul, sunt ilegale și inadmisibile.

Ambele lucrări au fost formulate de aceeași persoană, director executiv E.C.C., care și-a arogat dreptul de reprezentant al pârâtului, fără a fi investit cu această calitate prin Legea nr. 221/2009, prin fișa postului și prin semnătura directorului general al Finanțelor Publice Dolj și Oficiului Juridic.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Acțiunea dedusă judecății de către reclamant a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie1989, sau moștenitorii acestora, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992, așa cum corect s-a reținut în etapa procesuală anterioară.

În condițiile exprese ale art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia Curții Constituționale este general obligatorie, în sensul că efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția, și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Această ultimă calitate a deciziei Curții Constituționale de a produce efecte numai pentru viitor își găsește fundamentul în chiar principiul neretroactivității legii, conform căruia nu se poate aduce atingere drepturilor definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Pentru o analiză judicioasă asupra acestei chestiuni, date fiind circumstanțele cauzei pendinte și criticile concrete de nelegalitate, s-a făcut cuvenita distincție între situațiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă (în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire) și situațiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Acestei ultime categorii de situații juridice nu poate fi asimilată situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, fiind vorba, în fapt, de pretinse drepturi de creanță, a căror configurare - sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită, respectiv sub aspectul întinderii dreptului, în funcție criteriile prescrise de lege - se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

La momentul la care instanța a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Concluzia firească într-o astfel de situație este aceea că, declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Soluția nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” - Cauza Caracas împotriva României.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, anterior publicării deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale - Cauza Atanasiu ș.a. contra României.

O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

S-a avut în vedere și faptul că, în sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - în contextul unui recurs în interesul legii - publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Împrejurarea că în conținutul unei alte decizii a Curții Constituționale, nr. 1354 din 20 octombrie 2010, au fost reținute considerente care ar putea susține temeinicia pretenției reclamantului, nu are relevanță în cauză, față de efectele directe și de necontestat ale deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, respectiv dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

Susținerea conform căreia întâmpinarea depusă la data de 05 mai 2010, prin care reprezentantul pârâtului a solicitat respingerea acțiunii, respectiv admiterea apelului, ar fi un act de procedură ilegal și inadmisibil, în raport de faptul că acesta a fost formulat de directorul executiv E.C.C., care doar și-a arogat dreptul de reprezentant al pârâtului, nu poate fi primită, în condițiile în care semnătura persoanei în cauză a fost însoțită de ștampila instituției publice, dar și de delegația de reprezentare a persoanei desemnate să o reprezinte pe aceasta în judecată.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva deciziei nr. 50 din 27 ianuarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2012.