Moral damages for Soviet deportation of ethnic Germans: temporal and institutional scope of Law No. 221/2009

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1208 din 22 iunie 2010, Tribunalul Caraș - Severin a admis, în parte, acțiunea reclamantelor S.A.G. și H.H.R. și a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000 euro, reprezentând daune morale.

Prima instanță a avut în vedere că părinții reclamantelor au fost deportați din localitatea de domiciliu, în U.R.S.S, pentru munca de reconstrucție, și că, prin documentele depuse la dosar, reclamantele au făcut dovada încadrării lor în dispozițiile art. 3 și art. 5 din Legea nr. 221/2009.

S-au avut în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic de familia reclamantelor și, totodată, importanța valorilor morale lezate pentru persoanele în cauză.

Prin decizia civilă nr. 172/ A din 09 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caraș - Severin, a schimbat, în parte, sentința, în sensul că a respins acțiunea reclamantelor, a respins apelul reclamantelor.

S-a reținut că, într-adevăr, antecesorii reclamantelor, cetățeni români de etnie germană, au fost supuși unei măsuri administrative cu caracter politic, însă s-a apreciat că nu este îndeplinită cea de-a doua condiție, cumulativă, inserată în texul art. 3 alin. (1) și care se interpretează în conjuncție cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă, sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945, ci de autoritățile sovietice de ocupație.

Curtea a apreciat că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani, anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare a acestora în U.R.S.S.

Mai mult decât atât, s-a reținut că, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și, drept consecință, a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, fiind astfel desființat temeiul juridic al pretențiilor reclamantelor privind daunele morale, temei care a dat naștere unei situații juridice obiective (legale), în curs de desfășurare (facta pendentia) până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs la data de 16 martie 2011, reclamantele S.A.G. (născută O.) și H.H.R., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

Recurentele-reclamante au susținut că au invocat în acțiunea introductivă de instanță, prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Chiar și după pronunțarea și publicarea deciziilor Curții Constituționale, nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010, prin care a fost declarat neconstituțional art. 5 din Legea nr. 221/2009, principiile de drept și prevederile legale care au stat la baza emiterii acestui act normativ, subzistă, în sensul că aceste decizii nu sunt aplicabile cauzelor aflate pe rol la data pronunțării lor, ci doar celor înregistrate ulterior acestui moment.

A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre, deși s-au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile.

Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1), lit. a, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul respectării principiului neretroactivității.

Dacă nu ar mai fi acordate despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, s-ar încălca principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 14 din Convenție.

Potrivit reglementărilor Uniunii Europene, la care România este parte, normele de drept comunitar au aplicabilitate prioritară față de normele juridice interne ale statului membru.

Privarea de libertate a părinților reclamantelor a condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința directă a unor inconveniente de ordin fizic, datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație etc. - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează;

Nu pot fi reținute pretinsele critici de nelegalitate aduse deciziei instanței de apel, întrucât acestea nu vizează, cum ar fi fost firesc, considerentele principale care au condus instanța la soluția litigiului, respingerea pe fond a cererii reclamantelor.

S-a reținut corect că Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Acest act normativ, adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, a completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.

Existența, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nici o dispoziție legală cuprinsă în vreunul din actele de reparație amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație.

Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de părinții reclamantelor le-a creat acestora prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții lor ulterioare, sub toate aspectele ei.

Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare, constituie suferințe care în mod cert justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile suportate, cu condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație pe care se fundamentează o asemenea cerere.

Or, în speță, situația reclamantelor nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte.

Astfel, perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.

Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă, și a caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, care fac obiectul unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999.

Se poate aprecia astfel că măsura deportării nu s-a concretizat printr-o decizia a fostei miliții ori a fostei securități a statului totalitarist, astfel cum condiționează aceeași lege.

Această măsură a fost instituită prin dispoziția guvernului fostei U.R.S.S., sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați.

Împrejurarea că reclamantele și-au sprijinit cererea de chemare în judecată și pe prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate reprezenta în sine o critică pertinentă de nelegalitate, cât timp aceasta nu se concretizează într-o ipoteză reală de încălcare a legii naționale și a drepturilor, intereselor patrimoniale, valorificate de reclamante în temeiul acesteia.

În consecință, apreciind că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii în cauză, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul reclamantelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții S.A.G. și H.H.R. împotriva deciziei nr. 172/ A din 9 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2012.