Political imprisonment compensation: unconstitutionality of moral damages provision in Law 221/2009 and effect on pending civil claims

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Tribunalul Alba, secția civilă, a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul Z.M.C., în contradictoriu cu pârâtului S.R., prin M.F.P. și, în consecință: a constatat caracterul politic al măsurii administrative a internării defunctului Z.A., tatăl reclamantului, în colonia de muncă din P. Caransebeș în perioada 16 august 1952 - 18 iunie 1954, precum și al măsurii administrative de urmărire informativă a acestuia, în perioada 1955 – 1989; a obligat pârâtul la plata, în favoarea reclamantului, a unor daune morale, în cuantum de 90.000 RON și la plata sumei de 1600 RON, în favoarea reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele.

Defunctul Z.A. a fost tatăl reclamantului Z.M.C. așa cum rezultă din actele de stare civilă.

Acesta a fost arestat, în baza unui act administrativ, decizie M.A.I., la data de 15 august 1952, de Procuratura Militară și încadrat într-o colonie de muncă până în data de 18 iunie 1954, deoarece, în anul în anul 1937 s.a. înscris în P.N.Ț. M. unde a depus activitate propangandistică intensă în vederea alegerilor și ulterior, așa cum rezultă din adresa Ministerului de Interne, Direcția Secretariat din 1990, precum și din dosarul din fondul informativ I 1891 și din fondul penal F.P. 14666/București, înaintat instanței în copie xerox de către C.N.S.A.S. cu adresa nr. S/10154/D/11 mai 2010 precum și din Hotărârea nr. 50/1990 a Comisiei pentru Aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 18/1990 din jud. Alba, hotărâre prin care s-a stabilit că perioada 16 august 1952 – 18 iunie 1954, constituie vechime neîntreruptă în muncă și în aceeași unitate, conform art. 1 alin. (1) și (2) din Decretul – Lege nr. 118/1991 și i s-au acordat tatălui reclamantului drepturile prevăzute de acest text de lege.

Această stare de fapt este consemnată și în literatura editată de A.F.D.P.R., filiala Alba, în lucrarea intitulată „Noi nu am avut tinerețe - Cronica Rezistenței Anticomuniste 1945 - 1989 - Ediția a II a, pag 343.

Prin adresa nr. 38 din 23 martie 2010 a A.F.D.P.R., filiala Alba, s-a relevat această stare de fapt și calitatea de fost membru al acestei asociații a tatălui reclamantului Z.A. precum și punctul de vedere afirmativ al acestei asociații privind calitatea acestuia de deținut politic.

Testimonial și cu înscrisuri s-a dovedit că Z.A., a fost deținut în P.N.T. Caransebeș, suportând foarte greu condițiile de detenție: mâncarea fiind foarte slabă, într-o celulă erau peste 20 de deținuți, iar suprafața celulei era foarte redusă raportat la numărul de persoane din aceasta nu erau scoși la muncă fiind deținuți politici, astfel că majoritatea timpului o petrecea în acea celulă. Martorul M.N.A. a arătat că cunoaște acestea de la mama sa care l-a vizitat în P.N.T. și a constatat că era foarte slăbit fizic din cauza acestor condiții de detenție. Pe perioada detenției familia acestuia a supraviețuit cu greu întrucât mama reclamantului era casnică și avea doi copii minori unui de 6 ani și unul de 9 ani astfel încât doar cu ajutor din partea altor persoane, inclusiv a familiei martorului reușeau să supraviețuiască. Anterior, familia a avut venituri substanțiale întrucât tatăl reclamantului era un avocat renumit în oraș. Deși mama reclamantului a încercat să-și găsească un loc de muncă nu a reușit datorită faptului să soțul său era deținut politic. Chiar și după eliberare din P.N.T., tatăl reclamantului nu a reușit să presteze vreo muncă plătită perioadă de peste un an tot datorită acestei condamnări, iar ulterior a redevenit avocat. Reclamantul a vrut să se înscrie la facultatea de drept, însă, datorită acestei condamnări a tatălui său, nu a putut, fiind acceptat doar la I.P.G.

Ulterior eliberării sale din detenție, tatăl reclamantului a fost permanent și sistematic urmărit de organele securității până în 1989, așa cum rezultă din dosarul din fondul informativ înaintat în xerocopie de C.N.S.A.S.

Prin cele de mai sus, s-a cauzat persoanei vătămate Z.A. un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințe dăunătore neevaluabile în bani care au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința, inclusiv a unor inconveniente, de ordin fizice datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată în mod implicit acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale, onoare, reputație, precum și pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane, relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă. Lipsirea de liberare a produs consecințe și în planul vieții private și profesionale a persoanei condamnate din motive politice, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989 viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.

Fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 504 C. proc. pen. și art. 48 alin. (3) din Constituție, se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a victimei.

Este adevărat că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în durerile fizice și psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacții. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea de decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănește. În schimb se poate acorda o indemnizație cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelența, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-și aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. De aceea, ce trebuie evaluat în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciu ca atare.

Din acest motiv, instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Satisfacția echitabilă cuprinde două componente și anume: reparația daunelor materiale și o compensație acordată pentru prejudiciul moral. Dat fiind ca în speța în privința prejudiciului moral se remarcă faptul că acesta nu poate fi disociat de cel material, întrucât au condiții cauzale asemănătoare, Tribunalul apreciază că se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a distinge între cele două feluri de prejudiciu.

Recunoașterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voința de a oferi o satisfacție care poate contrabalansa efectul vătămării și fără ca această satisfacție să aibă o reală corespondență cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului din punct de vedere al victimei.

Este de netăgăduit ca orice arestare și inculpare pe nedrept produce celor în cauză, suferințe pe plan moral, social și profesional, ca astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturi personal nepatrimoniale ocrotite de lege și că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale. La stabilirea cuantumului se va avea în vedere însă și concret viața celui în cauză, perioada cât el a fost privată de libertate, de peste 7 ani, împrejurarea că, în comunitatea din care făcea parte, i-a fost afectat reputația, prin condamnarea sa abuzivă, a fost spus la suferințe fizice și psihice, i s-a știrbit onoarea, demnitatea și i s-a îngrădit libertatea, drepturi personale nepatrimoniale, ocrotite de lege și a fost lipsit de posibilitatea de a-și continua activitățile anterioare și de a obține venituri corespunzătoare, deci atât pierderea suferită, cât și beneficiul nerealizat, precum și o anumită compensare a posibilităților pe care le acea anterior vătămării și acelea care i-au fost accesibile ulterior.

Conform art. 3 coroborat cu art. 4 alin. (3) și raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect printre altele, internarea în unități și colonii de muncă.

Aceeași lege prevede la art. 5 că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și după decesul acestor persoane, soțul sau descendenții acestuia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit prin condamnare prin urmare, față de acest text de lege acțiunea reclamantului se privește a fi admisibilă și întemeiată urmând a fi admisă în privința primului capăt de cerere și admisă doar în parte în privința celui de al doilea capăt de cerere, respectiv în ceea ce privește cuantumului daunelor morale la stabilirea acestuia se vor avea în vedere și următoarele: reclamantul nu este persoana care a suferit măsura politică abuzivă, ci descendentul acesteia fiu, dar care era născut la data arestării tatălui său și pe perioada detenției și urmăririi acestuia.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba, cât și pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Alba.

Parchetul de pe lângă tribunal a solicitat desființarea hotărârii atacate, rejudecarea în fond și pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice în sensul reducerii daunelor morale la nivelul stabilit de O.U.G. nr. 62/2010.

În motivarea apelului, s-a invocat apariția O.U.G. nr. 62/2010 care a limitat cuantumul daunelor morale care pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu titlu daune morale, și pe de altă parte practica C.E.D.O., care a manifestat moderație în acordarea acestui tip de daune (cauza C., K., D. etc.)

Prin apelul declarat, pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Alba, a solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul diminuării sumei acordate cu titlu daune morale.

În motivarea apelului, pârâtul a criticat cuantumul daunelor morale acordate și care depășește maximul stabilit prin O.U.G. nr. 62/2010 de modificare a Legii nr. 221/2009.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, prin decizia civilă nr. 10 din 20 ianuarie 2011, a admis apelurile declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. Alba și M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba; a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins capătul de cerere referitor la acordarea despăgubirilor morale și a menținut în rest sentința atacată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Reclamantul a formulat acțiunea la data de 10 februarie 2009, acțiunea fiind soluționată la data de 9 iunie 2010 când Legea nr. 221/2009 avea o altă formă decât legea în vigoare la momentul pronunțării hotărârii de față.

Astfel, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma anterioară, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, poate solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Reclamantul îndeplinea condițiile impuse de acest text legal, aspect necontestat de niciuna din părți, astfel că a depus acțiunea pendinte.

Acest text de lege a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, care a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 în vigoare de la 15 noiembrie 2010. De asemenea, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi au fost declarate neconstituționale prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

De la data publicării acestor decizii, a expirat termenul de 45 de zile, fără ca Guvernul, respectiv Parlamentul, să modifice în vreun fel legea, respectiv ordonanța de urgență declarate neconstituționale.

În aceste condiții, s-a constatat că temeiul juridic în baza căruia au fost acordate daunele morale nu mai subzistă, astfel că petitele din acțiunea reclamantului care vizau acest aspect sunt lipsite de temei juridic.

Suferințele reclamantului din detenție și urmările acestora, precum și din perioada ulterioară, sunt incontestabile, însă în condițiile modificării legii și încetării efectelor temeiurilor de drept care au permis acordarea despăgubirilor morale pentru această perioadă, nu se mai poate lua în calcul o reparație echitabilă pe acest temei.

Împotriva acestei decizii pârâtul a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În criticile dezvoltate se susține că Decizia Curții Constituționale a României nr. 1358 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 nu își găsește aplicabilitatea în speță deoarece dreptul său la despăgubiri a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dată în primă instanță, care i-a creat o speranță legitimă. Acest drept intră în sfera noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la C.A.D.O.L.F.

Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) și (2), art. 20 și art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României referitoare la raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, iar reglementările internaționale și cele comunitare au prioritate față de dispozițiile contrare din dreptul intern.

Modificarea soluției instanței de fond ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ar fi în contradicție cu art. 1 din Protocolul adițional la C.A.D.O.L.F., conform căruia „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”.

Jurisprudența C.E.D.O. a statuat că „bunurile” în sensul art. 1 din primul Protocol pot fi bunuri existente, valori patrimoniale, inclusiv creanțe pentru care un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a le vedea concretizate.

Recurentul-reclamant consideră că o hotărâre judecătorească constituie un „bun” întrucât această hotărâre identifică și concretizează un drept cu valoare patrimonială.

Curtea Constituțională nu se poate substitui aprecierii instanțelor de judecată, care alcătuiesc puterea judecătorească în accepțiunea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, doar ele având prerogativa de a aprecia independent și imparțial asupra modului de aplicare și interpretare a legii.

De altfel, prin Decizia nr. 1344/2008 Curtea Constituțională a reținut că nu are atribuția de a rezolva conflictul unor dispoziții interne cu legislația internațională.

Recursul, declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Alba, este nefondat pentru următoarele argumente:

Prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În consecință, aceste dispoziții nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.

În acest context se constată ca în mod corect instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 31 și 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituția României.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat, cât și în art. 31 se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Fața de aceste dispoziții, în funcție de care declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, produce efecte pentru viitor și erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică și acțiunilor în curs.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care a statuat că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

În speță, la data publicării în M. Of. Partea I nr. 761/15.11.2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se pronunțase decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind soluționată definitiv de Curtea de Apel Cluj la data 19 ianuarie 2011.

Prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării sale cu o excepție de neconstituționalitate, s-a realizat un control de constituționalitate a posteriori, dându-se eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic.

Nu se poate spune că acțiunea, fiind promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezența unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actiim.

În speță, înainte de definitivarea litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea neconstituționalității textului de lege invocat în cererea de chemare în judecată.

În acest context urmează a se constata că ne aflăm într-o situație juridică de natură legală, căreia i se aplică legea nouă și nu într-o situație juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și formă legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere, dar și în acest caz numai dacă situațiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.

Așa fiind, față de caracterul imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil față de dispozițiile Constituției României.

Concluzionând, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în absența unor dispoziții legale exprese.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată.

Neexistând o soluție definitivă, reclamantul nu are un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu este titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

Constatarea neconstituționalității textului de lege pe care reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Față de considerentele ce preced nu pot fi primite criticile prin care se susține că potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) și (2), art. 20 și art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, referitoare la raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, iar reglementările internaționale și cele comunitare au prioritate fața de dispozițiile contrare din dreptul intern.

De asemenea, pentru aceleași considerente, nu pot fi primire criticile potrivit cărora Curtea Constituțională s-ar substitui prin deciziile sale rolului instanțelor de judecată.

Așadar, față de cele reținute se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Alba.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat, recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Alba împotriva deciziei nr. 10 din 20 ianuarie 2011 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2012.