Nationalized land restitution: right to monetary compensation after alienation under Law No. 10/2001 and Law No. 247/2005

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14 noiembrie 2008 pe rolul Tribunalului București, reclamantul N.G. l-a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General solicitând să se dispună restituirea în natură a terenului în suprafață de 1500 mp, situat în București, str. Orăștie.

Reclamantul a arătat că a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, însă, până în prezent, nu a primit niciun răspuns deși, conform art. 25 alin. (1) din legea menționată, unitatea notificată trebuia să răspundă în termen de 60 de zile.

S-a mai susținut, în motivarea cererii, că imobilul ce a format obiectul notificării a aparținut autoarei reclamantului, N.E., fiind preluat în proprietate statului prin decizia nr. 3068/1965, emisă în baza Decretului nr. 844/1965. Deși terenul a fost evaluat la suma de 3550 lei, la nivelul anului 1964, nici autoarea și nici reclamantul nu au primit vreo despăgubire.

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 620 din 7 mai 2010, a admis în parte acțiunea, a constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin echivalent bănesc, ce vor fi acordate în condițiile legii speciale, de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

În ceea ce privește modalitatea de reparație, instanța a avut în vedere concluziile raportului de expertiza întocmit în cauză, din care a rezultat că în prezent terenul ce face obiectul cererii este în proprietatea unei societăți comerciale, fiind incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că, urmare a înstrăinării bunului, persoana îndreptățită are dreptul la despăgubiri, ce vor fi acordate în echivalent bănesc, în condițiile legii speciale.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Municipiul București, prin Primarul General.

Prin motivele de apel s-a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor legale, deoarece unitatea deținătoare sesizată cu soluționarea notificării nu are obligația de a acorda măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești, dar nici de a propune o anumită sumă, ci atribuția sa legală se limitează la emiterea unei decizii motivate cu propunere de acordare a despăgubiri, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001, în condițiile Legii nr. 247/2005.

Prin decizia nr. 147/ A din 14 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de pârât, ca nefondat.

În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut că, prin soluția de admitere în parte a acțiunii, tribunalul a aplicat și a interpretat corect dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 și art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, considerentele sentinței fiind atât în concordanță cu aceste norme legale, cât și cu interpretarea dată de apelant.

Tribunalul nu a stabilit un cuantum anume al despăgubirilor, menționând expres că despăgubirile în echivalent bănesc vor fi acordate în condițiile legii speciale, de către Comisia de Stabilire a Despăgubirilor.

Ca atare, nu s-a impus, prin soluția pronunțată, obligația în sarcina apelantei de a stabili o anumită sumă ca măsură reparatorie, ci s-a stabilit dreptul reclamantului la acordarea de despăgubiri, prin echivalent bănesc, în condițiile Legii nr. 247/2005, soluția pronunțată fiind în acord și cu decizia XX/2007 a Înaltei Curți de Justiție și Casație.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susține că instanța a făcut o analiză trunchiată a motivelor sale de apel, fără a se observa redactarea defectuoasă a dispozitivului sentinței. Prima instanță a dat ceea ce nu s-a cerut, deoarece prin cererea modificatoare din data de 30 aprilie 2010 s-a solicitat obligarea pârâtului să emită dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, iar instanța de fond a stabilit că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent bănesc.

Recurentul consideră că, prin modul de redactare a dispozitivului sentinței, se încalcă prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile Legii nr. 247/2005 și ale O.U.G. nr. 81/2007, potrivit cărora pârâtul, în calitate de persoană juridică notificată, are doar obligația de a emite dispoziție motivată cu propunere de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale, și nu despăgubiri în echivalent bănesc, așa cum greșit au reținut cele două instanțe.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Instanța de apel a analizat criticile pârâtului formulate în apel, reținând în mod corect că sentința nu-i impune o conduită care ar fi contrară legii, ci dimpotrivă, stabilește dreptul reclamantului la măsuri reparatorii, în acord cu prevederile art. 29 raportate la art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dispozițiile Legii nr. 247/2005 și ale O.U.G. nr. 81/2007.

Prima instanță nu a obligat pârâtul să emită o dispoziție cu propunere de acordare de măsuri reparatorii, ci a soluționat pe fond notificarea în limitele cadrului procesual obiectiv stabilit prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de reclamant la data de 30 aprilie 2010. În aceste sens, în partea finală a considerentelor sentinței s-a menționat expres faptul că tribunalul a fost învestit și a soluționat notificarea în acord cu Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, așa încât cererea reclamantului de obligare a pârâtului la emiterea unei decizii de soluționare a notificării nu este întemeiată, acesta având posibilitatea de a se prevala în mod direct de hotărârea judecătorească pentru a obține acordarea efectivă a despăgubirilor, în condițiile legii speciale.

Ca atare, nu se poate reține nicio incompatibilitate între cele statuate prin hotărârea judecătorească criticată și atribuțiile stabilite prin lege în sarcina recurentului, atâta timp cât prin hotărâre nu i se impune o anume conduită, ci se constată dreptul reclamantului la măsuri reparatorii.

Împrejurarea că în dispozitivul sentinței s-a folosit expresia „prin echivalent bănesc” nu este de natură să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul aplicării greșite a legii, în condițiile în care, atât din dispozitivul, cât și din considerentele aceleiași sentințe reiese fără dubiu că despăgubirile vor fi acordate în condițiile legii speciale.

Constatând caracterul nefondat al criticilor formulate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, împotriva deciziei nr. 147/ A din 14 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 februarie 2012