Property restitution under Law 10/2001: validity of a 1947 expedition judgment as ownership title and competence to review administrative silence

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la 26 noiembrie 2009, reclamanții S.A. și S.I.A.S. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la restituirea în natură a apartamentului, situat în București, Str. Spătarului și a terenului aferent acestuia, cu excepția unității locative care face obiectul contractului de vânzare – cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de Primăria Municipiului București cu C.A. S-a solicitat, totodată, obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții de propunere a măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru unitatea locativă ce face obiectul contractului menționat.

În motivarea contestației, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 20 alin. (2), art. 21 alin. (1), art. 25 alin. (1) și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanții au arătat că imobilul în litigiu a aparținut autoarei lor N.T., în baza hotărârii de expedient nr. 155/1947 a Tribunalului Ilfov și a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 unde în anexă figurează S.H., mama reclamanților.

Au mai arătat că au formulat în anul 2001 notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea în natură, însă, deși a trecut termenul de 60 de zile prevăzut de lege, pârâtul nu a răspuns nici până la introducerea acțiunii.

În cauză a formulat cerere de intervenție în interes propriu numita C.A., însă, prin încheierea de ședință din 1 aprilie 2010, tribunalul a respins în principiu cererea, având în vedere că reclamanții nu au solicitat spațiul ocupat de intervenientă, dreptul acesteia nefiind, astfel, contestat.

Prin sentința civilă nr. 1227 din 20 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanți și l-a obligat pe pârât să restituie în natură apartamentul situat în București, Str. Spătarului, compus din 4 camere și dependințe comune, precum și terenul aferent de 17,27 m.p., cu excepția imobilului teren și construcție ce a făcut obiectul contractului de vânzare – cumpărare din 17 iulie 1998 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între Primăria Municipiului București, prin SC A. și C.A. și să emită dispoziție motivată prin care să propună reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea din apartamentul ce a constituit obiectul contractului menționat, constând în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. S-a luat act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, prin notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a solicitat restituirea în natură de către reclamanții S.A. și S.I.A.S. a apartamentului, împreună cu terenul și părțile comune aferente, ce au aparținut bunicii N.T., preluate de stat în anul 1950, fără titlu.

S-a avut în vedere că până la momentul introducerii acțiunii, notificarea nu a fost soluționată de pârât, fie prin emiterea unei dispoziții de acordare a măsurilor reparatorii, fie prin dispoziția de respingere a notificării.

S-a apreciat că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii solicitate, iar acest refuz trebuie cenzurat de instanță conform statuărilor deciziei nr. 20/2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recursul în interesul legii pronunțat în interpretarea și aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește fondul litigiului, s-a constatat că s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei reclamanților, S.O., moștenitoarea T.N., asupra imobilului compus din construcție și teren, ce a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.

La aprecierea situației de fapt menționate au fost avute în vedere prevederile art. 22 și art. 24 din Legea nr. 10/2001, reținându-se, totodată, că primăria avea obligația de a se pronunța asupra fondului notificării și de a analiza în ce măsură se justifică restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru terenul și construcția situate în București, str. Spătarului.

Aplicând dispozițiile art. 7 alin. (1) și (9) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a reținut că imobilul construcției este liber în sens juridic, fiind deținut cu contract de închiriere de D.A. și J.L., în prezent decedate, astfel că se impune restituirea în natură.

Pentru partea din imobil vândută cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, s-a reținut că reclamanții nu pot beneficia decât de despăgubiri conform art. 20 alin. (2) și art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței menționate a declarat apel, în termenul legal, pârâtul Municipiul București prin Primarul general, criticând-o ca nelegală și netemeinică în raport de dispozițiile art. 23.1 și 28.1 din HG nr. 498/2003, care condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații exprese în sensul că persoana îndreptățită nu are alte dovezi de prezentat.

S-a susținut că obligația depunerii actelor doveditoare ale proprietății, precum și a celor care atestă calitatea de moștenitori revine potrivit art. 22 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare, odată cu aceasta, sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a legii, termenul respectiv fiind prelungit de legiuitor cu câte 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001, O.U.G. nr. 145/2001, cu o lună prin O.U.G. nr. 184/2002 și cu încă două luni prin O.U.G. nr. 10/2003, aceste prelungiri fiind acordate pentru a se oferi timp suficient de depunere a actelor necesare în vederea susținerii notificării.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 278/ A din 15 martie 2011, a respins apelul pârâtului ca nefondat, reținând, în esență, că instanța sesizată cu acțiunea bazată pe refuzul persoanei juridice notificate de a emite decizie sau dispoziție motivată asupra notificării este competentă să examineze și fondul pretențiilor, administrând probele necesare și dispunând asupra restituirii în natură.

S-a apreciat că instanța sesizată cu o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001 are obligația de a analiza notificarea nu doar în baza înscrisurilor depuse în etapa procedurii administrative, ci în baza tuturor probelor administrate, în caz contrar îngrădindu-se accesul liber la justiție recunoscut prin art. 21 din Constituție și dreptul la un proces echitabil, recunoscut prin același articol cât și prin art. 6 din C.E.D.O.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Municipiul București, reprezentat de Primarul general, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a susținut că la dosarul administrativ nu s-au depus suficiente probe care să ateste dreptul de proprietate, conform art. 21 – 23 din Legea nr. 10/2001, respectiv titlul autentic.

De asemenea, s-a învederat că nu s-au administrat dovezi în sensul că reclamanta a primit sau nu despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România, în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi.

Examinând criticile invocate de pârâtul recurent, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Reclamantele au făcut dovada titlului de proprietate al autoarei lor, T.N., asupra imobilului în litigiu cu sentința civilă nr. 155 din 4 martie 1947 a Tribunalului Ilfov, secția a III-a, prin care s-a luat act de tranzacția părților, pronunțându-se o hotărâre de expedient cu privire la succesiunea defunctului P.N.

Prin urmare, instanțele de fond și apel au aplicat corect dispozițiile art. 23 din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care prevăd că prin acte doveditoare se înțeleg orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare – cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, acte sub semnătură privată și altele asemenea).

De altfel, H.G. nr. 250/2007 dă posibilitatea probării titlului de proprietate nu numai prin titlul original, dar și prin alte înscrisuri care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei îndreptățite.

Mai mult, în cauză, nu numai că s-a dovedit dreptul de proprietate al autoarei reclamantelor, dar și preluarea de la moștenitoarea S.O., mama reclamanților, a imobilului situat în București, Str. Spătarului, conform Decretului nr. 92/1950.

Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, vizând nerespectarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu va fi examinată, întrucât a fost invocată omisso medio, fără a fi constituit și obiect al motivelor de apel.

Pentru toate aceste considerente, urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă recursul pârâtului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general împotriva deciziei nr. 278/ A din 15 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2012.