Pre-trial detention maintained: recidivist's appeal against preventive arrest dismissed as unfounded

Asupra recursului de față ;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :

Prin încheierea din data de 28 septembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. 45992/3/2009 (115/2011), s-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului F.M.C.

Pentru a pronunța încheierea susmenționată, curtea de apel a reținut, analizând temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului F.M.C., că acestea se mențin și impun în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Astfel, probele avute în vedere la pronunțarea hotărârii primei instanțe constituie indicii temeinice în accepțiunea prevăzută de art. 143 alin. (1) și art. 681 C. proc. pen. ce justifică presupunerea rezonabilă că inculpatul F.M.C. a săvârșit faptele reținute în sarcina lui prin actul de sesizare a instanței și pentru care s-a dispus condamnarea.

Totodată, s-a constatat că sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile comise este închisoarea mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică.

Referitor la această din urmă condiție s-a reținut că pericolul pentru ordinea publică rezultă din natura și gravitatea faptelor deduse judecății, împrejurările concrete în care acestea au fost comise, precum și din statutul de recidivist al inculpatului.

Prin urmare, în baza dispozițiilor art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen. raportat la art. 3002 din același cod, s-a menținut starea de arest a inculpatului.

Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul F.M.C. care, prin apărătorul desemnat din oficiu, a solicitat judecarea în stare de libertate față de împrejurarea că ceilalți inculpați sunt liberi și nu mai subzistă temeiurile arestării preventive.

Examinând încheierea atacată, atât prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Potrivit dispozițiilor art. 160b alin. (3) C. proc. pen. la care fac trimitere dispozițiile art. 3002 din același cod, „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că temeiul de drept al luării măsurii arestării preventive în cazul inculpatului recurent l-a constituit dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., instanța de fond reținând că infracțiunea de săvârșirea căreia este acuzat inculpatul este pedepsită de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Tribunalul București, secția I penală, prin sentința penală nr. 429/F din 29 aprilie 2011 l-a condamnat pe inculpatul F.M.C. la pedeapsa rezultantă de 8 ani și 8 luni închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

Prin aceeași sentință s-a menținut starea de arest a inculpatului recurent și s-a dedus din durata pedepsei aplicate perioada reținerii și arestării preventive.

Împotriva sentinței penale susmenționate a declarat apel inculpatul, apel cu a cărui soluționare a fost investită Curtea de Apel București, instanță care a pronunțat și încheierea ce face obiectul recursului de față.

Raportând dispozițiile art. 160b alin. (3) C. proc. pen. mai sus invocate la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că temeiul de drept [art. 148 lit. f) C. proc. pen.] care a determinat arestarea preventivă a recurentului inculpat nu a încetat, ci, dimpotrivă, subzistă și impune în continuare privarea lui de libertate.

Astfel, așa cum a reținut și instanța de apel în cauză, există probe și indicii temeinice în accepțiunea dată acestor noțiuni de legiuitor în art. 681 C. proc. pen., care duc la presupunerea rezonabilă că recurentul inculpat a săvârșit infracțiunea pentru care a fost cercetat și, ulterior, trimis în judecată și condamnat în primă instanță, infracțiune pedepsită de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani.

De asemenea, există probe că lăsarea în libertate a recurentului inculpat, cel puțin la acest moment procesual, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Referitor la acest din urmă aspect, este adevărat că pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, ca trăsătură esențială a infracțiunii însă, la aprecierea pericolului pentru ordinea publică nu se poate face abstracție de gravitatea infracțiunii deduse judecății.

Modalitatea și împrejurările în care se reține că au fost comise infracțiunile de săvârșirea cărora este bănuit recurentul inculpat, caracterul repetat al acestora, urmările faptelor comise, cât și datele ce caracterizează persoana inculpatului (este recidivist, ceea ce denotă perseverența infracțională a acestuia) sunt elemente de natură a duce la concluzia că lăsarea în libertate a inculpatului ar crea un sentiment de insecuritate în rândul opiniei publice.

De asemenea, împotriva inculpatului s-a pronunțat instanța de fond care, reținând vinovăția acestuia în săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, a dispus condamnarea lui la o pedeapsă rezultantă de 8 ani și 8 luni închisoare, în condițiile art. 57, art. 71 C. pen.

Argumentele mai sus expuse sunt de natură a crea convingerea instanței că menținerea în continuare în stare de arest preventiv a recurentului inculpat este justificată, proporțională cu gravitatea faptei pentru care a fost trimis în judecată și că luarea față de inculpat a unei măsuri preventive mai puțin intruzive nu este oportună la acest moment procesual.

În consecință, reținând că în cauză sunt îndeplinite, atât cerințele art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen., cât și exigențele art. 5 paragraful 1 lit. a) din CEDO, recursul declarat de inculpatul F.M.C. se va respinge, ca nefondat, în conformitate cu dispozițiile art. 38515 pct.1 lit. b) C. proc. pen.

Potrivit art. 192 alin. (2) și (4) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.M.C. împotriva încheierii din 28 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. 45992/3/2009 (115/2011).

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 11 octombrie 2011.