Complainant's abuse-of-office and negligence claims against magistrate and police fail; appeal dismissed, 200 lei costs awarded

Asupra recursului de față;

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin sentința nr. 1804 din 15 noiembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul B.I. împotriva rezoluției nr. 797/P/2010 din 9 august 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică; a fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că la data de 3 august 2008 persoana vătămată B.I. a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București cu o plângere împotriva „funcționarilor publici, polițiști și procurori care au manifestat pasivitate” cu privire la o plângere penală pentru înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată în Dosarul nr. 5840/3/2007 al Tribunalului București.

În urma verificărilor efectuate s-a constatat că procurorul N.M.V.S. de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 5 București, procuror cu grad de curte de apel, a supravegheat activitatea penală efectuată de subinspectorul de poliție C.G. din cadrul Secției X Poliție – biroul cercetări penale, în Dosarul penal nr. 5432/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 5 București, având ca obiect plângerea formulată de B.I. împotriva numiților R.G. și G.V.

În baza verificărilor efectuate, prin rezoluția nr. 797/P/2010 din 9 august 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistratul N.M.V.S. și subinspectorul de poliție C.G. pentru infracțiunile prevăzute de art. 246 C. pen. și 249 C. pen. întrucât faptele nu există.

Împotriva acestei rezoluții persoana vătămată a formulat plângere la procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar prin rezoluția nr. 7789/3557/II/2/2010 din 22 septembrie 2010 plângerea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Persoana vătămată, în termen legal, a formulat plângere potrivit dispozițiilor art. 2781 C. proc. pen. cu motivarea că făptuitorii au lăsat în nelucrare plângerea sa, intenționându-se prescrierea răspunderii penale, fapt ce s-a și întâmplat, astfel că se impune trimiterea cauzei la parchet pentru începerea urmăririi penale.

Examinând actele și lucrările dosarului și verificând rezoluția atacată în conformitate cu dispozițiile art. 2781 alin. (7) C. proc. pen. prima instanță a constatat că plângerea este nefondată.

S-a apreciat că, așa cum rezultă din actele premergătoare efectuate în cauză, organele de cercetare penală ale poliției au efectuat cercetările care s-au impus, au identificat și audiat pe făptuitorul G.V., au citat și au demarat căutări pentru audierea făptuitorului R.G. și au atașat la dosar înscrisurile necesare soluționării cauzei; supravegherea cercetărilor efectuate de procuror s-a făcut pe o perioadă de timp mai mare (aproximativ 10 luni), dar nu au fost constatate cauze subiective în tergiversarea soluționării plângerii nici din partea lucrătorului de poliție și nici a magistratului. Sesizarea faptelor s-a făcut cu puțin timp înainte de împlinirea termenului prescripției răspunderii penale, cu consecința limitării intervalului în care puteau fi îndeplinite actele necesare.

S-a concluzionat că în absența dovezilor, nu se poate susține că actul emis de procuror, respectiv de lucrătorul de poliție, în exercitarea atribuțiilor de serviciu constituie în sine un abuz în sens penal, sau întrunește conținutul constitutiv al altor infracțiuni, câtă vreme magistratul și lucrătorul de poliție au acționat cu bună credință, iar faptul contrar nu s-a dovedit, fapta acestora neîncadrându-se în sfera ilicitului penal, așadar în mod legal s-a dispus prin rezoluția atacată soluția de neîncepere a urmăririi penale pe considerentul inexistenței infracțiunilor imputate, prevăzute de art. 246 C. pen. și art. 249 C. pen.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel după cum rezultă din cuprinsul motivelor scrise depuse la dosar (filele11-16 dosar recurs) pentru judecarea cauzei de către prima instanță în condițiile nelegalei îndepliniri a procedurii de citare cu intimatul C.G., neaudierea acestuia, comiterea infracțiunilor reclamate de către intimați și prejudicierea drepturilor petentului.

Analizând cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive, privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, referitoare la inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile arătate în norma anterior menționată.

În speța de față, nemulțumit fiind de soluția dispusă de intimații magistrat și lucrător de poliție și conferind conotații penale activității profesionale a acestora, petentul a formulat plângere penală.

Cu respectarea dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, procurorul a efectuat verificările apreciate ca utile cauzei și, motivat, a concluzionat în sensul că în cauză este incident cazul de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel că s-a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale.

Din verificarea actelor dosarului se constată că soluția dispusă este legală și temeinică. Se reține în acest sens că activitatea de jurisdicție desfășurată de magistrat, respectiv cea jurisdicțională desfășurată de către lucrătorul de poliție, care presupun interpretarea și aplicarea legii și, ca act final, dispunerea unei soluții, chiar dacă acestea au nemulțumit părțile, nu poate constitui, prin ea însăși, infracțiune, în absența dovedirii îndeplinirii condițiilor privind conținutul constitutiv al acesteia.

În speță, intimații s-au limitat la a-și exercita funcția și atribuțiile de serviciu cu respectarea prevederilor legale, acțiunile lor neputând fi circumscrise, după cum pretinde petentul, sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală a acestora.

Nemulțumirile petentului se impuneau a fi invocate pe calea declarării căilor de atac prevăzute de lege, împotriva soluțiilor și măsurilor apreciate ca defavorabile, singurele apte a conduce, eventual, la reformarea unei soluții, parcurgerii procedurii indicate neputându-i-se substitui formularea de plângeri penale, care, de altfel, nu pot avea finalitatea urmărită de parte. A accepta o soluție contrară echivalează cu o adăugare la lege, prin reglementarea unei căi de atac ce excede celor expres și limitativ reglementate de legea procesuală, soluție ce nu poate fi primită.

Se constată, așadar că în mod legal, temeinic și riguros motivat procurorul, pe baza actelor premergătoare efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen. a dispus față de intimați soluția de netrimitere în judecată contestată de către petent.

Astfel, infracțiunile reclamate nu există în materialitatea lor, nedovedindu-se nicio încălcare a atribuțiilor de serviciu a intimaților cărora comiterea lor le-a fost imputată și nici împrejurarea că aceștia au acționat în scopul vătămării drepturilor petentului, activitatea profesională a acestora necircumscriindu-se niciunei forme de ilicit.

Criticile invocate în recurs sunt nefondate.

Se reține, astfel, că nu poate fi primită critica referitoare la pretinsa nelegală îndeplinire a procedurii de citare cu o altă parte decât petentul, acesta nejustificând vreun interes în invocarea acestui motiv. În ceea ce privește susținerile relative la neaudierea intimatului ofițer de poliție se constată că în procedura specială reglementată de art. 2781 C. proc. pen. singura probă care poate fi administrată este cea cu înscrisuri, astfel încât apărarea recurentului nu poate fi primită.

Analizând hotărârea recurată se constată că prima instanță a dat o evaluare proprie materialului dosarului, plângerii petentului și rezoluției atacate, potrivit dispozițiilor art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și riguros motivată.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.I. împotriva sentinței nr. 1804 din 15 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 7744/1/2010.

Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2012.