Expropriation of residential property and revindication action blocked by subsequent valid alienation to good-faith third parties

La data de 21 martie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de Consiliul General al Municipiului București reprezentat de Primarul General împotriva deciziei civile nr.361 din 20 iunie 2001 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă.

Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 21 martie 2003 iar pronunțarea s-a amânat la 3 aprilie 2003.

C U R T E A

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 7 octombrie 1998 pe rolul Judecătoriei sectorului 3, reclamanții B.V.și B.A. soți, au chemat în judecată pârâții Consiliul General al Municipiului București și S.C. „T.” S.A., solicitând ca prin sentință:

- să se constate nulitatea absolută a deciziilor nr.110/1982 și nr.1788/1983 emis de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București prin care apartamentul nr.22 situat în str.Traian nr.77/79, etaj 4, sector 3, proprietatea lor, a fost trecut abuziv în proprietatea statului;

- să fie obligate pârâtele să le lase bunul în deplină proprietate și liniștită posesie.

În motivarea acțiunii s-a arătat că au dobândit apartamentul în anul 1969 iar după 1980, nemaisuportînd opresiunea regimului comunist, s-au stabilit în străinătate. În mod succesiv, prin deciziile administrative menționate, cele două cote de ½ din apartament au fost trecute în proprietatea statului potrivit prevederilor Decretului nr.223/1974, act normativ abuziv, în dezacord cu convențiile internaționale la care România era parte și chiar cu Constituția din 1965.

Judecătoria sectorului 3, prin sentința civilă nr.6504 din 22 iunie 1999 și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București potrivit prevederilor art.2 pct.1 lit.b C.proc.civ.., reținând că valoarea apartamentului în litigiu era de circa 300 milioane lei.

Tribunalul București secția a V-a civilă și de contencios administrativ, examinând probatoriile cu înscrisuri administrate, a pronunțat sentința civilă nr.68 din 29 ianuarie 2001 prin care a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat pârâții să le lase apartamentul în deplină proprietate și posesie.

A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a deciziilor administrative de trecere a bunului în proprietatea statului.

Instanța de fond a reținut în esență că statul român nu deține un titlu de proprietate valabil asupra bunului, Decretul nr.223/1974 fiind în contradicție cu Constituția României din anul 1965 și că prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, la care țara noastră era parte, ceea ce justifică admiterea acțiunii în revendicare.

Cu privire la constatarea nulității celor două decizii administrative, tribunalul a constatat că în cauză nu există nici un motiv de nulitate, ele fiind emise cu reespectarea normelor legale în vigoare la acea dată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Consiliul General al Municipiului București.

Apelul nu a fost motivat iar Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr.361 din 20 iunie 2001, a făcut aplicarea dispozițiilor art.292 alin.2 C.proc.civ.. și l-a respins ca nefondat prin prisma apărărilor făcute la instanța de fond și a probatoriilor administrate.

Consiliul General al Municipiului București, prin Primar general, a declarat recurs împotriva acestei decizii, criticând-o sub trei aspecte circumscrise motivului prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ..

S-a susținut în primul rând că nu Consiliul General, ci Municipiul București, reprezentat de Primarul general, are calitate procesuală pasivă în cauuză.

O a doua critică se referă la faptul că aprecierea caracterului abuziv al unui act normativ – în speță Dercretul nr.223/1974, trebuia să se facă în raport de prevederile constituționale în vigoare la acea dată iar nu de cele ulterioare.

În fine s-a mai arătat că nu s-a făcut dovada de către reclamanți a restituirii creditului acordat pentru cumpărarea apartamentului și că acesta a fost înstrăinat în mod valabil către chiriași, potrivit prevederilor Legii nr.112/1995, astfel încât s-a solicitat ca pe fond acțiunea să fie respinsă.

La primul termen de judecată în fața Curții Supreme de Justiție au formulat în cauză cerere de intervenție accesorie în interesul recurentei numiții S.I.și S.G..

Au arătat că au fost chiriași în apartament iar la data de 19 decembrie 1996 au devenit proprietari în temeiul dispozițiilor Legii nr.112/1995.

Intervenienții au dobândit cu bună credință, respectând prevederile legale iar la data încheierii contractului bunul nu avea caracter litigios, neexistînd nici măcar o notificare privind intențiile foștilor proproetari.

Au depus înscrisuri eliberate de S.C. T. S.A.

Intimații reclamanți au formulat întâmpinare, susținând că motivele de recurs sunt nefondate. Au solicitat respingerea recursului și a cererii de intervenție accesorie.

Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea reține în primul rând că problema nulității deciziilor administrative de trecere a apartamnentului în proprietatea statului a fost definitiv tranșată prin neatacarea de către reclamanți a sentinței pronunțate în fond care le-a respins acest capăt de cerere. În consecință, ea nu mai constituie obiect de preocupare pentru Curte, care se va limita la problematica acțiunii în revendicare formulată de reclamanți împotriva pârâților Consiliul General al Municipiului București și S.C. „T.” S.A.

Analizând primul motiv de recurs, referitor la pretinsa lipsă a calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului București, Curtea reține că acesta este neîntemeiat.

Dispozițiile Legii Administrației Publice Locale nr.69/1991, în vigoare la data judecării cauzei (îndeosebi art.2,4,5 și 20 lit.g) stabilește fără echivoc care sunt unitățile administrativ-teritoriale cu personalitate juridică – comunele, orașele (municipiile) și județele și că autoritățile publice prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe sunt Consiliile locale, ca autorități deliberative și Primarii ca autorități executive. Consiliilor locale li se prevăd atribuții de administrare a domeniului public și privat al comunei ori orașului (municipiului).

Pe de altă parte, art.6 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia prevede, printre altele, bunurile care fac parte din domeniul public sau privat al autorității adminsitrativ-teritoriale ce pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora.

În același sens, art.12 alin.5 din lege statuează că în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunurilor, unitățile administrativ teritoriale sunt reprezentate de Consiliile Județene, respectiv Consiliul General al Municipiului București sau Consiliile locale, care dau mandat scris în fiecare caz președintelui Consiliului Județean sau Primarului.

În speță, coroborarea prevederilror legale menționate conduce la concluzia că în litigiile care nu pun în discuție dreptul de proprietate asupra bunurilor care fac parte din domeniul public sau privat al statului, aflate în administrarea Consiliului General al Municipiului București, acest organ al administrației publice locale, ca autoritate deliberativă și respectiv Municipiul București ca autoritate executivă, au calitate procesuală pasivă.

De altfel, recursul este declarat de către „Consiliul General al Municipiului București prin Municipiul București, reprezentat legal de Primarul general”, ceea ce atestă o dată în plus, caracterul nefondat al criticii formulate.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs nu este fondat.

În mod corect instanțele au făcut o raportare, în sensul prevederilor art.6 din Legea nr.213/1998 a Decretului nr.223/]1974 la cadrul normativ existent în acea perioadă, constatând că dispozițiile sale contraveneau constituției României din anul l965 și Declarației Universale a Drepturilor Omului semnată și de țara noastră.

În ceea cre privește achitarea creditului de către reclamanții intimați, s-a dovedit cu înscrisuri, inclusiv în recurs, că sumele datorate au fost integral achitate iar ipoteca radiată.

Recursul și cererea de intervenție accesorie sunt însă întemeiate în ceea ce privește imposibilitatea de a primi o acțiune în revendicare în condițiile în care pârâții au înstrăinat în mod legal bunul, deci nu mai au posesia, unor terți nechemați în judecată.

Într-adevăr, cu doi ani înainte de introducerea acțiunii, pârâții au vândut apartamentul potrivit prevederilor Legii nr.112/1995, deci nu sunt niște „posesori neproprietari”. Situația juridică a intervenienților S. nu poate fi pusă în discuție întrucât reclamanții nu au solicitat anularea titlurilor lor de proprietate și nici măcar o comparare de titlu.

Așa fiind, acțiunea în revendicare nu poate fi primită, reclamanții având la dispoziție, eventual, alte mijloace juridice pentru a-și realiza dreptul.

În consecință, vor fi admise recursul și cererea de intervenție accesorie, modificându-se decizia atacată în sensul admiterii apelului declarat de pârât împotriva sentinței tribunalului, care va fi schimbată în sensul respingerii acțiunii reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București prin Municipiul București reprezentat de Primarul General precum și cererea de intervenție accesorie formulată de S.I.și S.G. împotriva deciziei nr.361 din 20 iunie 2001 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă.

Modifică decizia în sensul că admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței nr.68 din 29 ianuarie 2001 a Tribunalului București – secția a V-a civilă și de contencios administrativ pe care o schimbă în sensul că respinge acțiunea reclamanților.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 aprilie 2003.