International jurisdiction of Romanian courts under Law No. 105/1992: appellate obligation to review material competence exceptions in light of reinsurance contracts governed by foreign law

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 4209 din 16 martie 2009 pronunțată de Secția a VI-a comercială a Tribunalului București a fost admisă excepția necompetenței instanțelor române și a fost respinsă ca nefiind de competența instanțelor române cererea formulată de reclamanta SC A.R.A. SA în contradictoriu cu pârâta A.S.I.C.O. A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, inițial, la termenul din data de 26 ianuarie 2009, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepția necompetentei instanțelor române invocată de pârâtă, fiind luate în considerare doar motivele invocate de aceasta în sprijinul excepției.

La termenul din data de 9 martie 2009, tribunalul a invocat, din oficiu, excepția necompetentei instanțelor române, punând în discuția părților de această dată aplicabilitatea în cauză a prevederilor Legii nr. 105/1992 și a reținut că instanțele judecătorești române nu sunt competente dacă sediul pârâtului, persoană juridică, nu se află în România, aceasta fiind ipoteza din cauza de față.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamanta solicitând desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, arătând că instanța de fond nu mai putea reveni la soluția dată excepției de necompetență materială și trebuia să judece cauza pe fond, în opinia sa, oricum prima instanță fiind legal sesizată și, deci, trebuia să judece cauza pe fond.

Astfel, instanța de fond a interpretat în mod eronat prevederile Legii nr. 105/1992, întrucât art. 148 din lege, prevede că instanțele judecătorești române sunt competente dacă locul unde a luat naștere sau trebuie executată, fie chiar în parte o obligație izvorâtă dintr-un contract, se află în România.

Chiar dacă nu s-ar fi încadrat în pct. 4 din art. 148, apelanta consideră că i s-ar fi aplicat punctul 8 referitor la alte procese prevăzute de lege, caz în care ar fi fost aplicabilă în speță competența tribunalului prevăzută de Codul de procedură civilă.

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 82 din 9 februarie 2010, a admis apelul reclamantei, a desființat hotărârea și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a se pronunța astfel, a avut ca singur argument juridic faptul că instanța de fond a încălcat normele de procedură civilă atunci când a revenit asupra soluției date excepției de necompetență materială printr-o încheiere interlocutorie pronunțată în același ciclu procesual, încheiere care, potrivit dispozițiilor art. 282 C. proc. civ., nu poate fi atacată decât odată cu fondul cauzei.

Având în vedere aceste considerente curtea de apel a apreciat, totodată, că nu se impune a se pronunța și asupra excepției de necompetență materială, aplicând dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și, în consecință, a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat, în esență, că instanța de apel a considerat greșit că prima instanță ar fi revenit nelegal asupra soluției date excepției de necompetență materială și că nu este obligată să soluționeze cererea de apel și sub acest aspect deși a fost învestită.

Astfel, la termenul din 26 ianuarie 2009, prima instanță a respins cererea recurentei – pârâte cu motivarea că dacă ar pleca de la premisa că există contractul de reasigurare ceea ce ar atrage jurisdicția engleză față de invocarea formei M.A.R. 91 a contractului, ar însemna de fapt să se pronunțe și asupra fondului cauzei, or instanța a fost învestită cu o cerere prin care s-a solicitat să se constate chiar inexistența contractului de asigurare încheiat între părți, iar în ipoteza în care se constată contrariul, să se constate nulitatea acestuia.

Ulterior, la termenul de judecată din 9 martie 2009, din oficiu, instanța a pus în discuție excepția de necompetență materială prin raportare la dispozițiile art. 148 și următoarele ale Legii nr. 105/1992, în urma căreia la aceeași dată a pronunțat sentința atacată și a admis excepția de necompetență materială, reținând pe baza altor considerente de drept că speța de față nu se încadrează în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 149 și următoarele ale Legii nr. 105/1992, articole ce reglementează competența instanțelor române de a soluționa litigii cu element de extranietate.

În opinia recurentei, în mod just s-a reținut de către prima instanță că prin aplicarea art. 4 coroborat cu art. 22 și 23 din Regulamentul CE 44/2001, instanța română sesizată își va determina competența de soluționare a litigiului în raport de dispozițiile Legii nr. 105/1992.

Or, art. 148 și următoarele ale Legii nr. 105/1992, prevăd în mod limitativ cazurile în care instanțele române sunt competente să judece litigii de drept internațional privat, prezentul litigiu neputând fi încadrat în dispozițiile pct. 4 al art. 149 din lege, așa cum susține A., întrucât articolul amintit are în vedere ipoteza unui litigiu izvorât din executarea unor obligații contractuale, or A., prin cererea introductivă a solicitat constatarea inexistenței unor raporturi juridice între părți.

De asemenea, normele de competență prevăzute de Legea nr. 136/1995, art. 10 pct. 4 C. proc. civ., art. 11 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt aplicabile în cauză, întrucât A. nu invocă un raport contractual, ci inexistența unui raport contractual, așa cum corect a reținut și instanța de fond.

În concluzie, instanța sesizată nu era competentă să soluționeze cauza cu care a fost învestită, astfel încât, în temeiul art. 157 din Legea nr. 105/1992, corect s-a respins cererea ca inadmisibilă.

Mai mult, contractul de reasigurare încheiat între A. și A.S.I.C.O. prevede în mod expres că acesta va fi guvernat și interpretat în conformitate cu legea engleză și este supus jurisdicției instanțelor engleze.

Intimata – reclamantă a formulat întâmpinare la recurs solicitând respingerea acestuia și a reiterat toate apărările din apel.

Analizând recursul se găsește fondat.

Instanța de apel, în considerentele hotărârii sale prin care a desființat hotărârea primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare, a reținut că, față de faptul că prima instanță nu mai putea reveni la o încheiere interlocutorie pronunțată anterior, conform art. 266 alin. (1) C. proc. civ., fiind legată de această încheiere, ci doar să mențină cele deja hotărâte, această soluție atrage incidența art. 297 (1) C. proc. civ. și, deci, nu se mai impune și analizarea modului de soluționare a excepției de necompetență materială ce a făcut obiectul acestei încheieri și a hotărârii apelate.

Or, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în vigoare la data aplicării acestuia, se prevedea că în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

În cauză, prima instanță indiferent de modul de soluționare a excepției de necompetență materială prin încheiere și hotărâre, aceasta, în final, a admis-o.

Chiar dacă s-ar admite, deci, temeinicia susținerilor reclamantei din apel, potrivit cărora prima instanță odată ce a rezolvat excepția de necompetență materială formulată de pârâtă, în sensul respingerii acesteia prin încheiere, nu ar mai fi putut să revină asupra acestei soluții prin hotărârea finală, aceasta este supusă controlului judiciar sub toate aspectele, instanța de apel fiind învestită și cu un asemenea motiv de apel de către partea interesată, strict legat de legala învestire a instanței române și numai în funcție de soluția de admitere sau respingere a excepției de necompetență materială urma să se admită sau nu apelul, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, după caz, altfel, nu se justifică legal din perspectiva aplicării art. 297 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin modul cum a procedat, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 292, art. 295 C. proc. civ. și a aplicat greșit art. 297 C. proc. civ.

Prin urmare, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., raportat și la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite recursul și se va trimite cauza aceleiași instanțe care va avea în vedere și criticile din recurs strict legate de apărările referitoare la excepția de necompetență materială a instanței române.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta A.S.I.C.O. București, împotriva deciziei Curții de Apel București nr. 82 din 9 februarie 2010, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 mai 2011.